Timpul nu are masura, el poate fi atat cat ne dorim acum, iar peste o secunda sa regretam ca ne-am multumit doar cu atat, vrem mai mult, dar clipa cu pricina a trecut deja, s-a pierdut intr-un ocean lipsit de substanta in care s-au topit atat de multe clipe, mii de miliarde, ale unor fiinte umane pe care nu le-am cunoscut vreodata…

Timpul e o capcana in care oricine poate cadea, in orice secunda. De cate ori nu ne mintim ca, hmm, lasa ca fac maine sau saptamana viitoare, sau asa ceva nu mi se poate intampla daca mai aman o saptamana, chiar doua; apoi, intr-o buna dimieata te trezesti, te uiti la fata ta din oglinda de la baie si constati cu o mirare (aproape copilaroasa) ca esti batran– ridat si FOARTE, FOARTE obosit.

Primul impuls– cel corect– care mi-a trecut prin minte cand am hotarat sa fac documentarul despre bunicii mei (parintii mamei de pe Valea Ariesului) a fost generat de dorinta mea de neoprit de a avea pentru generatiile noastre viitoare un HOME-VIDEO despre stra-stra bunicii vostri “dragi copii”, sa vedeti si voi cum traia un cuplu de tarani ardeleni la inceput de secol XXI. Din fericire, un proiect de natura personala a devenit mult mai mult decat atat si iata cum, si la 5 ani de la lansare, inca mai reuseste sa lege nu doar oameni complet straini intre ei, dar, da! ei bine, chiar doua popoare situate unul pe partea cealalta a Pamantului fata de celalalt; vorbesc evident de poporul roman infratit, la un micro-nivel cultural, in aceasta seara de toamna tarzie aici in Santiago, cu cel cilian.

(Ca o paranteza) CENTRO ARTE ALAMEDA – sau locul unde are loc evenimentul organizat de ONG—ul meu “JJ Films & Culture”– este unul dintre cele mai neconventionale centre culturale pe care mi-a fost dat sa le vad vreodata. In primul rand: locul pare condus fie de fantome– la orele mai putin aglomerate– fie de o armata de oameni, parca mereu altii– atunci cand locul devine populat de public. Dintre toate stafiile, preferata mea este Rodrigo, pe care l-am mentionat in primul meu blog atunci cand am sosit in Santi. Pe omul asta, care se presupune ca ar fi trebuit sa fie umbra mea fidela pe toata durata programului (sau cel putin acea parte cat am existat in Chile) l-am vazut, pe toata durata sederii mele, de…doua ori!! Plus, am avut onoarea sa vorbim pe telefonul mobil…o data! In rest, nici chiar colegii lui de lucru nu aveau nici cea mai mica idee pe unde isi face veacul (sau stiau pur si simplu sa-l acopere foarte bine). Pana in dupa-amiaza premierei nu avea posterele evenimentului tiprite, nici macar cu 1 ora inainte de seara premierei nu a subtitrat filmul meu documentar in spaniola. Sa nu mai vorbim de faptul ca a schimbat orarul proiectiilor si continutul programului de la sine putere, fara sa se consulte cu mine. Si, colac peste pupaza, atunci cand l-am confruntat cu toata prostia din capul lui a gasit de cuviinta sa-mi spuna ca are probleme de natura personala, care-i afecteaza viata profesionala. Noroc ca nu mi-a mai aparut in cale pana la plecarea mea ca, daca ma prindea intr-un moment prost, cred ca l-as fi tuns zero!!

Deci, pe langa fantome si un incompetent absolut inconjurat de o armata de marionete, locul e dominat de un nene cu fata de sado-maso care, la un moment dat dupa ce a observat cat de silitoare fac poze Centrului, m-a fugarit cu un spray paralizant ce i se balanganea amenintator la bracinar. M-a ajuns cand paraseam Centrul si m-a luat taios la rost– evident ca pe castiliana mamei lui si a poporului cilian. Evident, nici eu nu m-am lasat mai prejos si i-am raspuns la fel de batos, dar pe engleza. A inteles mesajul, dar, ca un fel de pedeapsa a mea cu dedicatie pentru chelia lui, il priveam direct in ochi– ori de cate ori pasii nostri primati se intalneau in magia Centrului.

In al doilea rand: e vorba de arhitectura si designul atat de neconventional al felului in care acest loc arata pe dinauntru (pe exterior nici nu merita efortul sa fie mentionat). Cum sa spun? O combinatie intre– ca sa iau repere comune– fostul (+ redeschisul) Embryo combinat cu…un mini pavilion japonez de relaxare. Adica: de o parte si de alta a salii principale strajuiesc doi copaci (mari!) printre care susura continuu o mini cascada. Scaune, doua bancute, muzica soptita, totul pare Zen daca nu ar fi dat de gol de casa de bilete, intrarea in sala (principala) de cinema sau figura, construita din casete video, care se contorsoneaza, pe juma’ iesita din perete. Scarile care urca la etaje, pe ambele parti ale salii pricipale, sunt perfect camuflate, iar pe deasupra capului iti trece o pasarela maricica ce uneste spatiul de birouri de la etaj cu o sala de mese pentru personal si cea de-a doua sala de cinema (minuscula).

In al treilea si nu in ultimul rand: jur ca de fiecare data cand am intrat in acest loc, dupa ora 7 seara cand lucrurile incep sa se miste, se intamplau un miliard de chestii concomitent! Daca in ambele sali de cinema rulau cam cate 5 filme pe zi (aici vorbesc independent de programul meu), in sala principala era, de exemplu (cum intrai): pe stanga 10-12 cucoane de varste diferite ce se contorsioneaza in diverse pozitii de yoga; la un pas de ele, cateva babe mistice incearca sa-si vanda marfa traditioala de indience mapuche (cool stuff!); mai incolo de ele si CHIAR inainte de casa de bilete mai e un spatiu suficient de mare pentru a fi exploatat de un barbat cu privire dementa care incearca sa ma convinga sa intru intr-o asociatie (religioasa?)

Iar pe partea dreapta, in spatiul cu bancute si scaune, are loc un fel de mini lansare de carte la care iau parte un sobor de mosi si babe care mai de care mai simandicosi. Sa nu mai vorbim de faptul ca, dincolo de pasarela, deci la etajul superior si acolo unde de obicei e sala de mese, se pregateste un concert rock al unei formatii de care nici Han-Tatar n-a auzit vreodata!

