Gay Parade - Santiago de Chile

Gay Parade - Santiago de Chile

Ţile este campioana printre tarile codase la alinierea Legii Divortului. De-abia in 2004 (noiembrie) aceasta tara a adoptat legea, anihiland astfel Legea Casniciei adoptata cu mare strictete in 1884 si impusa de nimeni alta decat Biserica Romano-Catolica. Cred ca cilienii erau innebuniti sa aiba in sfarsit o astfel de lege fiindca nu au stat deloc pe ganduri si au adoptat-o cu o unanimitate coplesitoare. In felul acesta, au aratat degetul Bisericii si limba ultimelor doua tari din lume care nu au o astfel de lege: Malta si Filipine. Inutil de adaugat ca un astfel de fenomen intr-o tara in care peste 70% din populatie se auto-proclama catolica practicanta spune multe despre psiho-sociologia lui Ţile. Cunoscand datele, nu ma mai mir deloc ca un banner de pe autostrada (mare cat Casa Scanteii) te sfatuieste parinteste sa citesti Biblia—“Cartea tuturor aventurilor care au fost si vor mai fi vreodata”— iar urmatorul indeamna la lenjerie intima FOARTE transparenta purtata de gagici gen Playboy. Este o atmosfera usor schizofrenica, care insa imi aminteste oarecum de Romanica noastra; nu pot nega ca si la noi pot observa detalii care in aparenta se bat cap in cap, cum ar fi calendarul Bisercii Ortodoxe vandut la chiosculetul de la coltul strazii alaturi de ultimul numar al revistei “Hustler”. Dee!

Acestea fiind datele, devin brusc foarte interesata sa o insotesc pe Rosita (ii place sa fie alintata astfel) si pe Julio in Clubul SODA. O mica paranteza: acest club este, sa zic asa, varful acadelei preferate din viata cluburilor de noapte gen GAY. Recunosc ca nu am pus niciodata piciorul intr-un club cu profil asemanator in Bucuresti (gen PURPLE CLUB) asa ca o astfel de experienta se anunta de doua ori interesanta pentru mine: o data fiindca e gay si a doua oara fiindca e cu specific cilian. Il simt pe Julio cum isi revine incet-incet la gandul ca nu peste multa vreme va dansa alaturi de prietenii lui, asa cum viseaza sa faca de o saptamana intreaga.

Dureaza totusi ceva pana sa plecam din casa parintilor Rosei. Sunt usor depasita de situatie fiindca traversarea peste granita m-a cam facut de cap; as vrea sa fiu putin mai mult interesata de ce face Rosa la viata ei (tot ce stiu de pe site-ul coucisarfarilor este ca a terminat ceva legat de film), dar ma simt ne-mancata, ne-spalata si usor defazata mintal. Nici casa fetii nu ma ajuta prea tare sa ma adaptez: e o combinatie de kitsch de design interior care imita stilul nemtesc ce mi-a displacut dintotdeaua: multe bibelouri, sticle, pahare, cani, covorase si mutunache (de Craciun) prea rosii si mult prea verzi, lambriuri finisate cu mai bine de 20 de ani in urma, semineul prafuit, o pianina (pun pariu ca nici nu mai stiu unde e Do central!), dantele gen macrameu etc. Dupa casa lui Tavo (care, culmea! nici nu e atat de departe de casuta asta din Providencia), mi se pare ca am aterizat in mijlocul unui décor montat pentru ultimul film al lui Tim Burton. Marele noroc e ca bucataria e totusi pusa la punct intr-un stil contemporan cu timpurile in care traim: are frigider, cuptor cu microunde, aragaz si (ura!) un espressor pe bune.
In ciuda orelor inaintate, Rosita insista sa imi faca cunostinta cu mamica ei. In bucatarie intra o femeie cu o fata extrem de tanara si expresiva—in comparatie cu ce ma asteptam eu sa vad. Socul insa nu mai este atat de mare dupa ce am cunoscut-o pe Marta Lizama (mama lui Tavo). Imi dau seama ca aici, in Ţile, trebuie sa fie multe mamici care incep sa arate tot mai bine dupa 40 de ani, sau, mai exact, dupa ce s-au ingrijit sa procreeze suficient si sa isi intarce copiii. E o prezenta discreta printre noi, nu insista sa ma tina de vorba; totusi, inainte sa plece la culcare imi pune o intrebare care ma face sa cad serios pe ganduri: “Ioana, ai nevoie sa dormi cu un teddy-bear? Am unul foarte dragut ramas la noi de ultima data cand verisoara mea bolnava a venit la noi sa se trateze de cancer.”  No comment.

Dupa regulile ciliene, nu putem pleca de acasa ne-incalziti. Dupa ce am facut un dus si m-am cazat cat am putut eu de confortabil in camera verisoarei canceroase, ma imbrac & ma aranjez ca o tigroaica. Sunt luata tare de R (Rosita) & J (Julio) cu un pahar imens de vodka-orange. Cum? Fara Pisco? Se pare ca da, tinerii mei vor sa fie cool intr-o maniera mai..europeana. Nimic nu se pierde, restul de long-drink pe care nu putem sa-l terminam este pus intr-o sticla de suc natural. Ne urcam in aceeasi masina– aflu intr-o doara ca e de fapt masina mamei lui R—si pornim in mare tromba pe strazile Providencei. E doua noaptea, insa strazile nu sunt pustii. E ceva trafic si imi fac sincer griji pentru R care conduce degajata band cu mare tact din sticla de “suc natural”. Nici J nu e mai prejos—da la maximum “Human Behaviour”, scoata capul pe geam si incepe sa urle prelung. Traversam bulevarde imense, greu de inchipuit pentru un ochi bucurestean care s-a obisnuit cu bulevarde in care prima banda, noaptea, e pentru parcari. Aici, bulevardele au obligat 3 benzi pe un singur sens; nu mai vorbesc de autostrada care traverseaza orasul si care are 4 benzi. E incredibil! Inca imi rasuna in minte intrebarea unui român cu care am vorbit recent pe mess: “Auzi, Ioana, aia au dupa ce sa bea apa acolo, in Chile?” La amintirea intrebarii pufnesc atat de tare incat R & J se intorc si se uita in acelasi timp la mine. Grozav, sper ca au pus masina pe pilot automat

R. parcheaza masina la o distanta maricica de club. Mi-e cam frig fiindca port maieu si niste blugi rupti intre picioare si ma intreb ce-a fost in capul meu cu par ud & proaspat spalat sa plec asa pe strazi in miez de noapte. Uit totusi repede de micul necaz cand observ ca totul in jurul nostru e viu, colorat si extrem de zgomotos. Parca e in miezul zilei pe strada principala, doar ca cineva ne-a stins lumina. Din toate partile vin grupuri-grupulete de barbati care se indreapta fuga-fugulita cam in aceeasi directie. Aproape fiecare grup il stie pe J! E incredibil—parca diva a coborat din limuzina sa-si stranga momentele de veneratie. Ma tin dupa R & J ca ratusca cea urata—incercand in acelasi timp sa observ detaliile arhitectonice din jurul meu. Se pare ca am aterizat intr-un cartier boem si extrem de pitoresc—unele case imi amintesc de cele din zona Cotroceni, altele sunt intr-un stil tipic celui din Santiago—un melanj foarte reusit intre stilul maur si cel post-modern.

Ajungem in fata usii Clubului Soda. Am uitat sa precizez un amanunt extrem de important. In aceasta noapte, pana la 5 dimineata, Rosita este DJ-ul acestui club! Intru pe gratis impinsa de la spate de J—patrunzand astfel intr-un univers paralel cu cel in care sunt obisnuita sa-mi duc modestul trai zilnic. OK, dincolo de cliseele pe care oricine si le poate inchipui despre un club-gay—barbati bine, dar homo, multa muzica pop si toaletele ca locurile in care nu zabovesti mai mult de doua minute—aici, in Soda ma simt de parca as juca in “Satyricon Reloaded”. Peste tot, cat poti cuprinde cu ochii, dar si cu talpile, coatele si pumnii, se desfasoara o orgie dansanta. Barbatii arata incredibil de bine, dar intr-o maniera diferita de cea tipic gay-europeana—am trait 14 luni in Saarbrücken (Germania), unul dintre cele mai gay locuri din lumea asta, insa barbatii-homo de acolo aveau tipologia lui Fritz barbat-inalt-musculos-cu-ochi-albastri-si-par-blond. In schimb, in Soda te lovesti pe ritmuri de Gloria Estefan, Ace of Base, Kylie sau (of course) Britney de un gen latino nu mai inalt de 1,75 m (am numarat pe degetele de la o mana exceptiile), extrem de bine facut si cu o fizionomie gen Antonio Banderas. Majoritatea sunt barbati, dar pot numara si ceva femei care, daca intr-adevar sunt lesbiene, te fac sa te gandesti serios la statutul de heterosexual. In ce ma priveste, nu sunt niste hetero, nici homo, sunt, pur si simplu, din Europa si ma prezint intr-o maniera cat mai neutra cu putinta ca sa nu fac pe nimeni sa se simta cumva altfel. Daca vreun cilian vrea sa stie ceva mai multe despre mine, precizez ca sunt din Transilvania ca mai apoi sa inghit cuminte gluma rasuflata despre Dracula.

Cred ca la lumina zilei, Soda nu ar fi decat un club cu un aspect banal, dar acum, la 3 dimineata, e un loc dintr-o alta dimensiune in care totul iti este permis. Intru direct pe mainile lui J—Rosita merge sa bage muzica la greu. Prima bautura este un “mango-sour”—adica un Pisco cu suc de mango. Apoi, o bere Escudo, un bacardi cu rom. Gasesc pe jos un pachet intreg de tigari si incep sa servesc in dreapta si-n stanga. Sutienul imi devine brusc inutil, il scot neobservata de nimeni si il bag in buzunarul de la spate al rablelor de blugi Zara. Dansez la gramada cu toti gay-ii, urlam in gura mare ca “I saw the sign!”, ma uit in transa la Madonna care ruleaza non-stop pe unul din peretii terasei. Ai putea crede ca nu sunt gay dupa cat de galant imi vorbesc, e ceva totusi in gradul lor de concetrare atunci cand vorbesc cu o femeie care ma face sa ma gandesc la memoria pestisorului-auriu. E un trafic continuu—atat pe ringul de dans, cat si pe terasa clubului care te face sa te gandesti la un musuroi de furnici. Muzica are un ritm tot mai trepidant, Julio se urca pe una dintre mesele de pe scena si incepe sa danseze cat mai lasciv. Suntem cu totii o simpla masa de oameni transpirati si fericiti. “Long Live Gay Liberation!”

Exact la 5 dimineata ni se da stingerea! Sau mai degraba aprinderea tuturor luminilor din club. Ne ajuta sa ne vedem fetele rosii, obosite, vlaguite, sa ne dam seama ca suntem oameni, nu zei si ca ar trebui sa mai mergem si pe acasa fiindca distractia a luat sfarsit. Sunt destul de suparata pe un anume gay care mi se pare un tip super. Nu ma pot abtine si il intreb plina de curiozitate si obida: “Why are you gay?”. Asta e.

Imi cumpar un hamburger gretos, plin de crema de avocadro si maioneza in care se scalda vesela o piftie bine rumenita. Nu sunt prea atenta si in masina ma asez pe el; las o urma verzuie pe scaunul din spate al masinii Rositei, dar nu marturisesc nimic. Coboram cateva strazi ma incolo, vrem sa mai bem un ultim pahar la ceea ce se cheama “after-party”. Cu alte cuvinte, daca mai vrei si mai poti, te duci frumusel in casa unuia si continui sa petreci pana iti vine acru. Intreb ca niznaiu cum de nu vine politia sa-i salte de la atata zogomot si aflu cu mirare ca, in astfel de ocazii, politia e informata din timp ca aici se tine, chipurile, ziua proprietarului—lucru care e perfect legal.
Intru intr-o casa cu o dispunere ciudata; abia poti deschide usa de cata lume s-a adunat aici, multe fete imi sunt deja cunoscute din Soda. Totusi, nu ma mai simt in largul meu fiindca m-a razbit oboseala. Stau cuminitica jos pana R & J isi fac runda de onoare salutand pe toata lumea. Plec lasand in urma o DJ-ita care parca e cazuta in coma profunda.

Intram pe poarta Rositei in momentul in care soarele din Santiago rumeneste bine cerul diminetii. E momentul perfect sa merg la culcare.