• Aflu cu timpul explicatia (partiala) a acestei vanzoleli continui de dupa 7 PM: chiria e foarte mare, iar Centrul, desi foarte cunoscut in Santi, trebuie sa tina mereu treaza atentia cilienilor care, pare-se, doar de cativa ani incoace, au inceput sa guste cu adevarat viata multi-culti de noapte. Asa ca…*

Nu stiu cum mi-a iesit, dar am reusit! Desi aveam o tona de timp la dispozitie pana la eveniment, am ajuns pe ultima 100 de metri inainte sa ma pot urca pe scena sa fac introducerea programului! Noroc cu Gonzalo care a avut inspiratia sa opreasca un taxi salvator (eu, de emotie, nici nu l-am vazut cand a trecut neocupat pe langa noi!) O dovada in plus sa nu asculte NIMENI de mine cand ma panichez este ca mi-am imaginat, sub impulsul panicii, ca un blocaj in Santi e totuna cu unul din Bucale, asa ca l-am determinat pe G. sa coboram din taxi cu doar…10 strazi (10 blocks, aici se numara ca si in State) inainte de destinatie!! Cica asa, per pedes, am ajunge mai repede…Pe langa faptul ca, din momentul in care am coborat traficul s-a fluidizat ca prin minune, a trebuit sa alerg pe niste tocuri cu aspect scalciat si sa mai si ocolim o groaza din cauza unor lucrari de asfaltare!! In fine…

• (Inca o paranteza) La polul opus lui Rodrigo, trebuie sa-l laud aici pentru eficienta si corectitudine pe Matias Pino, sau PR-ul care a facut tot posibilul ca evenimentul meu sa fie mediatizat. Şi, si Senor! a reusit din plin!! Nu doar ca am dat interviu pentru un cunoscut site de evenimente culturale sau ca a aparut un ditamai articolul in ESTOY! (echivalentul la noi al “Observatorului Cultural”), dar pe postul national de televiziune a fost anuntata stirea (si reluata in editia de noapte) ca Centro Arte Alameda con una rumena Ioana Joca prezinta Muestra de Cine Rumano cu o selectie de filme unul-si-unul. Oh, boy, oh, boy! Gracias, Matias. *

Filmul care a deschis evenimentul a fost “Nunta mută” al lui Malaele. O data in plus, am adorat acest film atat de tragic-comic; apoi a urmat filmul meu care, credeti-ma, s-a legat cum nu se poate mai bine, din punct de vedere cronologic, cu cel de dinainte: am lasat personajele lui Malaele in epoca unui Stalin proaspat decedat doar cat sa ne mutam la bunicii mei, cat se poate de reali, trecand prin socialism cat ai zice peste, plonjand in comunism, apoi capitalism post-revolutionar. M-a impresionat in special o doamna mai in vasta care, dupa proiectie, a venit special la mine sa-mi marturiseasca ca, desi de ani buni in Chile, ii este atat de dor de Turda ei natala– adica de acest orasel situat la doar 40 km departare de satul bunicilor mei. What are the odds?!?

Imi amintesc ca dupa toata seara premierei m-am simtit, emotional vorbind, mai storcosita decat o rosie tocata pentru ketchup! Am facut totusi un efortul de a merge impreuna cu Tavo & Conchi intr-o vizita care, poate si din cauza oboselii, mi s-a parut exasperant de plictisitoare (am pus piciorul in casa unor corporatisti lipsiti de orice joc secund, dar, asa cum se intampla de atat de multe ori, inconjurati de bogatie si, caz fericit, de ceva bun-gust). Noroc cu Tavo care a inteles fara prea multe explicatii cat de varza sunt de oboseala. M-a dus acasa unde abia daca imi mai amintesc ca am ajuns sa cad pe pat. Duhul uitarii m-a cuprins in bratele lui si ale timpului nesfarsit in care m-am culcusit franta, dar super-fericita! Pentru doar o secunda, timpul a fost doar al meu!

VA URMA.

Ma trezesc incarcata de emotie. Poate ca mi-a trebuit EXACT o saptamana sa realizez cat de departe sunt de casa, DAR, mai ales, ce lucru lipsit de precedent sunt pe cale sa “descatusez”. Dupa buna mea stiinta (si ma pot lauda ca am cautat pe indelete ca sa ma asigur ca nu vorbesc in dodii) nici un roman nu a adus, personal, pana in momentul in care scriu, un program de film romanesc aici, in Santiago de Chile. Nu stiu cum s-a intamplat asa si sincer nici nu-mi trebuie sa sap mai adanc. Certitudinea ca fac lucrul potrivit si, ca prin el, lumea din jurul meu va fi mai bogata spiritual ma face sa transpir de emotie. Recunosc ca intotdeauna am reusit sa ma iau singura prin surprindere, cand ma asteptam mai putin, devenind timida si extrem de emotiva. Sper sa nu fie cazul si acum…

Ceasul desteptator continua sa taraie necrutator. Ultimul gand care imi trece ca racheta prin minte, CHIAR inainte sa deschid prudent ambii ochi, este ca am ajuns sa ma simt exact ca un parasutist inainte de primul sau salt: daca pana la momentul saltului totul mi se parea extraordinar de frumos, de provocator, acum– stand in picioare in usa avionului si privind la mii de metri in jos– mi-e rau de cat de frica si de greata ma incearca. Va rog, cineva, ORICINE, sa ma impinga de la spate! Vreau sa zbor!!

In Valpo a inceput inca o zi minunata de toamna, dar deja nu mai am timp de astfel de detalii. Autocarul ce ma va aduce inapoi in Santi pleaca la 9.15, e deja 7.50, trebuie sa—mi fac bagajul, dus, sa iau micul-dejun si, CEL MAI IMPORTANT, sa corectez + trimit lui Vali, IT—istul, cel mai recent blog!! Ma moscai, ajung in sala de mese si constat cu stupoare ca amicul Michel, desi prevenit in urma cu doua zile in legatura cu plecarea mea matinala, nu e nicaieri. Tusesc, bomban, in final trag de un scaun facand pardoseala sa scrasneasca. Omul apare precipitat din camera alaturata– cu o freza monstruoasa si inchizandu-se la slit. Evident, l-am trezit dintr-un somn populat de stranepoti si delfini. Ma asez stropsita la calculator sa ma ocup de blog, daca tot nu ma astepta nici o cafeluta instant. Jur ca in mintea mea nu au trecut mai mult de 5 minute, dar cand privesc din nou la ceas trebuie sa parasesc hostalul in urmatoarele 5 minute! Ma ia cu lesin de foame, mi-e sete de cafeina, blogul mai are doua minute pana sa fie trimis de computadorul preistoric. Alerg ca o dementa intre masa decorata cu un desajuno modesto, ungand felia de paine cu tot gemul existent si sorbind din cafeaua prea amara, si calculatorul obosit. Evident ca Michel a uitat complet ca trebuia sa se tina de promisiunea de pe site—ul lui (sa ma duca la autogara GRATIS), imi cheama un taxi care intarzie destul de tare. Mai apuc sa scriu 3 randuri modeste in condica de impresii a casutei. Cum sunt primul exemplar romanesc, ii doresc lui Michel & Co. la mai mare!

Taxiul atinge autogara in ultima secunda, arunc banii de taxa in aer, apuc toate bagajele in brate si fug tipand pe spaniola– ciudat cum ti se desclesteaza limba in situatii de urgenta: “Espera me, por favor!!”. Noroc cu G. care m-a imbrancit de la spate sa iau biletul dus-intors!

BUBAI Valpo! Ca sa nu ma apuce nostalgia, incep sa lucrez frenetic la urmatorul meu blog– afara s-a asternut o ceata deasa care ascunde un soare timid, dar activ.

Cateva cuvinte despre Chile, in general, si Santiago, in particular:

• 1. Intreaga tara a fost deja cuprinsa de febra cupei mondiale atat de iminente. Cam in toate localurile in care intri, vezi pe un perete desfasuratorul cu echipe, locatii etc. La moda e sa colectionezi abtibilduri marca Panini cu toti jucatorii & echipele participante– cine are un album complet si mai ales anumite abtibilduri (cum ar fi cupa mondiala) poate castiga premii substantiale– de exemplu, o minge de fotbal marca “Cupa Mondiala de Fotbal, South Africa, 2010”!!
• 2. Populatia care nu a mai apucat sa vada concertul AC/DC (l-au anulat) –si nu numai—a mers la Aerosmith. Concluzia: multi oameni fedoneaza pe strada, cam la orice ora, “Jenny’s got a gun” sau “Love in an elevator”!
• 3. Cilienii inca se mai gandesc ca ii poate lovi in orice clipa inca un cutremur urias
• 4. Talia medie de inaltime la un barbat-cilian este de cca. 1,65 cm asa ca nu e de mirare ca si multe cilience sunt mici de mici, dar cum acest lucru nu este motiv de ras, nici ele nu se simt in vreun fel complexate
• 5. La ora de varf, trebuie sa astepti si de 4 ori la rand metroul in Santi. Este atat de aglomerat incat exista oameni angajati special sa vina si sa te impinga cu brutalitate peste ceilalti calatori din metrou
• 6. Una dintre principalele statii de metrou din Santi se cheama…TOBALABA– inutil sa adaug la ce anume ma face sa ma gandesc! O alta se numeste Cimitirul Central. Un bilet de metrou (1 way) costa apx. 2,5 RON (si mai mult daca ai curaj sa calatoresti la ora de varf)
• 7. Cilienii nu au tomberoane de reciclare de hartie-plastic-sticla, nici macar aici, la Capitala
• 8. De cateva zile, 1 EURO face 666 pesos– cine spune ca banu’ nu-i ochiul Dracului?!
• 9. In fine…daca la noi exista Fornetti, in Chile exista Castaño– cam aceleasi preturi ca si la noi, doar ca aici par ceva mai sanatoase– adica au cuptor si laborator proprii, nu le aduc congelate, in saci gigantici.

Cateva cuvinte despre dragii si vechii mei prieteni Tavo & Conchi (prescurtare de la Consuelo): (pentru cei care nu-si mai amintesc sau care nu mi-au citit blogurile scrise acum apx. 18 luni) i-am cunoscut, o data in plus PRAISE this system!, prin couch-surfing, am stat in viluta parintilor lui Tavo, am petrecut si experimentat Santiago prin ochii si doar datorita nu numai acestui cuplu minunat, dar si familiei (numeroase, as spune) lui Tavo!

Pe 21 noiembrie 2009, Octavio Lizama si Consuelo del Canto s-au casatorit, nunta a avut loc intr-o padurice de la marginea metropolei, cu 250 de invitati & melodia de inchidere “No rain” cantata de Blind Melon (super melodie!). Numai eu stiu ce rau mi-a parut ca nu am putut fi de fata…

Acum, cei doi locuiesc in sfarsit impreuna intr-un apartament inchiriat in cartierul numit Providencia. Dar nici acest status de chirias-angajati pe un job permanent nu e ceva de durata…Dupa ce au calatorit timp de 2 ani in jurul lumii, vizitand 80 de tari, s-au casatorit, iar acum, din iulie, vor pleca timp de inca 2 ani la…New York! Cei doi bravi prieteni au castigat FIECARE cate o bursa Fulbright la Universitatea Columbia; evident ca fiecare pentru domeniul in care activeaza: Conchi in sociologie, iar Tavo in psihologie. “Life is a rolling-stone!”

Nu e timp de zabava! Strang in graba toate boarfele din apartamentul lui Juan Rodrigo fiindca de astazi incepand, pana la intoarcerea in Romania, voi sta in apartamentul lui T & C. ! Fratello lui G. e usor racit, nu s-a mai dat jos din pat cam de 3 zile, vorbeste in soapta cu o fata obosita si ochi mai albastri ca niciodata. Cu toate astea, nu refuza tigara de foi pe care i-o ofer generos si continua sa fumeze & tuseasca in acelasi timp.

Cam ca in multe ocazii precedente, si de data asta cel mai bine ma descurc sa ajung apeland la un taxi (care, anyway, e mai ieftin decat la Bucale). Bagajul mi-a devenit tot mai greu, G ma ajuta sa-l car (tarasc). Ajungem in fata casei de doua etaje in care T & C ocupa juma’ din etajul doi. Daca de afara casa nu prea promite, inauntru te pierzi intr-un apartament de 90 metri patrati si doar 350 dolari/luna– pentru necunoscatori, cartierul Providencia unde sa gaseste si acest apartament este echivalentul (sa zicem) Caii Mosilor (vechi). Deci, nu e rau deloc! Apartamentul este impartit astfel: o bucatarie cu doua intrari– una din hol, cealalta dintr-un living spatios, amandoua dand spre strada, deci incarcate de ceva zgomot; 1 baie, 1 camara, 1 camera de serviciu (transformata de cei doi in spalator), 1 dormitor si 1 camara de oaspeti– amandoua cu vedere in spate unde singurul lucru care te-ar putea deranja vreodata sunt clopotele care bat sporadic dintr-o biserica cu un aspect cel putin ciudat (cica protestanta). Recunosc cateva dintre lucrurile pe care Tavo le tinea in camera lui pe vremea cand inca mai locuia cu babacii. In rest, totul este personalizat de manutele fermecate ale fericitului cuplu.