(va urma)

Emblema Mendoza

Matero

Simbolul orasului capitala-de-provincie Mendoza este un oval in care, deasupra a doua maini ce dau noroc, strajuieste un fes rosu. Peste oval este asezat un soare care ranjeste nauc, iar dedesubtul ovalului troneaza o funda uriasa. Intreaga emblema are un puternic iz de caricatura socialista. Dupa doua nopti si doua zile petrecute aici, am reusit sa ma auto-conving ca, pana la urma, ceea ce vad este, desi straniu si pe alocuri deprimant, un loc unicat printre multele locuri vizitate si ca ar trebui sa il iau asa cum este. Lui Radu ii place sa spuna ca suntem intr-un oras in care totul are “o dimensiune umana” si eu am inceput sa-i dau dreptate.

Cu mariacul

Mendoza mai demult

In ultima seara (2 ianuarie) petrecuta aici, ies cu Radu la o cafenea care serveste si mancare. Imi comand ca haplea un platou urias care are de toate: branzeturi, mezel, cocaturi, ceva dulciuri si niste carne murata cu un gust straniu. La masa alaturata sta un tanar cu o privire pierduta. I se serveste coca-cola cu niste cartofi prajiti. Unul dintre cartofiori a cazut pe tava cu care ospatarita a venit la masa; fara sa clipesca, cu o privire atintita strict pe cartofiourul rebel, fata il ia iute cu mana, il pune alaturi de ceilalti si il serveste apoi impecabil pe tanar. Aici, in Mendoza, nimic nu se pierde sau se risipeste! Si totul se plateste tot in pesos, doar ca cei  de aici sunt (teoretic) mai puternici decat cei cilieni. Cand platim, Radu ma intreaba de fiecare data: “Ai nevoie sa platesti cu din astia (argentinieni) sau cu din aia (cilieni)?”

Suveniruri yammi Mendoza

Transfagarasanul Andin

Ma simt ca in “Moartea la Venetia”- varianta argentiniana. Cand ne mutam pe terasa ca sa putem fuma, observ tot felul de detalii ce ma pun pe ganduri: un adolescent ii face curte unei fete supra-ponderale care se alinta si se prosteste de parca ar fi Minnie a lui Mickey; oamenii de la mese isi vorbesc in surdina si isi sorb coca-cola de parca ar avea in fata unul dintre cele mai fine vinuri pe care le-au degustat vreodata; un nene cu burta de bondar are nasul si degetul mare de la mana dreapta bandajate (probabil a facut sport extrem in noaptea de Revelion incercand sa deschida sticla de sampanie!); femei imbracate cu tricotaje de un gust indoielnic, barbati cu fete tiganoase, copii trasi de caini minusculi. Langa masa noastra incepe sa cante un mariachi deosebit de inalt. Are o fata ridicola– asa cum ne priveste gales cu ochii lui sasii si obrajii patati de pistruii mari si roscovani. Ii dau o suma simbolica si ma pozez cu el– amintire de nesters din Mendoza!

A doua zi, pe 3, e ziua despartirii mele de restul grupului. Radu & Co. pornesc spre Aconcagua– cel mai inalt varf din afara Asiei. La micul-dejun mi se da ca bonus un ceai maté servit in recipientul sau caracteristic numit matero. Mate este un ceai deosebit de energizant caracteristic Argentinei, Paraguay-ului si Uruguay-ului. Pentru a-l putea bea, trebuie sa tragi din matero cu un fel de tub (care de cele mai multe ori este metalic) numit bombilla. Servitul mate-ului- care la prima vedere arata ca un fel de păpălaşcă verde– se aseamana, mai mult sau mai putin, cu cel al narghilelei, cu singura diferenta majora ca aici nu e vorba de fum, ci de un lichid pe care il tragi pe gat. Minunat!

Dupa un “La revedere, Radu” cu inima in gat (de fiecare data, aceeasi poveste) plec singura si cocarjata spre “Terminal del Sol” (Terminalul Soarelui). Pe bilet scrie ca trebuie sa ajung in Santiago-> Terminal Alameda pe la opt seara. O paranteza: spre surprinderea mea, biroul Tur Bus din Mendoza nu accepta plata cu cardul. Fiind cumva pe fuga, am hotarat sa-mi cumpar bilet de la o alta companie, cu un nume incredibil de rezonanta indiana: CHOPRA. Imi amintesc ca am citit de cel putin 10 ori numele de pe bilet de teama ca nu cumva sa ratez plecarea! Cand autobuzul soseste in Terminal, imi dau seama ca e pe masura numelui: scaune incomode, buda fara geam, aerul conditionat stricat. Pentru o traversare ca a noastra, in plin sezon in care foarte multi studenti argentinieni si turisti cilieni intra in Ţile, sa mergi cu o astfel de rablaciune e un mare risc la nivel de comfort psihic.

Aparent, lucrurile au inceput bine: Chopra vine la timp, ne suim cu totii civilizat, iar eu imi ocup cu demnitate scaunul lipit de buda..Pe ecranul micut al TV-ului incepe sa se deruleze un film absolut hidos despre un negru-pigmeu care se preface– din motive obscure mie– ca e bebelus. E atat de lugubru incat, de fiecare data cand ochii imi aluneca din greseala inspre monitor, simt un nod in gat si un gol in stomac. Pe scaunele din spatele meu sed doi tineri extrem de simpatici: din coversatia lor inteleg ca sunt ambii argentinieni (vorbesc spaniola cu un alt fel de accent & o alta cadenta) si ca s-au cunoscut in Chopra. In mod explicit, baietul incearca sa o seduca pe strengarita. Eu imi pun I-pod-ul (coloana sonora de la “Collateral”, apoi cat mai mult Peter Gabriel) si ii dau inainte cu lecturarea din “Ingeri cazatori” de Tracy Chevalier. Desi cartea este de la cea mai buna prietena a mea, marturisesc ca nu ma convinge. Asa ca lecturez, dar ma prefac ca citesc.

Ne apropiem vertiginos de granita. Trrecem prin minunata statiune turistica USPALLATA (aici ar fi fost de mine), pe marginea drumului observ puzderie de cactusi infloriti.

In momentul in care luam curba catre punctul de  frontiera, o priveliste extrem de ingrijoratoare mi se deschide in fata ochilor: o coada absolut infernala de masini care asteapta sa treaca granita. Suntem in plin sezon estival si, asa cum aflu iute de la cei doi simpatici din spatele meu, foarte multi tineri (studenti) se intorc acasa la familie sau, in cazul argentinienilor, vin sa-si petreaca vacanta de vara in Ţile; ICQUIQE este orasul cu cea mai buna plaja din intreaga Ţile deoarece aici, in nord, vremea este constant placuta, iar apele sunt numai bune pentru scalda! Unde ii mai pui si pe cilienii care se reintorc la gospodariile lor dupa un An Nou petrecut la vecinii sau familiile argentiniene care au economisit ceva bani diin salariu ca sa vina sa-si petreaca concediul peste granita. Una peste alta, “This is the road to hell”, iar co-pilotul ne anunta cu nonsalanta ca vom petrece asteptand cam..3 ore. Ce pot sa fac? Parca nu imi vine sa ma arunc in prapastie; oftez uitandu-ma la masivul Aconcagua din zare si gandindu-ma la Radu care trebuie sa fii ajuns departisor. Mi se face foame, apoi sete, ca pe urma sa ma loveasca o durere crunta de cap din cauza nervilor. Colac peste pupaza, nu mai am credit pe mobil ca sa pot sa o anunt pe noua mea coucisarfarita din Santiago ca sosesc cu intarziere. Ma pisicesc pe langa co-pilot, il conving sa o sune pe Rosa si sa o anunte pe limba lor natala despre que pasa. Intarzierea de 3 ore se transforma in 4, apoi in 5, ca in marele final sa fie de fapt de 6 ore. Ating limita in care nu mai imi pasa si imi bag picioarele in toti si toate. Refuz sa mai inteleg de ce controalele politiei ciliene transfrontaliere trebuie sa fie de fiecare data atat de severe, desi stiu ca sunt complet indreptatiti sa fie astfel: Ţile este marginita atat in sud cat si in nord de granite naturale, respectiv de ocean si de desert. Ca atare, de multa-multa vreme, este o tara foarte curata din punct de vedere bacteorologic si viral, protejata de sine insesi. Este celebru cazul in care o simpla musculita a fost introdusa in tara cu un transport de fructe, ca mai apoi sa se transforme rapid intr-o adevarata plaga ce a ucis culturi intregi de fructe si legume. Cum in  Ţile nu exista multe specii de virusi, bacterii si alte ciudatenii ale naturii ce pot fi distructive la nivel agricol, nu exista (sa le zic) nici “anticorpii” formati sa le distruga. De aceea, o simpla musculita poate fi fatala. Si tot de aceea, trebuie sa declari cu strictete daca aduci in tara orice produs de origine vegetala sau animala. Chiar la intrarea din Argentina in Ţile exista niste postere uriase cu mere si pere in panere incadrate de texte care enumera o serie intreaga de amenzi super-usturatoare ce-ti vor fi aplicate in caz ca vrei sa faci pe desteptu’. In fine…

Cu o rabdare tipic ciliana- a carei logica de multe ori ma depaseste- Rosa ma anunta ca “Nu, nu, nu-i bai, te astept la 30 de minute trecute de miezul noptii in terminal. Imi pare sincer rau ca trebuie sa suporti asa un cosmar!” Inca o paranteza, pe care o scriu cu riscul de a ma repeta: civilizatia vest-europeana la capitolul ospitalitate, politete si calm este o gluma proasta in comparatie cu ce am intalnit si trait pe pielea mea aici, in Ţile. Nu stiu inca ce a declansat aceasta atitudine extraordinata a cilienilor la adresa celor ce le calca pragul tarii; nu stiu deoarece nu am trait suficient timp alaturi de ei ca sa imi fac o parere fundamentata. Este un subiect de gandire pe care il iau serios in consideratie.

Pana in Santi, drumul trece din nou prin Transfagarasanul Andin si, din nou, resimt teama amestecata cu emotie la gandul ca suntem pe un drum ingust, pe alocuri mai prost facut, iar sub noi se deschide un hau de mai bine de 2.000 metri. Ma gandesc si la soferii de pe astfel de curse care cred cu putere in Sfanta Maria (protectoarea campioana intre sfinti in Ţile) careia i se roaga si ii pun iconite peste tot ca sa-i ajute sa treaca, inca o data, peste greutatile drumului.

Cand ajung in Santi, afara s-a lasat binisor frigul. Din pozele Rosei de pe couchsurfing nu am retinut fata ei, ci doar un amanunt absolut insignifiant pentru America Latina: Rosa este bruneta! Norocul face ca ea sa ma recunoasca fara nici o problema: catre mine se indreapta o femeie tanara cu o fata tipic hispanica si o silueta destul de subtirica pentru gustul meu. E insotita de un tanar bine, dar care se prezinta si se misca cu niste gesturi tipice de gay. “Julio is my name” si, aproape de fiecare data cand vorbeste, ii place sa rada cu toata dantura fiindca stie ca este perfecta. Din timp in timp, isi petrece limba peste dinti si clipeste gales din pleoape. Da, cu siguranta gay!

Dupa ce ne suim in masina personala a Rosei (da, nene, a venit sa ma ia in miez de noapte cu propria-i masina!) trag o concluzie pe cat de logica pe atat de ignorata pana in acest moment: in Ţile orice tanar trecut de varsta majoratului (18 ani) stie sa conduca. Ok, multi adolescenti invata sa conduca fara permis, stiu asta sotto fiindca m-am interesat in dreapta si-n stanga. Concluzie care ma face sa ma simt, la 30 ani si fara carnet, un picut cam…inapoiata.

Masina Rosei opreste in fata unei case scunde din cartierul Providencia. De afara, estimez gresit atat dimensiunile casei cat si gustul cu care a fost aranjata in interior. Patrund intr-un univers nou care, desi bine asezat in clasa sociala, se va dovedi diferit de cel al lui Tavo si al familiei sale Lizama.

(va urma)

Sand Mandala

Japa Mala

Profit de ragazul pe care il am in cele doua zile pline de Mendoza (1&2 ianuarie 2009) ca sa mai povestesc de pe ici, pe colo, impresii adunate de pe drum in ultimele doua saptamani. Evident ca as putea sa scriu despre cum in ziua de 1 ianuarie (cand nici macar Sfantul Vasile nu era pe strada) eu si cu Radu am cautat un alt hostel pana ne-a venit acru; cum ne-a prins ploaia de vara pe una dintre stradutele din centru si, in aerul proaspat, intreg orasul mi-a parut straniu si indepartat; cum m-am simtit necontenit ca in filmul fratilor Cohn “O brother, where art thou?” sau mai exact intr-un univers utopic in care singura logica este starea de anomalie; nici despre cum, timp de doua zile necontenite, a trebuit sa suport urletele barbatului cazat in fundul curtii (la inceput am crezut ca se antreneaza pentru jiu-jitsu, cand el de fapt se ruga cu ardoare lui Doamne-Doamne). Poate ca ar trebui sa scriu  cum Radu i-a povestit lui Ovidiu, timp de 30 minute legate, despre cat a iubit el porumbeii cand era mic, cum a crescut pui de porumbei in baia lui de serviciu si cum le tinea capul ca sa nu se inece cu seminte fiindca puii de porumbei sunt hidrocefali. Si totul doar fiindca am zarit pe strada un nenorocit de porumbelas cazut din cuib. Ei, da, si poate ar trebui sa bag cateva vorbe si despre ce inteleg mendozienii despre istoria lor locala (care-o fi?!) atunci cand in buricul centrului pun niste mini-standuri de sticla in care turistul poate admira momente istorice din trecutul orasului- cum ar fi oameni in “Mercado Central” (infiintata la 1.885 ) sau oameni partasi la prima cale ferata locala (unde s-o fi ascunzand? pe aici trec numai autobuze!) etc.

Ei bine, despre ce ar trebui sa scriu si ce nu este history in acest moment, atentia mea se concentreaza in totalitate asupra aspectului numit pragul varstei de 30 ani la femei. Sau, mai exact, la mine. O astfel de abordare vine din faptul ca orice an nou marcheaza, implicit, un inceput proaspat si, totodata, un pas ireversibil catre batranete. Daca ar fi sa vorbesc deschis, fara infloriri sau inchipuiri, m-as descrie in felul urmator:

FIZIC: blonda spre saten (deci bancurile despre blonde mi se aplica doar pe jumatate), mica, cu 10 kg in plus peste greutatea admisa, cu dinti de un alb ne-stralucitor, glezna semi-subtire, ochi de o culoare incerta si fund prea mare.

PSIHIC: desi cu o tendinta spre echilibru, de multe ori sunt omul extremelor fiindca mintea nu mi se poate hotari daca: sa fiu economa sau cheltuitoare, fidela sau libertina, religioasa sau mistica, romanca sau estraniera. Bine, ati putea spune ca un astfel de comportament este tipic oricarei femei, iar eu as raspunde ca sunt de acord daca nu m-as cunoaste putintel mai bine. Cred ca trasatura de baza care ma poate individualiza este verbul VREAU. Pana in momentul in care scriu nu au existat lucruri pe care sa mi le doresc si sa nu le obtin intr-un final. Evident, lucruri proportionale cu situatia mea sociala…Cand aveam vreo 3 ani, bunicii de la Cluj se pregateau sa plece (cum era la moda pe vremea lui nea Ceasca) in Rusia in concediu, iar eu tot ii dadeam inainte cu o cravata pe care vroiam ca buni sa o bage in bagaje. Era o cravata urata si complet inutila, insa mie mi se pusese pata rau-rau si ii tot spalam creierii lui bunicica cu “Cheveta-cheveta”. Eu o bagam in geamantan, buni o scotea. Bunicii au ajuns la Moscova, buni a deschis valijoara si, ce sa vezi?, la fundul bagajului era..nimic alta..decat cheveta. Asa sunt eu construita, iar motto-ul meu de viata “Carpe diem” insumeaza subtil celelalte doau motto-uri dupa care ma ghidez: “Cum iti asterni, asa dormi” & “Cine se seamana, se aduna.”

Problema majora pe care o am in toata dinamica asta cu verbul A VREA este ca nu stiu sa imi dozez eforturile si sa prioretizez. Mi-a mers pana acum in multe, insa sunt inca departe de scopul principal al vietii mele de zi cu zi: starea de bunastare. In mintea mea, aceasta stare se traduce simplu prin a face (a profesa) ce-ti place, a-ti fi propriul sef si a avea suficienti bani incat daca maine vreau sa ma opresc si sa traiesc doar din business-ul meu personal, nimic sa nu stea in calea viselor mele, care sunt: o cabana turistica in Rasnov (sau foarte aproape), o casuta de vacanta in strainatate, cat mai departe de Europa (Ţile?!), un magazin de accesorii (de principiu bijuterii), mii de calatorii si multe-multe filme scrise si ideal regizate de subsemnata..La toate astea as mai adauga ca imi doresc sa ma implic in actiuni gen Principesa Margareta si “Save the Planet” pentru ca la astfel de capitole nu facem niciodata suficient.

Deci, trebuie sa o iau incet si sa imi inteleg prioritatile. Nu in ultima instanta, trebuie sa am si noroc de o familie, prieteni si cunostinte care sa imi inteleaga visele si ambitiile fiindca nimeni, nici macar Jesus, n-a reusit sa realizeze ceva semnificativ pe acest pamant fara putin ajutor din afara.

SUFLETESTE: aici e marea problema! Pana la aproape 30 de ani nu am invatat “sa vad” la plural, majoritatea lucrurilor pe care le gandesc sau le fac sunt individualiste– asta nu intotdeauna fiindca am un anume interes, ci fiindca, de multe ori, sunt prea lenesa sa inteleg lucrurile mai departe de varful piciorului meu drept. Nu cred sincer ca e vorba aici de o carenta in educatia pe care am primit-o acasa, ci mai degraba de un defect personal pe care, nedetecandu-l la timp, l-am dus cu mine multa vreme. Consider totusi ca, pentru a scapa de un astfel de handicap sufletesc, fie ai noroc de un partener de viata care te dezvata de apucaturi meschine, fie trebuie sa faci ceva pentru tine (de exemplu, yoga) pentru a putea sa scapi de egoismul care, incet, dar sigur, ti se poate aseza in suflet ca o crusta-tot mai solida. Dar, evident ca, in ambele cazurie enumerate, trebuie sa ai putin noroc si ceva vointa pentru a putea sa iti depasesti demonii. In cazul meu, relatia cu Radu m-a invatat de-a lungul timpului cum sa gandesc la plural fara sa am sentimentul unui compromis sau al manipularii (de genul: “Omul asta chiar vrea sa ma schimbe in ceva ce eu nu vreau sa devin!”)

Ca sa conchid: pe langa bagatela cu slabitul, trebuie (o, Doamne! si drumul e inca atat de lung) sa invat ca victoriile personale nu vin din obsesie, lacomie sau frica. Ele iti parvin cat se poate de firesc dn momentul in care devii o persoana echilibrata psihic (gen “Asta imi doresc si astia sunt pasii neintrerupti pe care trebuie sa-i fac pentru a-mi atinge scopul”) si generoasa cu cei din jurul tau– incepand cu familia si partenerul de viata. Este complet fals sa gandesti ca cineva vreodata iti datoreaza ceva. Nici macar mamuca mea nu mai are o astfel de datorie fata de mine o data ce am devenit adult, deoarece pana in acel moment a facut tot ce i-a stat in putere sa-mi fie bine.  Din momentul in care intelegi cu adevarat ca trebuie sa fii singur, liber si generos, totul devine mai clar & mai simplu in viata ta.

Nu vreau sa ajung la 40 de ani si sa am o mie de regrete. Vreau doar ca in acel moment sa imi privesc viata ca un fir lung de matase rosie care, daca ar fi intins la maximum, sa nu poata sa se rupa si nici macar sa paraie. Vreau ca viata mea sa fie un bob de nisip purtat de vant spre alte colturi in care oamenii altor popoare sa se uite cu mirare si admiratie si sa invete ceva care sa le foloseasca in viata lor atat de pasagera pe acest pamant.

Verbul meu a vrea nu va avea nici o putere pentru mine daca nu este bucatica rupta dintr-un tot universal catre care sa se intoarca, in fiecare zi, inzecit.

(va urma)

Bloc Mendoza

Rabla Mendoza

Orasul capitala-de-provincie MENDOZA a fost desemnat in 2008 de catre National Geographic ca fiind in top 10 cele mai istorice locuri din intreaga lume ce trebuie vizitate. Wiki îi tot da inainte cu (citez din memorie) “…pietele frumoase din Mendoza, si parcurile, si muzeele si imprejurimile”, iar National Geographic aclama sus si tare (citez de pe site-ul lor oficial) ca “Mendoza este intr-adevar un oras in care te poti plimba bucurandu-te totodata de viata culturala intensa si de frumoasele parcuri. Vinariile de aici si din imprejurimi sunt bine puse la punct si primitoare, iar strazile din Mendoza sunt populate cu restaurante de o calitate extraordinara”. Atat Wiki cat si National Geographic sustin sus si tare ca in capitala-de-provincie Mendoza poti gasi un adevarat paradis turistic- cu nenumarate atractii si oferte.

Bulevardul San Martin - Mendoza

Miezul noptii - 2008

Ma trezesc in dimineata lui 31 decembrie, alaturi de Radu, intr-o camaruta care, pentru cateva secunde, mi se pare ca e in afara sferei mele de imaginatie– si, cei care ma cunosc, stiu ca am o imaginatie destul de bogata. Dusul din baie iese direct din perete si, in mod evident, atunci cand este folosit, inunda intreaga baie– aici includ buda, chiuveta, intreaga podea si orice lucru care ar putea fi o victima colaterala a apei. Peretii baii, in special in jurul dusului, sunt usor crapati si poti vedea cu usurinta tevaraia. Ca tabloul sa fie complet, in fata usii de la baie e un covoras care cred ca nu a mai fost scuturat de vreun mileniu. Paturile noastre (separate au saltele in care dispari in mai putin de doua secunde, pe jos e o gresie cenusie, peretii nu au mai fost aranjati cam de vreun alt mileniu, iar perdelutele de la fereastra glisanta imi amintesc de fata-de-masa a strabunicii Piranda. Unde mai pui ca tavanul e impanat cu un ventilator care, atunci cand merge, iti da impresia ca se apropie de tine un elicopter in deriva.

A, da, imi amintesc! Suntem in hostelul ala de langa autogara in care am ajuns fiindca cineva din grupul nostru de romani descurcareti a cedat nervos si a spus DA unui argentinian cu fata de betiv care se tot lipea de noi si ne lingusea in gura mare. Hostelul- ridicat la rangul de hotel de o stea- are un nume incredibil: EBEN EZER. Nu stiu daca numele este iudaic, klingonian sau pur si simplu stupid. Si nici ca ma intereseaza. Micul-dejun este inclus in pret si se compune din: o sticloaie de cafea (binisor facuta), un paharel de lapte, un croissant petit si o painica microscopica. Micul meu dejun din San Pedro pare Everest-ul pe langa ce mi se serveste aici. Dar, tac si inghit pentru ca sunt de parere ca mai bine putin decat deloc.

Radu & Co. au plecat navalnic, dis-de-dimineata, in centru sa-si faca rost de aprobarile cu care au voie sa urce pe Aconcagua. Ma trezesc intr-un lac de transpiratie infernala. Mi-e frica sa nu scap nimic pe podea pentru ca s-ar putea transforma in stana de piatra. Ma tarasc jalnic pana in “sala de mese” (cred ca nu de mult, aici a fost un internet-cafe, totul arata improvizat) unde beau cam un litru de cafea. In momentul in care ma ridic de la masa imi sclipesc ochii de hiper-activitate cerebrala si simt ca as putea sa merg la buda cam la fiecare 5 nano-secunde. Ma abtin si ma asez comfortabil pe terasa hostelului-hotel-de-o-stea asteptad cuminte sa se intoarca romanasii mei. Sunt cu totii plecati– inclusiv Coco.

Intr-un tarziu, apar obositi, dar triumfatori. A existat un minim de stres deoarece azi, fiind ultima zi a anului, ori faci ce ai de facut ori trebuie sa astepti vreo 5 zile (parca ar fi la noi!) ca sa se redeschida pravaliile. Recunosc ca nu simt deloc cum ca ar fi ajunul Anului Nou– poate si fiindca inca nu m-am obisnuit cu ideea ca am ajuns atata de repede in Argentina si ca Radu e din nou alaturi de mine.

Ascult “Gotan Project” ca sa intru in atmosfera.