Din nou, despachetez si ma aranjez pe graba inainte fiindca in seara asta suntem programati sa ne vedem cu doi dintre cei mai dragi prieteni ai cuplului: Buffalo si Cicio (doi baieti de treaba pe care i-am cunoscut in timpul primei mele vizite in Chile). Totusi, avem timp sa dam gata in 4 o sticla de vin cumparata si pusa la dispozitie cu generozitate de G. Flecarim diverse pana in clipa in care realizez cu stupoare ca, de cateva minute, vorbesc continuu DOAR eu. Ceilalti trei ma privesc cu interes, Tavo e usor amuzat, face o remarca ce-mi da de gandit: “Ioana Loca, in viata ta viitoare sigur vei fi Ninja!”

Mi-e foame, dar ce e nou sub soare? Localul pe care il vom frecventa e ales de Buffalo, arhitect de meserie, deoarece l-a decorat in mare parte. E genul pe care cu greu il poti defini, nu stii sigur daca e restaurant, bar sau simpla cafenea, asa ca nu imi bat capul sa inteleg ce mi se intampla. Poate si fiindca sunt mult prea hamesita, parca am venit din Sudan, tot timpul am revelatia mancarii! Comandam o pizza, apoi a doua, nu ma prea jenez fiindca suntem 7 adulti la masa (intre timp, si-a facut aparitia si sotia lui Cicio). De baut, ma limitez la o bere bruna foarte buna marca Kunstmann. Poate totusi ar fi trebui sa ma opresc, dar “What the hell!” comand si un desert: inghetata de vanilie inecata in fructe de padure proaspete. Bag doua tigari de foi (sunt singura de la masa care fumeaza..), ne hahaim, fac poze la greu, G. se bucura ca un copil cand da nas in nas cu un fost coleg de facultate, evident ca tot geolog!

In final, ghiftuiti si cascand in nesimtire ne deplasam fiecare catre oitele lui. Maine e ziua cea mare!

VA URMA.

Ma trezesc cu un creier care repeta mult si bine acelasi cuvant obsesiv: “computador” (adica computer, pe romana). Ce-o fi cu mine? In afara faptului ca nu-mi amintesc unde sunt si ca nu mi-am mai scris blogu de vreo doua zile, realizez ca totul mi se trage de fapt de la simplu fapt ca…mi-e foame!!

Ma uit la ceas: 9.30, dau draperiile la o parte si totul imi revine in minte ca un vis frumos: sunt in Valpo! Orasul poetilor, al pictorilor si al dictatatorilor cilieni! Inainte mi se asterne o zi intreaga de rasfat la Pacific, in care imi pot permite sa fac (adica sa-mi folosesc toate simturile la maximum) cam tot ce-mi trece iprin minte. Evident in limitele decentei.

Cobor in sala de mese, neputand totusi sa scap de un gand urat: a fost vis sau realitate ca astia din Montevideo nu ne-au lasat sa plecam de la ei, din tara, fara sa platim DE PERSOANA o taxa de aeroporto de…38 dolari americani? Cumva mi-e ciuda ca ultima impresie cu care am parasit acest taram fermecat trebuie sa fie tradusa prin bani de bir si inca nu putini! Dar imi trece repede din clipa in care aterizez cu trupul si mintea in sala de mese a hostelului lui Michel. Din nou am strania senzatie ca sunt SINGURUL client– alive & kicking– un avantaj totusi pentru mine care sunt astfel servita ca o printesa.

Ma asez la ce masa vreau eu si, ca prin farmec! de dupa un colt apare, ca la comanda, propritarul. Serveste un mic-dejun tipic cilian: cafea-instant pe post de cafea, trebuie sa mi-o prepar singura turnand apa fierbinte peste cateva lingurite zdravene de Nescafe Brasero (paranteza: nici pana in ziua de astazi NU pot pricepe cum de oamenii astia pefera nessul in locul cafelei prospat rasnite; sunt atat de rafinati in sucuri naturale si atat de limitati atunci cand vine vorba de cafea. Ei, da, inca o, cum s-ar spune, diferenta culturala). In plus, mi se servesc niste chifle albicioase, caldute si extrem de gustoase pe care le ung, rand pe rand, cu unt si dulceturi de supermarket. Un mar cu aspect european si ceva apa de robinet intregeste festinul din Casuta de la Mare. Sarguincioasa, dar mai ales zgarcita cand vine vorba de a economisi la mancare, pap tot. Imi ia cam o ora si juma sa termin, Michel incepe sa stranga discret resturile de pe masa, dandu-mi de inteles ca hai, mai, valea.

Nu ma dezmeticesc bine si la usa hostalului apare nimeni altul decat eternul si fascinantul Gonzalo.

“Ioanilla! Ce faci, nu ti-am spus ca in Chile, singura, TREBUIE sa porti casca de protectie?!” Evident ca vorbeste la misto, mai mult misto la adresa cilinenilor decat a mea. De ce? Ei bine, fiindca de cand am sosit aici, in a doua mea calatorie, au existat tot felul de facatori de bine (ca in Romania!) care sa ma sfatuiasca pe un ton de avertisment sa am grija pe unde umblu, mai ales noaptea, ca poate ma ataca cineva, sa ma fure, violeze, sechestreze + tot tacamul…Bine, si misto la adresa mea care traiesc sub teroarea cutremurului cilian, cutremur care, dupa parerea mea, se poate produce in orice secunda…

Gonzalo s-a nascut si si-a trait primii anisori din viata chiar aici, in Valpo; adica pentru el, Valparaiso este ce reprezinta Clujul pentru mine! Provine dintr-o familie in care tatal este cilian, iar mama nemtoaica. Asa ca nu e foarte de mirare ca are o fizionomie partial europeana. E entuziasmat ca are ocazia sa-mi arate locuri foarte dragi lui. Unde mai pui ca si tatal lui si-a facut scoala de ofiteri marini tot aici!