Spre seara, incepem sa ne pregatim usor, dar sigur, pentru marea schimbare. Renunt sa ma imbrac pompos, poate doar maieu-ul (cu sclipici, asa cum ii place lui Teodorescu, Radu sa aiba ceva festiv.

Hostelul (nu pot, onest vorbind, sa-l consider un hotel, chiar daca doar de o stea) e o afacere de familie. Pe la receptie se perinda cand bunicul- care intelege germana- cand fiul- care intelege italiana- cand fiica- care vorbeste engleza. In special fiica imi sare in ochi– o tinerica cu cap de Demi Moore si corp de balena ucigasa. Toti trei sunt amabili si foarte prietenosi– din punctul asta de vedere nu am ce sa le reprosez. Pe cand bunicul asculta la maximum Beethoven & Mozart, fiul baga mare Pink Floyd si jazz. Pseudo-Demi nu s-a hotarat inca la un anume gen muzical– asculta totusi mai mult slagare locale cu refren de genul “Io no soy tonta.”

Cu chiu, cu vai, ne punem cu totii in miscare in jurul orei 11 noaptea. Cum nimeni nu a fost in stare sa ne spuna unde e marea petrecere oraseneasca- gen foc non-stop de artificii si dans pe strada, doar suntem in Argentina!– ne-am decis sa mergem pe centru, mai exact in Plaza Independencia.  De cum iesim din curtea lui Eben Ezer, realitatea cotidiana ma loveste drept in moalele capului. Ma simt ca intr-un cartier al Constantei (sa fie oare Coiciu? sau Piata Chiliei?), Ovidiu nu poate sa nu exclame in gura mare: “Bre, astia aici sunt ca La Havana la cateva ore dupa ce-a fost invadata de turistii capitalisti!” Si cata dreptate are: strazile sunt asfaltate prost, stilul arhitectonic e total haotic (langa un bloc de ghetou vezi o viloaie, iar langa viloaie vezi o casuta taraneasca de acum vreo trei secole), oamenii au fete tiganoase si usor desfigurate, nu exista omuleti la trecerile de pietoni– trebuie sa te orientezi strict in functie de masini. Totul pare perimat si scos din alt film. Piesa de rezistenta, fara vreo posibilitate de egalare, o constituie masinile. Marturisesc cu mana pe inima ca nu am mai vazut in viata mea EVER o concentratie mai mare pe metru patrat de rable. Doamne, pazeste si nu pedepsi! Cred ca unele masini au cel putin 100 ani si au fost reconditionare tot de 100 de ori. Exista aici chiar si modelul Renault de Dacie, unele masini au piese legate de ele cu sarma ca sa nu se rastoarne la prima curba. Da, ok, cateva masini sunt de colectie si as face oricand cu ele un export-import, insa majoritatea covarsitoare sunt simpe harburi absolut patetice care scot niste sunete horror. Cum a fost posibil sa se intample asa ceva in Mendoza nu am nici cea mai mica idee, insa chiar si o buna parte din troleibuze arata ca in Bucurestiul anilor socialisti. M-am oprit la un moment dat in plina intersectie si am inceput sa rad nevrotic aratand cu mana spre dino-troleibuz. Am putut sa citesc pe fata soferului furie si frustrare.

Ajungem la bulevardul principal– Avenida San Martin. E ceasul 23:15. Jur si am ca dovada poza atasata ca pe acest bulevard si strazile conexe lui NU este nici tipenie de om; se aud greierii si pasarile de noapte, doar o mata speriata trece in fuga pe langa noi disparand in noapte. Tristete si intristare totala, grupul nostru de romani este singura entitate vie si zgomotoasa in intreg universul care ne inconjoara! Apocalypto dupa Ioana. Ma gandesc cu o ciuda imensa la Valparaiso (Ţile) si la focul de artificii egalat in America Latina doar de Copacabana. Ce puii mei cautam aici? A, da, Aconcagua…

Jean Jacques Annaud a recreat in Mendoza Tibet-ul din filmul sau “Sapte ani in Tibet”. Mi-as dori sa fie in seara asta alaturi de mine ca sa putem trai impreuna, fara sa mai recream,  “Revelion in Zombie-Land”.

Of, Doamne, si ce a mai urmat dupa! Nu am ajuns bine in Plaza Independencia, situata in fata Primariei, ca a si batut de miezul noptii. In Romanica, oamenii dorm deja dusi fiindca e cinci dimineata. Noi, in schimb, stam ca niste aurolaci-homelesi pe jos, sorbim dintr-o sticla calda de sampanie si ne uitam la un foc de artificii, pus la dispozitie de edili, foc care dureaza exact trei minute.  Apoi “Restul e tacere”- grupul nostru de romani se uita nedumerit la grupurile micute de straini adunati de prin alte hosteluri, la fel de nedumeriti si dezamagiti ca si noi. Unii sunt deja usor loviti in freza– cred ca sunt cei mai fericiti fiindca nu le mai pasa.

Ca sa ne mai dregem un picut moralul, eu si Raducu dam o tura piatetei care, ce-i drept, e cocheta si bine pusa la punct. Ne hotaram sa ne bagam picioarele in ele de preturi- in noaptea de Revelion restaurantele de pe pietonala Aristides Villanueva si-au dublat scorurile- si ne asezam la singura terasa care pare mai animata.

Pana la urma a meritat efortul (material) deoarece, absolut la plesneala, am comandat un vin local- LA DELFINA- care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune vinuri rosii pe care le-am baut vreodata- le pot numara pe degetele de la o mana! Iar Radu a infulecat fara sa respire un “Bife de chorizo”- o halca de carne de vaca transata si gatita in stil tipic argentinian. La viza amatorilor, argentinienii sunt mari amatori de carne, in special de parrillada (friptane la gratar). Mie ciozvarta mi s-a parut mult prea groasa si prea facuta– mi-a amintit la gust de filmul in care Chaplin isi mananca unul dintre pantofi imaginandu-si ca e o fripturica (cred ca e vorba despre “Goana dupa aur”). Dar, dee, “gusturile nu se discuta”. Putin dupa orele doua dimineata, centrul s-a mai animat un pic in sensul ca au aparut tot felul de adolescenti-emo care au inceput sa bombardeze trotuarele (in special cosurile de gunoi) cu petarde. Cainii si pisicile au inceput sa alerge crizate pe strazi, oamenii urlau din balcoane,  ce mai! ca in Constanta sau Bucale in zilele lor de glorie.

Am adormit cam pe la cinci si ceva dimineata gandindu-ma cum ne vom umple urmatoarele doua zile pe care le mai avem de petrecut in Men-groaza. Poate ne cumparam o rabla si conducem non-stop timp de doua zile in cautarea vietii culturale intense si a restaurantelor cu mancare bestiala. Poate…

(va urma)

Ojos del Salado

Lizama Tavo Alejandro Nicolas

OJOS DEL SALADO este cel mai inalt vulcan din lume (6891 m) si, in acelasi timp, al doilea cel mai inalt varf din Emisfera Vestica & cel mai inalt varf din Ţile. Ascensiunea spre varf se face din craterul vulcanului, folosindu-te de franghii, lanturi si alte instrumente sado-maso. Ajungi in crater doar daca ai norocul sa te aclimatizezi satisfacator sau, mai pe sleau, daca reusesti sa birui voma, cefaleea atroce, oboseala necontenita si gafaitul monstruos. Daca cumva esti ne-norocos, te poti trezi cu un anevrism cerebral sau cu un edem (de exemplu, pulmonar). Pe scurt: cel mai mare dusman de invins nu e muntele in sine, ci propriul tau fizic & mintea care iti poate juca multe feste.

Acestea fiind spuse, inima mea a stat mica de tot in tot timpul in care Radu a fost in expeditia OJOS del Salado (aproximativ 10 zile). E adevarat ca ma mai linistea gandul ca nu este singur, ci impreuna cu alti 5 romani profesionisti; dintre acestia, ii amintesc pe dragul nostru prieten Ovidiu Popescu care isi insoteste in aceasta expeditie fata (noi o alintam COCO) de doar 14 ani! Palmaresul lui Coco este impresionant: fata a inceput sa mearga pe munti inca de la 10 ani, a ajuns deja pe varfuri ca Kalapatar (Nepal), Alan Kooh (Iran) sau Mont Blanc. E un copil-minune si rugile mele o insotesc pe Coco la fel de intens si de des precum cele care se indreapta spre Radu.

In dimineata zilei de 30 decembrie, aflu de la Radu ca nu a reusit sa faca varful lui Ojos del Salado. A ajuns printr-un efort imens in craterul vulcanului unde l-a ajuns necrutator din urma raul de altitudine. Impreuna cu el a mai ajuns in crater DOAR Coco. Lui Radu i-a revenit automat rolul de antrenor-surogat al fetii. Cu niste vorbe de incurajare extrem de puternice (pe care insa nu le voi reproduce aici), Radu a determinat-o pe Coco sa urce mai departe si astfel Crina (Coco) Popescu a ajuns singura-singurica pe varful lui OJOS del SALADO devenind astfel in mod oficial cea mai tanara alpinista romana cu o astfel de performanta.

Asa ca in dimineata zilei de 30 decembrie sunt precum mosul din povestea lui Barbu Delavrancea: un obraz rade de fericire pentru Coco, in timp ce pe celalalt se prelinge o lacrima la gandul ca Radu nu ajuns pe varf. Ii pot intelege visceral sentimentul de frustrare cand vezi varful, stii ca te despart de el mai putin de 100 m, dar, pur si simplu, nu mai ai puterea sa mergi mai departe. E cea mai grea incercare pe care un om o are de trecut- lupta cu sinele- si nu pot sa nu ma gandesc aici la un yoghin care trebuie sa depaseasca toate piedicile necesare, rostind toate mantrele posibile, pentru a patrunde in acel loc in care mintea este libera, usoara si pretutindeni.

Dar, viata merge mai departe! Ma trezesc intr-o camera mica si cocheta si primul meu reflex este sa ma intreb unde ma aflu. Brusc, imi amintesc: sunt in casa lui Tavo, undeva in Santiago. Ies din camera si brusc ma inunda o raza de bucurie amestecata cu teama: am ajuns, fara indoiala, acolo unde mintea nu avea curajul sa viseze: in LA BARNECHEA sau cel mai bogat si mai sofisticat cartier din intreg Santiago. Partea cea mai simpatica despre acest cartier este ca, nu cu foarte multi ani in urma (cam 15), aceasta zona nu era mai mult decat o asezare modesta din afara lui Santi. E adevarat, foarte frumos asezata aproape de poalele lui Tupungato (vulcanul ce domina metropola). Acum La Barnchea e segmentata la randul ei in zone si zone dintre care cea mai bengoasa e chiar cea in care stau: LA DEHESA. O alta zona buna-de-buna se cheama LOS TRAPENSES pentru ca, pur si simplu, in aceasta zona au locuit multa vreme calugari trapezisti. Timpul a trecut, nevoile oamenilor s-au schimbat si uite asa in zilele noastre La BARNECHEA gazduieste “the cream of the top”.

Cateva vorbe despre casa lui Tavo: tatal lui T. (pe care il cheama tot Octavio) este bancher, iar mama lui (Marta) este creatoare si importatoare de bijuterii (majoritatea de aur). T. mai are inca 3 frati, el fiind cel mai in varsta dintre toti. Copiii au primit o educatie buna (au fost trimisi la cea mai buna universitate din Santi), nu li s-au refuzat vacante in tara sau in strainatate si nu au dus lipsa de nimic pe intreaga durata a copilariei si adolescentei lor. Mezinul studiaza inca arhitectura, pe cand T. a terminat cu ceva timp in urma psihologia. Din clipa in care s-au nascut, acesti 4 feti-frumosi (fiindca sincer din parinti atat de chipesi nu puteau iesi niste strambi) au crescut in casa in care eu m-am trezit in aceasta dimineata de luni- plina de ganduri si intrebari la adresa starii psihologice a lui Radu.

Asadar, casa aceasta reflecta perfect structura interna a familiei LIZAMA: la parter sunt patru camere (evident, pentru 4 baieti), doua bai, o bucatarie in care poti intoarce Jeep-ul, un living, o sufragerie, un hol micut si (he-he) camera menajerei care locuieste de ani buni cu familia. La etaj e dormitorul parintilor (absolut imens), baia cea mai mare din intreaga casa si un living pe care ei il numesc “family room” (se aduna sa se uite impreuna la cate un film sau baietii cu alti baieti mai incing cate un Play Station). Pana sa ajungi la casa propriu zisa trebuie sa parcurgi o alee lunguiata care imi aminteste de cum sunt gandite aleile de vile din Italia; curtea e neregulata si nu foarte mare, insa suficient de spatioasa sa gazduiasca cele trei masini ale familiei– cate un Jeep pentru babaci si o Toyoya micuta pentru plozi. Piesa de rezistenta a gospodariei este insa gradina de un farmec si o prospetime intense– la un capat al ei se intinde o piscina maricica inccadrata de tufe de trandafiri si leandri. Intr-o parte a gradinii, aproape de usa care da spre living, se afla un pavilion de vara in care familia, rudele / prietenii se aduna pentru traditonalele friptane (sau BBQs). Design-ul interior si cel exterior sunt in totalitate mana Martei care, desi pe alocuri poate da dovada de un usor iz indoielnic, provoaca per total o senzatie de placut deoarece totul e in culori calde sau neutre si nimic nu e incarcat. Preferatele mele din intreg arsenalul de design sunt cele doua colivii clasice de pasari (asa cum aveau domnitele cam acum 100- 120 de ani) si vesela.

Tot ce tine de acest camin este armonios si face sens. Simti cum lucrurile se leaga si cum oamenii astia alcatuiesc o familie care stie sa pretuiasca ce are si, in acelasi timp, stie sa imparta ce are si cu altii. Desi nu m-am dezmeticit inca, simt ca am nimerit intr-o familie de burghezi de la care pot invata foarte multe.

Nu vreau sa par rea, dar, sincer, daca Marta ar fi fost o sotie de bogatan de Bucuresti, ar fi avut mari sanse sa nu-si cunoasca lungul nasului. In schimb aici, in Ţile, este o femeie stilata care a reusit sa creasca 4 baieti, sa tina o casa (okay, menajera a ajutat si ea) si sa aiba o cariera. Totul cu o naturalete si un zambet care ar putea cuceri si cea mai inghetata inima.

Nota bene: mascota casei este basset-ul Vender sau Venderino (diminutivul spaniol) sau Venderică (mai pe romaneste). Este un catel admirabil asupra caruia voi reveni cu amanunte.

In fine, Marta ma duce la autogara unde trebuie sa ma intalnesc cu Radu ca sa putem pleca impreuna spre Argentina. Pe drum, Marta se ofera ca, atunci cand ma reintorc sa stau cu ei in casa, sa imi arate putin din Santi. Sa vedem daca va stii sa se tina de cuvant. Femeia asta, care pentru mine este departe de a fi imaginea unei mame clasice (romance)- are 1,73 m, o talie de viespe si este in permanenta ingrijta- vorbeste engleza cu un accent spaniol extrem de sarmant. Se incapataneaza in mod constant sa imi vorbeasca pe engleza (desi eu o incredintez ca intendio todo in espaniol) deoarece vrea sa exerseze. Bravo ei!

**—————**

Reintalnirea cu Radu a decurs extrem de natural– fara exagerari sau gesturi idioate. Ne-am enervat putin fiindca eu uitasem la T. acasa o foita nu mai mare decat o copiuta nenoricita care se cheama “Tarjeta de Immigraciones”. Completezi o astfel de tidula la intrarea in Ţile si nu ai voie sa iesi din tara fara ea. Doar ca eu nu am stiut si soferul Tur Bus m-a lasat dupa foarte multe insistente sa ma sui la bord. Drumul pana la granita cu Argentina este de fapt un fel de Trans-Fagarasan de toata frumusetea si, ca sa ne simtim si mai in largul nostru, acelasi sofer Tur Bus ne-a pus filmul “The Shooter”– cu un Mark Wahlberg extrem de furios, care impusca tot ce misca la fiecare 5 minute; nu cred sincer ca a avut in acest film mai mult de 10 replici, chiar ma intreb cum de a ajuns sa i se dea rolul din “Cartita” (pe care l-a jucat totusi impecabil). In fine…

Am trecut in Argentina fara absolut nici o problema si la inceput nu am putut sa observ nici o diferenta majora intre CL si AG; poate doar ca drumurile erau mai deteriorate si ca un combinat (de nu stiu ce) era prea aproape asezat de oras. Pe drum m-a incantat viteza cu care un peisaj il inlocuia pe altul– trecand cat ai zice peste de la canion la rau si de la munte la dune. Apoi, totul s-a transformat intr-o multitudine de podgorii– pe care tronau, una mai bengoasa decat alta, casele proprietarilor.

Cand in sfarsit am ajuns in Mendoza se facuse deja opt seara. Primul lucru care m-a lovit ca un trasnet cand am coborat din autocar a fost caldura absolut naucitoare. Incredibil, dar as fi putut jura ca sunt in Bucuresti in plina luna august– o caldura lipicioasa si extrem de neplacuta mi s-a lipit de intreg corpul din secunda in care am luat contact cu ea. Nici vorba de asa ceva in Santi! Radu a inceput sa se bucure ca un copil (nebun) fiindca e deliciul lui personal sa transpire la niste calduri (de 35 grade umbra) pe care el le numeste (culmea! de data asta nu este ironic) placute. Intreg grupul nostru de romani a fost luat cu asalt (exact ca la noi acasa) de un grup de barbati energici care au inceput sa ne convinga cum avem noi nevoie de un hostel oferit de ei. Impresia mea generala, de moment, a fost ca am nimerit intr-o semi-tiganie de Bucuresti din care nu vom scapa atat de usor. Si, helas! cata dreptate se va dovedi ca am.

(va urma)

Meniu La Recova

Pantofar La Recova

Ţile este tara in care s-a produs cel mai naspa cutremur EVER. Nu e ca si cum in lume nu ar mai fi existat (inainte si dupa cutremurul cilian) si alte cutremure la fel de nasoale. Insa acest cutremur este unic deoarece oamenii de stiinta au reusit sa-l filmeze in toata splendoarea lui. Cutremurul s-a produs pe 22 mai 1960, a avut magnitutinea de 9 grade / scara Richter, epicentrul in Oceanul Pacific la aproximativ 150 km departare de coasta lui Ţile si a avut efecte devastatoare: porturile din apropierea epicentrului- Valdivia si Puerto Montt- au inregistrat pierderi dureroase (umane si materiale), o buna parte din Puerto Montt chiar s-a scufundat sub ape, iar valurile enorme de tsunami au lovit Hawaii, Filipine si chiar (nu e de gluma aici) Japonia! Au urmat cutremurele din 1985 si 1995 (amandoua cu magnitutine de aproximativ 8 grade pe scara Richter). La asta se adauga probabilitatea stiintifica conform careia un astfel de cutremur se poate intampla in Ţile oricand intre  25 si 100 ani (cata precizie!) de la ultimul produs.

De aici, rezulta doua lucruri:

1) Constructiile (case si blocuri de locuinte) sunt extrem de atent construite- nu de alta, dar oricand pot fi lovite de un monstru de cutremur gen “Bucuresti ‘77”

2) Probabilitatea de a fi victima unui astfel de cataclism ACUM cand sunt aici este infima deoarece media aritmetica dintre 25 si 100 (minim si maxim de timp cand se poate produce un seism) este de aproximativ 62 ani. Asadar, ultimul cutremur-gigant s-a produs in 1995, deci 1995 + 25 (minim) da 2020, iar 1995 + 62 (media) da 2057. Deci-deci-deci3, sunt in afara oricarui pericol de viata si de moarte!
In concluzie, de fiecare data cand G. vine alergand pe hol, bagandu-si capul in camera mea si spunand: “Acum exact 3 minute a mai fost un cutremur! L-ai simtit?!”, eu ii raspund degajata si cu o inima usoara ca “Nu!”. Apoi imi vad mai departe de ce am de facut pentru ca stiu ca mai sunt ani buni pana cand Cutremurul-Armageddon va lovi aceste locuri fermecate.

Azi e luni, 29 decembrie. Tur Bus-ul meu pleaca spre SANTI (-ago) la 4 dupa-amiaza. Am suficient timp sa ma mai plimb inca o data- insotita de G.- prin centrul La Serenei, sa imi rezolv cateva “afaceri marunte (gen schimbat bani si incarcat creditul la telefonul mobil) si sa pranzesc. Aleg din nou mica terasa de la etajul unu din La Recova, insa, spre dezamagirea mea, omul Snoopy-Snoop nu mai e. In locul lui, e un alt individ- e adevarat ca si insul asta poate scoate sunete stranii, dar nu mai e acelasi lucru. Comand supa de vita, gratar cu piure, un Austral (bere ciliana de calitate semi-medie) si, la sfarsit, o portie de papaya cu smantana. Mananc atat de mult incat ma jur ca de-abia am reusit sa ma ridic de la masa. Ca o gravida! La o privire mai atenta asupra La Recovei apreciez la maximum preturile decente ale suvenirurilor– in comparatie cu cele din nenorocirea de SP! Ma avant iar in cadouri (obligatii back home) si cumpar: papusi-degetar (finger-puppets), doua perechi de cercei de lemn pictati manual si, surprise-surprise!, un breloc care infatiseaza un omulet pe care, daca stii cum sa-l misti, il faci sa-si arate..hm, cum sa-i spun?..banana?! Porcos, chicios si foarte haios! Trebuie sa ma gandesc bine daca chiar vreau sa fac acest breloc cadou sau sa-l pastrez pentru distractia proprie…

In sfarsit, vine si clipa marii despartiri. Pot spune, cu mana pe inima, ca La Serena e un loc super-fain, bun de distractie si bun de plaja, de drumetii (de pe plaja vezi muntii in zare) si de relaxat super-ok. Imi amitesc ca in prima zi petrecuta aici am descoperit singurica o terasa a unui restaurant numit RAPSODIA: cu o curticica interioara in centrul careia se afla un palmier urias, cu muzica gen “Cafe del Mare”, un Wi-fi brici si, nu in ultima instanta, o mancare excelenta, Rapsodia este un adevarat paradis ascuns pentru cei care vor sa petreaca putin timp aici relaxandu-se si bucurandu-se din plin de viata si de lumina maiestoasa cernuta printre crengile palmierului. Deci, nu-mi va fi dor doar de adorabilul G, ci si de un oras fermecator– prins ireversibil intre ocean, desert si munti.

Singurul meu mare regret legat de La Serena este ca nu am apucat sa vizitez Elqui Valley– despre a carei existenta nu am stiut pana sa sosesc in La Serenita. Elqui Valley (in original “Valle de Elqui”) este locul de nastere al laureatei Premiului Nobel pentru Literatura (1945), feminista Gabriela Mistral. Totodata, pe langa peisajele absolut mirifice, aceasta vale se remarca prin Pisco de calitate superioara, comunitati numeroase de hipioti-marihuanati, fenomene paranormale (gen flux de energii extracorporale foarte puternice) si, aici vine partea dureroasa, un anume hotel cu camere ale caror  tavane se pot deschide noaptea (gen cort) asa incat poti adormi privind puzderia de stele ale cerului de vara! NEXT TIME.

Cateva cuvinte de introducere despre locul in care voi fi gazduita, timp de sapte nopti (ne-consecutive) in SANTI: cu aproximativ o luna si jumatate inainte sa ajung in Ţile, am contactat diversi coucisarfari locali rugandu-i sa ne ofere gazduire (mie si lui Radu) pentru diverse perioade de timp. Campion al raspunsurilor prompte si extrem de bine puse la punct (din punct de vedere al informatiilor) a devenit un cuplu din SANTI: pe el il cheama Tavo (de la Octavio), iar pe ea Conchi (de la Consuelo). In special Tavo mi-a oferit, de fiecare data cand am avut nevoie, informatii despre cum sa calatoresc, ce sa vad si ce sa nu fac in timpul sederii mele in Ţile. Asa ca nu e de mirare ca, in mai putin de doua saptamani, am devenit prieteni pe Net si, de fiecare data cand aveam nevoie sa stiu ceva, ii scriam lui Tavo. Unde mai pui ca, pe langa faptul ca T. (Tavo) este prompt si foarte sensibil in raspunsuri, mai este si un barbat foarte aratos– conform, clar, standardelor mele!