Bun, de unde sa ne incepem ce-a mai ramas din zi? (E deja pranzul). G. propune sa mergem prin centru, sa traversam Piata Sotomayor ca sa ajungem sa ne dam cu funicularul. (Paranteza: stiam de acest funicular de inca acum 18 luni, cand am mai fost aici, si mi se pare in continuare foarte logic sa existe dat fiind faptul ca acest oras e atat de intortocheat si de cocotat pe toate dealurile posibile).

Aceeasi senzatie de haos si pitoresc ma loveste din momentul in care parasim hostalul. Stradutele sunt agitate, umblate in toate directiile, pisicile te privesc din toate partile, trebuie sa ai grija pe unde pui piciorul, grafitti peste tot, masini cu butelii de gaz, localnici grabiti sa ajunga peste tot, cativa turisti zburliti de vantul marin; trecem printr-una dintre pietele locale: de pe tarabe imi “zambesc” pesti-spada, reineta, platica, caracatite, creveti, tuña, carnuri, zarzavaturi; te impiedici de copii desculti care se milogesc de o vanzatoare grasuta sa le dea si lor ceva bomboane; florarese, vanzatori ambulanti de alune si nuci prajite sau caramelizare. Totul te infasoara ca intr-un cocon de curcubee de culoare si miros. Un tablou care mi se perinda prin fata ochilor in mai putin de doua minute, ma alunga mirosul de peste crud, miros pe care nu am putut sa il suport niciodata!

Traversam o strada foarte aglomerata, apoi PIATA ANIBAL PINTO (de unde pleaca foarte multe dintre autobuzele si troleibuzele locale) si ajungem, dupa inca o strada (in care ma opresc la posta sa trimit familiei + Iulianei carti postale din Montevideo, dar cu timbru de Chile!) in linie dreapta cu portul. Pare agitat, o nava e aproape de tarm, de pe o alta, mult mai mica, iese un fum negru si des. E (inca) o zi de toamna superba, lumina e super asa cum cade si lumineaza intreaga coasta cu tot cu Valparaiso si orasul ei geaman, Viña del Mar.

Traversam PIATA SOTOMAYOR unde se afla, printre altele, cladirea Flotei (in spaniola: armada) Ciliene. Ajungem la buza dealului pe care serpuieste funicularul– costa urcat-coborat 1.200 pesos (cca. 2 euro). Intram in, ceea ce eu consider a fi, o camera de asteptare cu pereti captusiti cu lambriuri de lemn. Cand colo, surpriza! TOTUL incepe sa se miste, camera se dovedeste a fi insusi funicularul, iar Gonzalo izbucneste, o data in plus, in ras cand ma vede cum ma panichez toata. “Nu, nu este un cutremur, e doar batranul si devotatul funicular.” Si continua sa rada cateva secunde bune pe seama mea.

Dar ce-mi pasa mie? Odata ajunsi sus, panorama iti taie respiratia! De aici, poti vedea intreaga coasta, nu doar pe Valpo– privesti pana dincolo de Viña del Mar, catre Quilpué si ConCón. Intr-o zi senina ca asta in care am decis sa ne cocotam aici, Pacificul are o claritate dureros de frumoasa, aerul curat imi zbarleste parul, putin cate putin. Ma intorc catre G. doar cat sa-l vad cum se umfla in pene de mandru ce este de Valpo & Co. Pai, are dreptate, unde in Constanta & around as putea sa-i arat un loc atat de frumos si de pitoresc?! Sau poate, suiti si inghesuiti in Farul Genovez din Peninsula as putea sa-i arat, balbaindu-ma de nervi, cum se prabuseste faleza sau wow! si mai bine! in Mamaia, urcati pe un stalp de Salvamar as putea indica cu claritate directia si mirosul de la Cap Midia?! Of.

Inainte sa coboram, dau iama in negustorii de suveniruri: sunt, cu totii, nu mai multi de 10, poate 12, dar aproape fiecare cascarabeta vinde si ceva doar a ei, creat de proprietar. Ma cuprinde o febra de nedescris si un fel de disperare de turist esuat emotinal la gandul ca aproape nimanui din tara nu i-am cumparat un cadou; asa ca arunc cu banii in dreapta si in stanga, imi umplu geanta pana la refuz cu pungi si pungulite tot mai grele si mai grele. Lui G. i se face mila de mine si imi care una dintre pungi. La intrarea in funicular, o pisica– in buna convietuire cu vreo 3 caini– latra si ea nervoasa un vagabond care pare scapat dintr-un azil de nebuni hippie. Doamne, cu siguranta astia aici nu duc lipsa de caini si pisici!!

Mic dejunul al lui Michel ma tine inca satula, asa ca doar ciugulesc una-alta (a se citi vreo doua empanadas. Nu stiu cum se face, dar aproape de fiecare data cand cumpar una noua, evident ca de fiecare data dintr-alt loc, empanada asta are un alt gust!). Ratacim pe stradutele inguste, nu ne putem abtine sa nu trecem si pe langa una dintre marile atractii ale lui Valpo: Brighton Hotel. In curtea hotelului, o bucatareasa cu ajutorul ei cu tot hranesc cu pipeta cativa pisoi microscopici– alti pispirici de pisici care vor popula, o data in plus, stradutele orasului.

Pasii ne poarta catre un alt punct de referinta al lui Valparaiso: Café con Letras (in traducere libera: “Cafeneaua cu Litere”). Localul are o terasa minuscula cu doar doua masute, pe perete este desenat Neruda– intr-un capat– si, evident, cealalta mandrie a Premiului Nobel pentru Literatura isi scoate mutra in celalalt capat al peretelui; este vorba, evident, de lesbiana Mistral despre care G. imi povesteste, printe picaturi, cum a adoptat un baiat care, ani mai tarziu, s-a sinucis (oare de ce?!). Ne asezam comod si comandam, fiecare, cate un fresh de manzana (mere) plus, la insistentele lui, trebuie sa incerc calzones rotos (un fel de coltunasi). Cum ne luam cu vorba, uita Dumnezeu de noi pe terasa– la un moment dat, ne trezim observand psihologia unui catel in lesa: alb, paros, elegant, sade cu labutele din fata incrucisate, sub picioare stapanei care are o fata batrana si demna. Nu ne putem abtine sa nu observam cum acest catel exceptional nici nu se sinchiseste sa se uite (daramite sa se miroasa!) cu maidanezii care trec din cand in cand pe langa el. In schimb, pe cateii in lesa scosi la plimbarica ii saluta cu un latrat scurt, ba chiar, la un moment dat, se ridica pe toate labutele ca sa poata sa dea din coada corespunzator. Un caine nobil si cam snob.

De la o vreme, ma ia cu frig. Observ astfel ca se cam insereaza. Pornim din nou, ne oprim de data asta inn dreptul magazinului de articole de pielarie in care am mai intrat si acum 18 luni. Au aici lucruri de super-calitate, nu pot sa nu intru si sa nu cumpar cateva inele de piele, un portofel micut si o bratara. Inainte sa platesc, ii arat batranului rocker, patronul acestui negot, portofelul de piele brodata cu ata colorata: “A, da! Pe asta l-am fabricat cam acu’ doi ani, aveam o fata-ucenica, ea se ocupa de cusut pe piele. Acum nu mai e.” Mda, asta se cam vede, acum pare-se ca e la moda sa pictezi pe piele, nici asta nu arata rau deloc!

Ma opresc intr-un colt de straduta, chinuindu-ma sa fac niste poze cu un aparat foto destul de rudimentar. Nu ma pot abtine sa nu-i transmit lui Gonzalo, aproape soptit, ca aceasta este ora (amurgului) in care pot veni la tine demoni sa te ispiteasca. G. scuipa cu dispret si ma priveste foarte amuzat– am uitat o data in plus, ca vorbesc cu un om de stiinta a carui dimensiune mistica e cam de dimensiunea unei furnici. Deci, nu prea are rost sa incerc sa-i explic ca toata treaba asta cu amurgul si demonii am citit-o spusa de Pasadia (“Craii de Curtea-Veche”). Cand ies dintr-un magazin mixt (tocmai ce mi-am mai cumparat niste fructe), un pudel urias fuge ratacit pe strada– daca puneau un clovn sa faca treaba asta si tot nu mi s-ar fi parut atat de sinistru…

Mi-e foame, dar in clipa de fata mi-e si somn. Ca sa nu stric invitatia la masa, ma pregtesc temeinic sa nu adorm mergand. Ca atare, intram intr-o alta cafenea– pe care o ochisem deja cand trecusem mai devreme pe langa. Se cheama “Cafeneaua de Vinil” fiindca la un pupitru modest, un DJ cu fata de asiatic pune discuri vechi (muzica anilor ‘30). Suntem doar noi, comand un Xpresso scurt si un serbet de lamaita cu bucatele de zmeura proaspata. Localul pare fie neterminat, fie lasat in semi-ruina, oricum foarte pitoresc. Pe un perete mai mic sunt lipite benzi desenate cu Condorito– un personaj foarte iubit aici, in America de Sud. Parca n-as mai pleca, dar ma mana de la spate foamea tot mai mare.

Urmeaza partea incredibila a acestei zile memorabile: G ma ia si ma duce intr-un local care, daca m-ai ruga sa ti-l descriu in 20 de cuvinte sau mai putin, ar putea fi caracterizat prin doar unul singur: SPECTACULOS. Pe o alee intunecoasa ce se face dintr-o strada principala din centru palpaie o firma luminoasa: J.Cruz. Casino social. Primul lucru care ma izbeste in momentul in care intram este multitudinea de detalii ce-ti iau ochii; in vitrinele insirate de-a lungul peretilor si pe ele, pe pereti, mese, bar, chiar si pe tavan. Daca in vitrine poti admira colectii impresionante de portelanuri si bibelouri (majoritatea germane), sculpturi din os, fildes si plastic, medalii, ceasuri, cani, pahare, pe TOTI peretii, fara nici o exceptie, sunt lipite poze tip-pasaport cu mutrele zecilor de oameni care au trecut, cu timpul, pragul acestui local-muzeu-afacere de familie inca din anii ‘30. Pe unul dintre dulapuri sta cainele imaginea simbol care priveste in gramofon. De data asta, avem de-a face cu varianta lui exagerat de mare. Din tavan sta spanzurat un jug si, pe lateralele lui, doua cornuri. Nici mesele nu fac exceptie: pe musamalele ieftine, mii de inscriptii ale celor care au mancat aici. Casa de marcat pare si ea de acum 100 de ani, e imensa si rudimentara. Localul are motan– pui dupa parerea mea fiindca nu a avut inca timp sa devina obez– si trubadur proprii– ne incanta cu melodii marinaresti originare din Valpo.

Aici se serveste un singur fel de mancare: chorrillana sau, pe scurt, cartofi prajiti ornati in varf cu carne de vita delicioasa, alaturi un sos ultra-picant si, de ce nu, totul stropit cu o sticla de vin rosu sec Casillero del Diablo fabricata de compania numero uno in Chile “Concha y Toro”.

Petrec o seara minunata, impart mancarea egal cu G. si motanul ce se dovedeste a fi foarte prietenos, dam trubadurului 1 euro, iar el se simte dator ca, in schimb, sa ne faca cateva poze. Incet, dar sigur, localul se umple si proprietarul, nu mai inalt decat un hobbit cu ochelari, se foieste in sus si in jos purtand pentru fiecare masa acelasi fel de mancare; e ca si cum in bucatarie ar fi o armata de bucatarese pitice care produc pe banda rulanta o chorrillana dupa alta. Localul e vrajit, nu mai imi vine sa plec, dar, pana la urma, oboseala isi spune cuvantul.

Adorm plescaind marunt si intrebandu-ma deja cu melancolie cat imi va lua sa ma intorc in acest oras-fermecat. Sper, oricum, ca mai putin de 18 luni!

VA URMA.

“Valparaiso es Valparavilloso”!

Prima data cand am vizitat Valparaiso (pe limba localnicilor si pe scurt: VALPO) a fost acum un an juma’, in ianuarie 2009– adica aici, in emisfera sudica, in plina vara. Orasul mi-a facut si atunci o impresie extraordinara si pot decreta si acum, ca si atunci, ca isi merita supranumele de “Perla Pacificului”; e, nu de foarte mult timp, incadrat in Patrimoniul UNESCO, in special pentru cartierele Cerro Bellavista, Cerro Concepcion si Cerro Alegre (sau Muzeele Open Air, cum mai sunt cunoscute). In Valpo s-au nascut Pinochet si Allende si, tot aici, e una dintre cele trei case ale celebrului laureat nobel, cilianul Pablo Neruda. Orasul e mai tot timpul ticsit de turisti, are o viata de noapte trepidanta si este din ce in ce mai rasarit in America Latina pentru activitatile sale culturale. Totodata, in afara de Rio care este Number One, Valpo e pe locul doi ca si preferinta a sud-americanilor de a-si petrece noaptea de Revelion (se aduna pe plaja peste 1.000.000 oameni, nu ai unde sa arunci un bat de chibrit, focurile de artificii peste Pacific iti taie respiratia).