OK, aici trebuie sa fac o paranteza foarte importanta: in majoritatea cazurilor cand spui coucisarfar, te gandesti la oameni tineri care au o conditie buna, dar care iti pot pune la dispozitie (mai mult sau mai putin ca mine & Radu) maximum camera ta personala in apartamentul lor. Sistemul “couch surfing” are, in medie, un standard de confort de la “suficient de bun” la “bun” asta traducandu-se prin oameni majoritatea pana in 35 de ani cu o conditie buna (job decent si o situatie sociala bunicica) sau tinzand spre buna (aici vorbesc de studenti). Nu e ca si un “Home Exchange” (ca in filmul “The Holiday” cu Cameron Diaz & Jude Law) de te trezesti in fata unei viloaie in care de-abia daca stii cum poti inchide ferestrele…

Asa ca nu mica imi este mirarea cand, astepandu-l pe T. in Terminal de Buses ALAMEDA, ma aud strigata si, intorcand capul, zaresc un barbat tanar si frumos la volanul unui X3. Hmm. E adevarat ca in unele randuri din emailurile lui T. au existat niste sugestii vagi care trimiteau catre familia sa ca apartinand protipendadei, insa nu am luat niciodata seama cum trebuie. Incepand din clipa in care l-am cunoscut pe T. am intrat intr-un univers care pentru mine, pana la sfarsitul sederii mele in Ţile, va fi pe cat de fascinant pe atat de provocator! Acest univers se cheama simplu BURGHEZIE.

(va urma)

Coquimbo Third Millenium Cross

Tololo Beach

♪ “I want to be where the sun warms the sky
When it’s time for Siesta you can watch them go by
Beautiful faces, no cares in this world
Where a girl loves a boy, and a boy loves a girl-

Last night I dreamt of San Pedro
It all seems like yesterday, not far away” ♪

Deschid ochii si privesc usor ametita pe geam. San Pedro a devenit doar un punct verde, minuscul, care, dupa mai putin de un minut, se pierde intre dunele uriase de nisip. Versurile Madonnei imi rasuna in minte, iar refrenul ma face sa ma intreb, exact ca si diva platinata, daca nu cumva mi-am imaginat totul, ca intr-un vis sau, mai nou asa cum se practica, ca intr-un mit urban. Poate am iesit azi-noapte intr-un bar cu niste cilieni simpatici si ne-am imbatat si am fumat atat de multa iarba ca, timp de minute ce pareau ani lumina, am calatorit printre dune, canioane, lagune si vulcani. Poate ca doar mi-am imaginat ca sunt un flaminco care zboara greoi peste mari saline secate, poate am fost o lama care fuge de mananca pamantul printre dealuri aride si gheizare bufnitoare. Sau, cine stie? poate am fost doar o pala de vant care a trecut peste o fata pistruiata si arsa de soarele desertului si a ajuns inapoi la mine sub forma unui gand care nu a durat mai mult de doua secunde…

Medusa Oblongata

Spre Far

Dar, NU! Uite, am cu mine lucrurile cumparate in San Pedro, zeci de poze, nisip pe tastele laptop-ului, pielea sarata si aurita de soarele etern…Si, mai presus de toate, am amintiri atat de pretioase incat ar trebui inchise intr-o cutie ermetica si tinute departe de orice ar putea sa le altereze. Imi amintesc cu mare afectiune de bunatatea si ospitalitatea lui Jorge si a Mariei Antoanieta. Ma gandesc ca este foarte posibil sa nu ma mai intorc vreodata aici, sa nu-i mai vad niciodata pe acesti doi oameni si inima mi se strange de tristete. Cat ma induioseaza amintirea mic-dejunului din pensiunea micuta, cand ma trezisem cu bretonul à-la-Agent Cooper, iar Maria Antonieta mi l-a aranjat cu drag ca sa arat cool de la primele ore ale diminetii; cum Jorge ma facea sa rad cand ma punea sa repet din ce in ce mai repede “Pizza-Pasta-Pesto”; cum Maestrul m-a imbratisat cu nesfarsita dragalasenie si mi-a spus sincer intr-o spaniola zorita: “Cand tu pleci, pleaca si Fericirea din acest loc”. Totul s-a asezat cuminte in inima mea si, indiferent de interpretarile viitoare pe care mintea mea va incerca sa le dea oamenilor si intamplarilor din San Pedro & around, va ramane viu si sincer.

Sunt din nou in Tur Bus indreptandu-ma din San Pedro catre La Serena si, again, catre dragul de Gonzalo. Adorm melancolica avand ca vecin de scaun un cilian cam de varsta mea care canta in surdina, plin de emotie, imitandu-l la secunda pe JT (Justin Timberlake) care danseaza frenetic pe ecranul laptop-ului sau. In spaniola, cuvantul desktop se traduce prin ESCRITORIO. Fain!

Inainte sa adorm ma gandesc la toate lucrurile, sa le zic, mai nefericite care mi s-au intamplat de cand am aterizat in Ţile– adica de exact 11 zile (azi e 27 decembrie). OK: blugii Zara s-au dus pe apa sambetei, de altfel ca si adidasii mei; apoi, am pierdut o masea (oricum, era un dinte prost montat), aparatul foto s-a stricat (oricum, era o vechitura) si mi-au disparut in mod misterios 10.000 pesos (aproximativ 12 EURO); pielea de pe talpa dreapta mi s-a crapat de la prea mult aer uscat si mers pe jos..Dar, sa fim seriosi, astfel de lucruri sunt niste simple mizilicuri si nu au cum sa imi afecteze in mod real buna desfasurare a acestei calatorii absolut geniale! Asa ca, adelante!

Ma trezesc a doua zi, undeva inainte de 9, si recunosc ca sunt foarte aproape de La Serena dupa dealul cu antene uriase. Ma precipit, strang tot ce am imprastiat pe jos in timpul noptii si imi iau adio de la “Buffy, spaima vampirilor” si “The Fresh Prince of Bel-Air” care inca ruleaza haotic pe ecranele autobuzului. Exista un dezavantaj si un avantaj de a te afla pentru a doua oara intr-un loc in care ai mai fost nu cu mult timp inainte. Dezavantajul este ca te poti plictisi foarte repede de acel loc; avantajul este ca poti aprofunda locurile si obiceiurile acelei locatii, poti observa detalii si poti invata povesti care, foarte probabill, ca ti-au scapat prima data cand ai fost in acel loc. In cazul meu si al La Serenei, am inclinat balanta spre avantaj clar.

“Mi-am trait traiu, mi-am mancat malaiu” sau, cu alte cuvinte, fiindca e a doua oara cand il vizitez pe Gonzalo, trebuie sa ma descurc sa ajung singura de la autogara la el acasa. Arat iar ca un camiloi de circ, e un adevarat cosmar fiindca e duminica dis-de-dimineata (ora 9) si, in afara de maturatori si gradinari, nu e nimeni pe strazi. O curiozitate: in Ţile, strazile se matura cu crengi uriase de palmier.

Stau ca o gorila in intersectie, ma mut de pe un picior pe altul, ma sprijin de garduri si de stalpi. Trec de pe o parte pe cealalta a intersectiei fiindca nu sunt sigura din ce parte trebuie sa iau il Colectivo catre Gonzalo. Am un aer net superior fiindca am mai fost “pe aici” si stiu rostul lucrurilor. Le dau flit taximetristilor, ma uit cu mila la oamenii din autobuze. Eu astept il colectivo numero 21. A-ha, uite unul! Full!! In masina e o intreaga familie, probabil merg la biserica. In sfarsit, ma arunc intr-un 21 si ajung ultra rapid acasa la Gonzalito. Totul e neschimbat: cand dau sa deschid poarta, aceeasi doaga pica cu un trosnet. Cand intru in casa ma trece acelasi fior la mirosul de aer usor statut. Uite, Gonzalo tot nu a aspirat covorul din camera de oaspeti, se plange ca are tot mai multe furnici, dar maine e ziua Judecatii de Apoi pentru Familia Furnica. Totul e neschimbat si, concomitent, nou si emotionant. Dintr-un tablou din sufragerie un Neruda usor caricatural (sau o fi aratat toata viata lui ca o caricatura?) ma priveste sugubat. E inca dimineata, dar pentru mine, care am calatorit aproape 2.000 km si o noapte intreaga, pare a fi o eternitate. Imi deschid un Kunstmann rece ca gheata si ma tolanesc comfortabil in sufragerie. Vad (pentru a cata oara?) prima parte (preferata) din “The Lord of the Rings”. Frodo e cel mai tare din parcare, dar mie tot de elfi imi place cel mai mult. In timp ce iau o pauza de orci si gnomi, fumez o tigara pe terasa casutei lui Gonzalo (care s-a culcat putin). De sub o grinda, o porumbita care cloceste ma priveste tamp, dar simpatic. Din toate partile, sunt inconjurata de furnici care se suie pe mine in nesimtire. Dintr-un colt al curtii, o soparla s-a oprit in soare, bucurandu-se de viata. Totul e asa cum trebuie sa fie.

La pranz, Gonzalo ma invita sa mancam intr-un restaurant bengos asezat pe plaja. La Serena si Coquimbo, candva doua orasele complet separate, s-au unit in zilele noastre si, daca nu esti de-al locului, nu stii cand treci dintr-o parte intr-alta. Gonzalo vocifereaza cu furie aratand spre dealul cel mai inalt din Coquimbo pe care troneaza o cruce imensa de un prost-gust total. “Crucea celui de-al Treilea Mileniu” SAU “Aici sunt banii dumneavoastra”. Prietenul meu coucisarfar e oripilat de edificiu si tot nu-i vine sa creada ca o parte din taxele pe care le plateste Statului s-au dus pe cruce. In intersectii, asa cum se practica aici de ani si ani, sunt tineri saltimbanci care castiga si ei un ban de sezon; unii fac jonglerii cu foc sau popice, altii fac echilibristica, cativa se fofileaza de la gimnastica extrema si doar executa cateva miscari mecanice, destul de prostesti. Una peste alta, mie mi se pare destul de riscant sa te tot agiti printre masini, dar este evident mult mai placut si mai civilizat decat sa fii vreun ciung sau stramb care se taraste prin intersectie; sau vreo mama inlacrimata cu 10 copii acasa si un sot handicapat. Etc, etc.

Restaurantul nostru se numeste “Tololo Beach” fiindca suntem pe..Plaja Tololo. Din tot ce-am comandat, cel mai placut a fost aperitivul: scoici (in spaniola machas) impanate cu parmezan si creveti adusi direct din Ecuador. Gonzalo imi explica cu rabdare ca aici, in Ţile, crevetii sunt mititei, cei din Ecuador sunt niste giganti in comparatie cu ei. Nu ma prea intereseaza astfel de detalii fiindca sunt prea ocupata sa mamanc tot ce este pe masa, dar dau politicoasa din cap la fiecare idee noua elaborata de G. (Gonzalo)!

Dupa pranz, profitam din plin de vremea absolut superba si facem o plimbare pe plaja. De data asta, e in sens opus celei pe care am facut-o ultima data in La Serena. Ne indreptam spre Far, calcam pe o puzderie de scoici, suntem atenti sa nu ne intepam in meduze.

Aproape la fiecare trecere de pietoni, Gonzalo nu are rabdare sa astepte si exclama tare si hotarat: “I cross”. Dupa care, traverseaza! In mod hotarat, e un individ mic si nervos, dar eu am prins drag de el dupa felul in care se poarta cu mine. E ca un frate mai mare, ce-i drept cam mizantrop (expresia lui preferata este: “People, they are the worst!”)  insa e ceva in legatura cu el care ma face sa-l indragesc tare. Da, cu sigurata G. este un prieten adevarat si sunt convinsa ca, daca ma mai reintorc in Ţile, il voi revizita.

Inainte sa mergem la culcare, ne uitam la “Brasil” (pe care eu nu-l stiu) deoarece nu am reusit sa mai scap de gura lui G. din momentul in care a aflat ca nu am vazut niciodata filmul. Desi stiu foarte bine ca e un “cult film” recunosc ca nu prea e pe gustul meu. Prea multa agitatie, prea multa nebunie, prea mult zgomot fara suficiente pauze de liniste. Nu mi s-a intamplat niciodata pana acum sa spun ca imi place un film doar fiindca e un clasic super-premiat asa ca nu voi incepe cu “Brasil” sa schimb foaia. Adorm aproape instantaneu. Sunt obosita dupa drumul nesfarsit (18 ore cu autocarul) de la SP la Serena si dupa o zi perfecta, dar lunga. Din fericire, nu visez nici un Icar sau samurai-gigant-care-ma-fugareste-sa-ma-execute.