Cum as putea eu personal descrie un astfel de oras?! Primul lucru care imi vine in minte este: orasul-curcubeu, se apropie de culorile Venetiei, doar ca aici sunt extrem de multe grafitti-uri pe toate zidurile (unele dintre ele, trebuie sa recunosc, extrem de reusite); din secunda in care ai parasit locuinta in care stai in Valpo, pasesti intr-un labirint de nedescris; straduele, unele dintre ele foarte inguste, urca si coboara pe niste dealuri foarte abrupte. Fiecare coltisor– fie el de casa, strada, sau edificiu public, ascunde un detaliu al detaliului. Aici e Paradisul pisicilor care se lafaie grasute si, la randul lor, colorate, pe ziduri, in geamuri, pe acoperisuri. Intreg orasul pare a fi, fara exceptie, opera unui pictor suprarealist, foarte temerar in modul in care a indraznit sa cocoate toate aceste constructii deasupra Oceanului. Nu e de mirare ca atat de multi artisti– evident, majoritatea pictori– s-au indragostit de Valpo. Aici, fiecare zi pare o noua promisiune a frumosului si a diversitatii unei creatii umane unice. E un loc care a stiut si stie in continuare sa se prezinte si vinde in fata lumii intregi!

M-am gandit ca pentru doua nopti, si fiind in extra-sezon, nu are rost sa imi bat capul sa stau la un couch-surfer, asa ca mi-am facut rezervare intr-un hostel intitulat sugestiv: “Maison de la mer”. Proprietarul e un frantuz venit aici acum 30-40 ani, daca ma intrebati pe mine complet rupt de Europa– ma interogheza cu seninatate cum de noi, romanii, nu scriem cu caractere chirilice. “Nu, gandesc eu, Charles de Gaulle nu mai e presedintele Frantei. Trezeste-te, omule!”

Ca multe alte locuri din Chile, si Valpo e pe butelii de gaz asa ca, pe timp de zi, exista o muzica de fond aproape constanta a baiatului platit sa stea in spatele camionului cu butelii si sa bata in ele anuntand astfel prezenta masinii in zona. Cobor din autocar- din Santi pana aici calatoria dureaza cca. o ora juma si, fiind extrasezon, biletul retur nu ma costa mai mult de 10 euro. In autogara, in asteptarea lui Michel (omul cu pensiunea) halesc pronto doua empanadas– un fel de placinta crocanta umpluta la interior fie cu branza (poate fi normala sau cu mucegai & nuci proaspete, fie- preferata mea!- cu carne tocata de vita, ou fiert si masline). In special calda e supremo si nu costa mai mult de 690 pesos (cca. 1 Euro). Ma asez pe o bancuta si observ o cucoana care incearca sa-si convinga catelul, nu mai mare decat unul de jucarie, sa mearga in lesa. Nici o sansa! Micutul se lasa ademenit de vorbele ei dulci cam 2-3 pasi, dupa care recade in inertie. In cele 20 minute pana apare Michel, femeia + catelul au avansat cam 5 metri!

In sfarsit, ma urc in masina si pornim intr-o goana nebuna pe delusoare; refuz politicos sa-i spun gazdei ca am mai fost aici si il las, astfel, sa-si faca ritualul turistic: ma suie pe unul dintre dealurile mai inalte de unde pot vedea o panorama foarte reusita al lui Valpo.

Pensiunea e vechiuta, dar are tot ce-i trebuie, poate doar putin mai multa caldura. In special, sala de mese e foarte pitoreasca asa cum are un perete intreg pictat cu Valpo– proportie egala de casute si Ocean pe care salta vesela Esmeralda– al doilea ca lungime si inaltime vas din lume, folosit, pe timpul lui Pinochet, ca loc de incarcerare si tortura. Michel e insurat cu o cilianca uratica si mai tanara decat el, care conduce din umbra negotul. Am impresia ca sunt, in acest moment, singura turista si, dupa spusele frantuzului, singurul cetatean roman care le-a calcat vreodata pragul. Sa am grija cum ma port!!

Sunt inca putin nostalgica dupa Montevideo, care mi-a placut atat de mult. Si putin zdruncinata la vestea foarte recenta ca, cu doua nopti inainte, a mai avut loc un cutremur in Chile (noroc ca eram in Uruguay!) care s-a simtit binisor si in Santi. Fra-su lui Gonzalo ne-a povestit cu o usurinta maxima, de parca vorbea de cat zahar a pus in cafea de dimineata, cum turnul de 25 etaje s-a miscat nu, ca de obicei, din dreapta in stanga, ci prin zmucituri neregulate. Uf! Sa nu uitam totusi ca Chile, si in special partea sudica (putin si centrala) e pe majoritatea faliei Nazca– una dintre cele mai periculoase si imprevizibile falii tectonice din lume!

Imi aranjez lucrusoarele in camera mobilata modest si ma pregatesc sa ies la o plimbarica, asa pe inserate. Maine, de dimineata, vine si Gonzalo sa faca pe ghidul in orasul de care este atat de mandru fiindca s-a nascut aici. Dar acum, chiar in aceasta clipa, timpul imi apartine in totalitate si ma pot afunda astfel in visare si uitare.

Aerul serii e o simfonie de mirosuri si sunete. Lumea se pregateste sa petreaca, imi amintesc ca acum un an si juma, in toiul verii, am vazut o pasare-colibri venita sa stranga polen dintr-o floare portocalie si gigantica. Atunci, am mers cu un amic local intr-un Absint Bar unde am incercat, pentru prima data, bautura de un verde otravitor. Incep sa simt incetul cu incetul cum acest orasel ma copleseste, cred ca nu as reusi sa ma plictisesc vreodata aici, dar cred ca as avea sanse reale sa devin si mai visatoare decat sunt. Toate aceste culori minutate, incinse acum de roseata soarelui de asfintit, ascund sub ele lentoare si, cel mai probabil, depresie. Ca orice oras-port, Valpo e decadent, iar strazile sunt pline de rahati de caine– credeti sau nu, dar Bucurestiul poate concura linistit. Insa, ciudat, aici pare sa nu deranjeze pe nimeni, cainii si pisicii sunt prieteni, de cele mai multe ori isi impart bucurosi prada.