(va urma)

Cristofer (Cristobal) Columb

Nazca

Nu multe se stiu despre indigenii care au locuit in San Pedro si in imprejurimi. La o cautare de prima mana pe Wiki afli doar ca “La doar 3 kilometri distanta de SP se afla Pukará de Quitor- o fortareata de piatra apartinand unei culturi pre-columbiene”. Pe pagina despre SP se spune ca acest loc este o atractie turistica si datorita istoriei sale pre-columbiene, dar, sa fim seriosi!, turistii pe care eu personal i-am vazut tarandu-se ca niste reptile hidoase in soarele toropitor erau interesati de orice altceva decat sa viziteze muzeul local de arta si civilizatie pre-columbiana.

Ce inseamna de fapt pre-columbian? Trebuie sa explic deoarece altfel s-ar putea ivi o mare confuzie intre acest terrmen si faptul ca SP se alfa departisor de Columbia Era pre-columbiana defineste acea perioada de timp in care civilizatiile americane (toate Americile) nu au intrat nici intr-un fel in contact cu civilizatia europeana- sau, cu alte cuvinte, cu alde Cristofer Columb. In America de Sud, cele mai importante dezvoltari pre-columbiene au existat in actualele Peru, Ecuador, Bolivia si Columbia. Chile nu pare sa se remarce in mod deosebit prin relicve si istorii neasemuite. Totusi, nordul in care ma aflu acum cand scriu a apartinut, pana in secolul XiX, atat lui Peru (o parte) cat si Boliviei (o alta parte). Acest lucru semnifica automat faptul ca aici, in desertul Atacama, au existat culturi si cilvilizatii pre-columbiene. Din ce am citit eu in dreapta si in stanga, am aflat ca in ARICA (cel mai nordic oras din Chile, situat la 18 km de granita cu Peru, caruia i-a si apartinut in trecut) se gaseste site-ul arheologic CHINCHORRO. Arica se afla cam la 6 ore distanta cu masina de San Pedro. E un nimic daca te gandesti ca distanta dintre Arica (cea mai nordica locatie) si Punta Arenas (cea mai sudica locatie din Chile) e de aproximativ 4.000 km!

Mumiile CHINCHORRO sunt cele mai vechi mumii din lume (mai vechi chiar decat cele egiptene!) mergand in urma pana la anul 5.000 i.Ch! Evident ca daca esti vreun obsedat de culturi si civilizatii disparute incepi sa cauti ca disperatul mai multe despre aceste mumii fiindca, fie vorba intre noi, putine povesti mai gasesti despre ele pe Internet! In ce ma priveste, marturisesc cu rusine ca nu m-am dus pana la Arica sa vad mumiile (se spune ca mumificau totul, inclusiv fetusi si nou-nascuti). Insa, toata aceasta unda mistica de istorie ma face sa ma gandesc cu teama la un singur lucru: nu stiu de fapt nimic despre lumea in care respir. Iata, de exemplu, doar America de Sud: aici numarul civilizatiilor pre-columbiene si tot ce vine impreuna cu ele (mod de viata, stil cultural, ritualuri etc) este foarte mare. Nu o sa plictisesc pe nimeni cu detalii, dar, din momentul in care vrei sa afli mai multe, roata nu se mai poate opri! Stiu superficial despre Inca si Maya, insa aceste civilizatii nu sunt decat varful iceberg-ului. Culturi dominante care au inflorit si au asimiliat precum Imperiul Roman. Alaturi de ele, precum stelele din jurul unei constelatii importante, se afla puzderie de culturi– fiecare cu personalitate proprie. Sa luam, de exemplu, CULTURA NAZCA din Peru: a existat intre secolele I-VIII d.Ch.; NAZCA au construit apeducte care functioneaza si astazi, au fost mari maestrii in ceramica si textile. Ce stiu despre ei? Nada. Si povestea ar putea continua la nesfarsit cu celelalte (aproximativ) 24 de culturi pre-columbiene sud-americane.

Ce vreau de fapt sa spun ca sa nu dau impresia ca am facut o mare peltea fara fir logic? Vreau sa spun ca descinderea mea in San Pedro de Atacama reprezinta doar un pas minuscul inspre o posibila viitoare calatorie in America de Sud. Pana in momentul de fata, stiu putin mai mult decat multi co-nationali de-ai mei, dar in fapt NIMIC in comparatie cu realitatile istorice. Trebuie sa ma reintorc si sa vizitez (cel putin) PERU ca sa depasesc media acceptata de cunostinte generale. Toata istoria pre-columbiana (cu siturile arheologice si colectiile aferente din muzee) cere mult timp, multi bani si disponibilitatea de a calatori, de multe ori, distante uriase pentru a putea intelege trecutul locurilor pe care le vizitezi. Sunt hotarata sa revin in America de Sud– de data asta in Peru, Bolivia & Ecuator– nu inainte insa de a ma documenta serios in Romania despre ceea ce urmeaza sa vad. Pentru asta, imi auto-recomand sincer colectia clasica, dar extrem de bine pusa la punct, a Editurii Univers (Colectia Meridiane).

(va urma)

Cu familia franceză

Jorge şi francezu Christian

“Draga mea (…) Din spatele blocului se aude un acut huruit de motoare!! Au venit cei de la Salubritate sa desfunde canalizarea din spatele blocului, c-am stat vreo doua zile cu miros de cacat in casa, de ne-a luat greatza!!Taica-to se duce ca un copil curios sa se uite pe geam! Zice: <Cu ce scule desfunda astia…ca parca au venit cu bomba atomica !!> Ce vrei…lucru romanesc!!Coincidenta nefericita face sa apara in zona si moldovenii cu capra…doar e Craciun, nu? In orice caz, combinatia dintre picamar si capra face sa fuga ca din pusca toti cainii de pe maidan !!! Taica-to se uita siderat de la geam si-mi spune ca trupa are cinci tobe …asa ca s-a oprit si picamarul!! Completare de la papa: <Ce moldoveni, dom’le, ca-s niste tigani!!> Colac peste pupaza , s-au pornit si alarmele de la masini, iar cainii din curti, mai curajosi, au inceput sa latre si ei!!

Jorge face pâine

Cu Jorge şi Maestrul

Altfel ce sa-ti mai spun? Ma duc pana la piatza si apoi ma apuc de facut mancaruri, prajituri…
Iti tin pumnii in tot ce faci,ai grija de tine !! Bucura-te din plin de tot ceea ce ti se ofera!!
Cu dragoste: mama, tata, Alex si pisoiul-Isis”

Cu emailul de mai sus imi incep ziua de Craciun. Cred ca nu vorbesc doar in numele meu cand spun ca ma incearca un sentiment suprarealist citind ce imi scrie mamuca. Iata-ma, in cel mai arid desert din lume, singura-cuc, inconjurata de lame si dune si mama ii tot da inainte cu bradutul de Craciun, Capra si cozonace. De-abia ce incepuse mintea sa mi se obisnuiasca cu ideea ca in luna decembrie pot fi chiar 35 grade la umbra cand vine un astfel de email direct din Constanta. Greu de imaginat, iar sentimentul ce ma incearca atunci cand il citesc esti ambivalent: pe de-o parte mi-e foarte dor de familie (inclusiv de pisica- obeza Isis) si mi-as fi dorit sa imi petrec Craciunul in familie; pe de-alta parte, sunt atat de usurata ca nu trebuie sa mai fiu in locul mohorat si deprimant numit Constanta.

Rad atat de mult si de tare la citirea emailului incat incet si rand pe rand toti cei din jurul meu incep sa rada si ei, dar fara sa stie motivul. Ii explic printre lacrimi si sughituri lui Jorge (care mai nou ma striga IOCA) ce se intampla in Constanta. Intelege cu chiu cu vai dupa care fuge la Maria Antonieta sa-i spuna si ei. Familia ultra-simpatica de francezi care se afla prin preajma mea incepe sa rada si ea. Dee, la noi in tarisoara nu-i totul doar o bagheta si o sampanie.

In fine, portia de ras e absolut necesara fiindca, asa cum am scris, ziua precedenta a fost cam deprimanta si cam cheltuitoare pentru mine. Nu am in continuare nici un plan despre cum imi voi petrece Craciunul in San Pedro. Abia am terminat de mancat micul-dejun si e deja ora 12. Incep sa fluier si sa ma uit pe peretii bucatariei. Brusc, Maria Antonieta ma intreaba daca nu vreau sa iau cina de Cracila cu ei. “Care voi?”, intreb intr-o doara. “Pai, eu, Jorge, Maestrul si Padre Alexander”. Sa explic: Maestrul e un cilian extrem de simplu si de modest care momentan construieste receptia pensiunii Incahuasi. Pe maestru il cheama Roberto, dar eu in gand ii spun “Rade-ciob-de-oala-sparta” fiindca imi zambeste mereu cu gura lui stirba. Padre Alexander este patronul spiritual al oazei si in acelasi timp, se subintelege, “cerbul lopatar” (sa-i zic spagar?!) al tuturor afacerilor cu pamant din San Pedrito. Asadar nu e deloc de mirare ca Jorge, care umbla ca disperatul sa cumpere glie locala, l-a invitat la cina de Craciun. Pot sa imi imaginez cum voi arata intre Maestru si Patronul Spiritual- zuza blonda si decoltata. Asa o imagine ma face sa chicotesc si sa accept pe nerasuflate invitatia.

Ziua trece pe neobservate. Din cald se face foarte cald, apoi canicular. Spre seara, temperatura incepe sa revina iar la normal ca noaptea sa se racoreasca bine de tot. Cam pe la sapte seara, familia franceza improvizeaza un snack mititel de Nöel. Asaza pe masa de pe terasa pensiunii tortilla cu pufuleti si sos guacamole, alaturi de o sampanie made-in-Chile. Tatal de familie, Christian, pufaie si bodogane insolenta cilienilor de a vinde sampanie ciliana si nu frantuzeasca. O numeste “suc cu bule”. Christian arata ca unul din gladiatorii din filmul “Gladiatorul”- are 1,95 m si o figura extrem de virila. Ca si sotia lui, este profesor de educatie fizica in Tahiti. Au impreuna un fiu (care seamana vag cu papa) si o fetita de 8 ani, infiata de la localnicii din Tahiti. Arata foarte haiosi si foarte simpatici toti patru impreuna- cum isi iau bicicletele si fac toate turele posibile timp de ore intregi. Pentru mine, sunt tipic francezi adica zgarciobi: mananca doar ce isi gatesc, nu platesc nici un tur local, se targuiesc pentru camera in care stau. Poate e mai bine asa, sa fii cumpatat. Ma gandesc cu candoare la fetita infiata care poate ca tocmai din cauza faptului ca parintii adoptivi sunt Hagi-Tudose a ajuns sa traiasca cu mult mai bine decat fratii si surorile ei naturale.

Jorge vrea sa se intreaca pe sine, creeaza un intreg haos in bucatarie cand se apuca sa faca paine. Nu stie nici el exact ce are de facut, merge dupa ureche, construieste un crater enorm din aluat, incepe sa-l framante spasmotic autofelicitandu-se in gura mare cat de genial e el singur si ce gazda perfecta care se gandeste crestineste in ajun de Craciun sa-i serveasca pe robii lui Dumnezeu cu paine si ceva vin. Doar ca Jorge e ateu convins si face tot ce face cu singurul scop de a castiga si mai multa popularitate.

Ne asezam (eu, Jorge, Maria Antoanieta si familia franceza) la masa sa gustam paine à la Jorge, vin cilian si branza frantuzeasca. Incerc sa ma infrupt cu cat mai putin, dar simt ca nu ma pot abtine si incep sa bag in mine ca in fabrici si uzine. De azi-dimineata s-a cazat in pensiune un brazilian straniu: mic, tanar si chelios, cu ochi plangaciosi si foarte curios. In orice directie ma intorc in seara asta, dau invariabil cu ochii de brazilianul Eduardo. Ma priveste senzual si isi salta sosetele de emotie. Trebuie sa scap cumva de el, stiu ca voi reusi, doar am izbutit atatea zile sa scap de agasantul de ghid Harold.
Salvarea vine de la Jorge care incepe sa zbiere ca din gura de sarpe la mine si la Maria Antonieta: “Haideti, femei, ce mai asteptam?! La biserica cu noi!!”

Bisericuta din San Pedro e ca o bijuterie micuta din secolul al XVII-lea. Sincer, nu ma astept sa vad atat de multa lume adunata la slujba, dar probabil am subestimat numarul turistilor care, la fel ca si mine, au venit sa caste gura la o slujba plina de pitorescul locului. De-abia ne-am gasit loc pe o bancuta, ca slujba incepe in mare tromba. In centrul atentiei se afla Pastorul-Parinte Alexander. Ca intr-o tragedie greaca, parintele face un show de zile mari. Am impresia ca sunt in plin univers Gospel in care s-au strecurat, din greseala, cateva elemente de desen animat. Padre canta, zice incantatii, vorbeste la microfon, danseaza, mangaie copilasii, ne priveste patern peste ochelari si bate tactul din picior. Melodia mea preferata este cea care are ca refren cateva sunete foarte simple: “Ro-po-po-pom, Ro-po-po-pom”. Un alt cantec care ma face sa rad in surdina este varianta spaniola a lui “Deschide usa, crestine”: niste fetite imbracate in rochii super-chicioase pasesc prin biserica pe ritmul cantecelor. Imi amintesc de niste personaje dintr-un film mexican.

Punctul culminant al slujbei este momentul in care Padre Alexander insfaca o papusa care chipurile imita un bebelus la puta goala. Papusa nu e nimeni altul decat baby-Jesus himself. Si asa incepe marea parodie cu popa care tine papusa la pieptul lui in minute interminabile de tacere, timp in care noi trebuie sa ne ridicam in picioare si sa ne asezam la fiecare doua minute. Ma apuca piticii si incep sa batai din picior, cand trebuie sa ma ridic iar protestez in surdina, insa Jorg este exigent si ma obliga sa ma ridic. Padre Alexander ii tot da inainte cu baby-Jesus pe care il pupa, il inchina, il binecuvanteaza ca a venit pe acest Pamant. Totul se incheie in tromba cu parintelul care indeamna toti copilasii din biserica sa i se alature copilulului-prea-sfant intr-o procesiune imaginara. Procesiune?!

Ajungem inapoi la pensiune dupa doua ore de agonie in bisericuta. Maria Antonieta pune val-vartej masa fiindca pe toti ne-a luat frigul, foamea si somnul in timpul slujbei. Din fericire, nu avem parte de mancarea clasica de Craciun din Ţile: curcanul prajit. Servim in schimb supa de linte, pui prajit cu cartofi si salata. Consumam la greu vin cilian care, trebuie sa admit, e foarte placut. Glumim, ne hlizim, Maestrul se uita la mine ca la o curiozitate exotica si se intreaba ce culoare am de fapt la par. Facem haz de Padre Alexander care nu mai vine, mancam si portia lui de haleala. Sa traiasca!
Si, uite asa, am trecut de inca un Craciun– de data asta, cu niste straini care se poarta cu mine de parca as fi parte din familia lor, intr-un loc aflat in cealalta emisfera fata de Romania si departe de familia mea.

Sa fii calator si nu doar trecator pe acest Pamant nu este, la urma urmelor, un lucru atat de rau.

(va urma)

Semn centru

Caracoles

Astazi ma simt imbufnata, suparata pe toti si pe  toate. Mi se intampla foarte rar sa trec prin astfel de stari si din aceasta cauza toata lumea poate observa schimbarea de atitudine. Trec de la statusul de “Miss Sunshine” la cel de “Zuza-Nebuna”. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit– astfel de schimbari de comportament nu au nici o legatura cu acea parte a lunii. Ele tin mai degraba de un fel de defulare dupa ce am stat si analizat foarte multa vreme o stare sau o situatie. In cazul starii mele jalnice din dimineata lui 24 decembrie: este un melanj intre ciuda pe care o simt pentru satul de speculanti numit San Pedro si faptul ca sunt atat de departe de casa + ca imi voi petrece Craciunul fara familie sau Radu.

Frizerie

Exit

In orice caz, si Jorge si Maria Antoanieta au observat schimbarea. Nu prea au curaj sa ma intrebe direct care-i baiu, dar ii vad intr-un colt susotind si aratand ingrijorati cu capul inspre mine. Ma prefac ca nu-i observ si trec fluierand pe langa ei. Tabieturile de dimineata imi iau ingrozitor de mult timp, doar fiindca vreau sa-mi distrag mintea de la starea proasta in care se simte. Bautul cafelei, pe care o combin cu sorbitul dintr-o cana cu lapte, imi ia o ora. Micul-dejun (servit semprie dupa cafea) imi ia o jumatate de ora. Fac un dus si ma aranjez timp de alte 30 minute. Mai ma invart prin camera rearanjandu-mi lucrurile si facand de doua ori patul– inca o jumatate de ora. Pana la urma, desi m-am trezit la 9 dimineata, plec de la Incahuasi in jur de ora 12. Jorge ma duce pana aproape de centru. Ma intreaba la fiecare doua minute: “Tutto bene? Tutto a posto?” “Si, si, si” ii dau eu inainte cu minciuna.

Ieri, pe drumul de intoarcere din excursia noastra la gheizare, am observat pe o foaie de hartie numele complet al lui Jorge. Jorge Antonio Sepulveda. Cu un aer detasat l-am intrebat daca are cea mai mica legatura cu Luis Sepulveda, scriitorul. “Da, suntem veri primari.” Am cam ramas cu gura cascata. Cat de mica trebuie sa fie lumea asta in care traim ca sa intalnesc aici, in plin desert, pe varul primar al mult-indragitului autor Luis Sepulveda?! Acest scriitor mi-a incantat anii studentiei cu romane publicate la noi de Polirom, ca: “Batranul care citea romane de dragoste”,  “Hot Line”, “Jurnalul unui killer sentimental” sau “Nume de toreador”. O scriitura simpla, sincera si foarte sensibila. Asa cum mi-ar placea si mie sa cred ca pot scrie. Dintr-o data, toate incurajarile lui Jorge in ce priveste scriitura mea capata un alt contur. Vorba lui repetata de fiecare data cand ma vede cum transpir scriindu-mi blogul devine de-a dreptul profetica: “Io credo che tu poi diventare una granda autora”. Ca sa nu tac si sa zic si eu ceva: “Da, dar pentru asta am nevoie de o disciplina severa.” Da din cap aprobator. Lui Jorge ii place la nebunie disciplina militara, a lucrat  24 de ani pentru NATO. “Tii legatura cu Luis?” “Nu, doar cu maica-sa. Luis e un comunist basit.”

Dupa ce cobor din camioneta lui Jorge, o iau prin piateta spre Caracoles. Azi sunt pusa pe cheltuiala. Dispretuiesc profund shoppingul ca metoda de consolare psihica a depresiei, dar, asa cum foarte rar gasesc o placere perversa sa manand un Big Mac, tot asa ajunul Craciunului e zi de cheltuieli. Intru intr-un magazin de giuvaieruri, un loc ochit inca din prima zi cand am ajuns in SP. Am asteptat sa vad ca sefa nu e in magazin, ca sa le fac pe angajate de cap sa-mi dea un discount. Observ doua pustoaice transpirate. Nici una nu vorbeste engleza asa ca mi-este foarte dificil sa le explic ce anume vreau de la ele. Una numara pe degete, cealalta de-abia daca stie sa foloseasca calculatorul de buzunar. In acest magazin am pus ochii pe ceea ce se cheama RARI– bijuterii facute din par luat din coada calului. E o tehnica migaloasa si din acest motiv tot ce rezulta din aceasta metoda nu este ieftin. RARI care imi place aici sunt niste cercei cu culori vibrante care arata precum un mic si foarte delicat evantai chinezesc. Cumpar doua perechi– una pentru mine (mov), una pentru Iuliana (rosu aprins). Mai cumpar si un cean in miniatura, acoperit cu malachit- suvenir pentru tata. In fine, ochii imi cad si nu ma pot abtine sa nu achizitionez si un inel de argint cu o combinatie de lapis lazuli, turcoaz si malachit. Dupa 15 minute de traduceri nereusite si calcule alambicate, primesc o reducere de 5.000 pesos (aproximativ 6 euro). Sunt multumita, ma mai linistesc putin.

Mai merg putin si intru in al doilea magazin ochit inca de la sosire. Locul arata ca un mini-fond plastic– varianta ciliana. E micut ca si proprietara care este, in mare parte, si creatoarea lucrurilor scoase la vanzare. Alicia Corales o cheama pe aceasta femeie cu o privire misterioasa si un zambet care pare sa ascunda o tristete mai veche. Imi place grija cu care a pictat camasi si pantaloni si fuste si cateva gentute. Din pacate, nu sunt stilul meu. Intr-o vitrina exista o intreaga colectie de bijuterii de cupru (zona e bogata in minereuri de cupru). Totusi ce imi atrage cu adevarat atentia este mica galerie de reproduceri dupa diverse pictograme ale culturilor inca si maya. Sunt fan Carlos Castaneda, astfel de imagini ma fascineaza de multa vreme. Dupa ceva perpeleala, aleg o imagine a unui (reproduc aici ce mi-a scris Alicia pe un biletel) “Inca Atacamena: Dios, Rey y Sacerdot “ Din nou, ma targuiesc la pret, obtin un discount de 4.000 pesos. Mai imi cumpar si o bratara din bumbac cerut, vopsit galben si acoperit din loc in loc de mici cochilii de melci din Ocean. Arata foarte simpatica.

Acum ca m-am usurat de vreo 100 euro, parca ma simt mai bine. Mai urmeaza sa si mananc ceva ca sa fie meniul complet.

In SP nu exista mancaruri specifice locului. Cel putin, nu in locurile dedicate turistilor. Bucataria e internationala si, de cele mai multe ori, europeana. In dupa-amiaza asta, la meniul zilei, mi se serveste: supa crema de cartofi, friptura cu orez prajit si, la alegere, fie clatite fie un  espresso. Prefer din nou espresso-ul. Da, sunt iar la “Casa Estaka” doar ca astia de aici s-au obraznicit si se prefac ca au uitat ca in oferta “Meniul Zilei” apare, din partea casei, un Pisco Sour (care altfel costa 12 RON). Cum sunt obisnuita cu obraznicia bucurestenilor la astfel de faze, le cer cu un zambet fals si bautura gratis. Azi e ziua Judecatii-de-Apoi, nu iert nimic din ce misca in jurul meu!

Termin tacticos masa si pasesc in praful de afara, in plin soare canicular. De data asta, mi se pune pata pe toti turistii care colcaie in susul si in josul strazii principale. Mai toti arata ca niste imbecili caraghiosi care se cred intr-un film cu Indiana Jones: cu bocanci de 10 kg perechea, pantaloni de comando, jachete, palarii imense, imbuibati cu emulsie de soare care le face pielea sa arate de un alb gretos, cu bidoane de apa de 10 l in brate, unii cu cate un GPS (din pacate, nu glumesc). Cupluri de americani batrani (probabil ca stau la Explora) care arata ca impaiati incearca sa comunice cu populatia indigena intr-o spaniola cu un accent atat de fals incat ma cutremur de groaza. Tututror acestor respectabili turisti le doresc o moarte neasteptata in desert sau cele mai mari tepe pe care si le-au luat vreodata intr-un loc turistic.

Ma hotarasesc sa ma intorc la pensiune. Pe o strada laturalnica lui Caracoles dau nas in nas cu Harold– ghidul din excursia la Salar de Atacama si Lagunas Altiplanicas. Se apropie curajos de mult de fata mea si incepe sa vorbeasca taraganat in engleza de parca ar vrea sa-mi spuna o incantatie: “Maine eu si australianca si ceilalti din excursia noastra luam cina de Craciun intr-un restaurant. Trebuie sa vii. Insist, dar chiar trebuie sa vii. Da?!!” “Nu stiu, Harold, totul mi se pare aici scarbos de scump.” “Dar vii, da?!”” Arata bine, dar are gandire de peste auriu. Plec gandindu-ma ce fel de femeie trebuie sa fii sa-i cazi sub vraja.

Adorm repede nu inainte sa-mi dau seama de un lucru pe cat de evident pe atat de greu de identificat in rutina mea cotidiana din Bucuresti. Starea mea actuala generala este ca astept sa se intample ceva. Nu as putea defini cu precizie ce este acest CEVA, poate sa fie la prima vedere orice: faima, bani, un copil, un barbat pe un cal alb, o iluminare de ordin mistic. Habar nu am. N-am de ales asa ca ma hotarasc sa astept in continuare. Sunt mai mult decat convinsa ca, intr-o buna zi, raspunsul la aceasta asteptare este cheia spre fericirea personala.

(va urma)