In timpul unuia dintre multele cutremurere care a zdruncinat si distrus serios orasul, cimitirul central s-a prabusit peste oras asa ca, nici in ziua de astazi, nu se stie exact cati morti au fost. O alta curiozitate a lui Valpo este “pisica-electrica” unul dintre simbolurile orasului (grafitti), insa, daca intrebi pe oricine de aici, nu ar sti sa-ti spuna de ce.

Un punct negativ pe care il reconstat acum ca si in timpul primei vizite este felul in care autobuzele locale functioneaza: exista o multitudine de companii independente, absolut toate concurente intre ele, asa ca se fugaresc unele pe altele pe strada, se depasesc, pun frana, soferii se injura cu corpurile juma scoase pe geam. Orice client e o posibila victima umana a acestor rechini-motorizati! Din momentul in care am urcat intr-unul dintre ele, mi-am dat seama ca am facut o mare greseala: la unul dintre semafoare era sa zbor, literalmente, peste scaunul soferului handicapat mintal, prin parbriz, pe trotuar, aproape moarta, dar inca avand timp pentru un ultim gand: sa zbori e o placere!!

Dar, una peste alta, “Valparaiso es Valparavilloso”! Cat astept ziua de maine, intreaga si nevatamata de petrecut pe stradutele- labirint, sub soarele Pacificului autumnal.

VA URMA.

Ma trezesc cam torpilata dupa toata palavrageala si vinul din noaptea de dinainte. Cam ca de obicei, din cauza ca mi-e foame si sete de-o cafea tare, cu ceva miere. Ma strecor in bucatarie, apoi pe balcon unde incep sa lucrez frenetic la un nou blog. Fara disciplina nu exista progres– cel putin in viata mea.

Cam la 45 de minute mai tarziu apar, ca in dimineata precedenta, mai intai G. proaspat spalat, parfumat si pomadat, apoi Valentina– la fel de zburlita de Carlos. Azi e mai confuz ca ieri fiindca nu avem absolut nici un plan, poate doar sa mancam undeva in zona portului. Ne ia ceva sa iesim din casa, ma invartesc nauca prin dormitorul lui Vali si, asa cum mi se intampla de cele mai multe ori cand sunt obosita, ori aud un refren enervant de melodie ori imi zbarnaie pe creier un cuvant recurent; de data asta e cuvantul mariposa (in romana fluture). E unul dintre cuvintele mele preferate in spaniola, dar in dimineata care se transforma incet, dar sigur intr-o amiaza cu vreme perfecta, fluturele ia proportiile unui bondar atacator.

Iesim in sfarsit din apartament. Pe strada, oameni sunt, dar parca se misca, la fel ca si mine, in reluare. Ne indreptam pe jos spre centru. Simt cum incepe sa ma ia cu lesin de foame, dar ma abtin eroic si incep sa fotografiez tot ce-mi pica in obiectiv. Din pacate, stiu de pe acum ca pozele vor reda doar o farama super-modesta din ceea ce ochiul poate cuprinde in doar cateva fractiuni de secunda. Intram in orasul vechi si, pentru ca astazi e sambata, ne foim printre tarabele, aparute ca ciupercutele dupa ploaie,, mai intai ale vanzatorilor de suveniruri, apoi ale anticarilor. Gonzalo e, ca de obicei, in forma excelenta si are rabdare de Dalai Lama cu toate toanele si comentariile mele (pe alocuri destul de puerile). Cine ma cunoaste stie, printre multe altele, ca sunt o mare amatoare de antichitati, asa ca imi ia ceva sa trec printre toate tarabele. Pe una dintre ele sta un gramofon in stare perfecta de functionare, un disc cu muzica de tango se revarsa in aer. Turisti nu mai prea sunt cine stie ce, s-a mai stins o vara, iar acum aici (in America de Sud) luna mai este echivalentul lunii octombrie la noi. Destul de multe antichitati sunt de origine germana, lucru care nu ma mira deloc luand in calcul valul masiv de nemti care au poposit in Montevideo, in special in timpul si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Dintr-o data mi se pune pata sa cumpar un dop pentru sticla de vin, cel de dinainte cumparat in Portobello Market s-a rupt; nu gasesc nimic pe masura gustului meu, in schimb ma hotarasc in final pentru o sipca din os de bou. Imi aluneca mana spre niste ochelari de soare super-funky, arat ca Minnie Mouse cu ei pe nas, nu-i cumpar totusi fiindca probabil sansele sa port asa ceva in Romania sunt nule.

Ne continuam incet dar sigur coborarea spre port si, implicit, spre papa. Ajungem intr-o piata si trecem pe langa o vila impozanta. Incepem sa ne dam, in gura mare si evident pe engleza, cu presupusul despre cine ar putea locui in asa ceva. O femeie tanara incarcata cu pungi de cumparaturi merge cumva in paralel cu noi, tragand amuzata cu urechea. La un moment dat nu se mai poate abtine si, probabil considerandu-ne pe amandoi gringos, ni se adreseaza tot pe engleza: “Acest edificiu este acum muzeu si chiar acum inauntru este o expozitie de cravate purtate de oameni celebri.” “Muy amable” raspunde G. intr-o castiliana de mitraliera ciliana (cilienii vorbesc foarte repede, manaca litere de spui ca-i fugaresc conchistadorii). In sfarsit, incredibil, dar adevarat ajungem la port. Fac un ultim sacrifiu inainte de a ma aseza la masa si intru in mercado del puerto ca sa cumpar, consecventa promisiunii facute in Romania, Nicoletei o cana!

Fara sa fi citit vreo recomandare precedenta despre acest local, ne asezam pe terasa unui restaurant in care te servesc chelneri imbracati cam cum se purta in State in anii ‘50. Comandam pripit (eu: clatite verzi umplute cu sunca si branza, date prin sos de branza cu mucegai SAU cu alte cuvinte o mancare foarte grea pentru un stomac chinuit). Ca entrada, din partea casei, suntem serviti cu chifle fierbinti, branza topita in cuptor si cate o cupa de sampanie; nu e chiar din partea casei fiindca pentru ca sa poti sta pe terasa trebuie sa platesti cam 2 euro– inclusi automat pe nota de plata. Imi aprind o tigara si ma prostesc fumand-o infipta in sipca cea noua. Flecaresc cu G aproape non-stop, zici ca suntem doua batranici zeflemitoare si FOARTE barfitoare. La un moment dat, pe terasa vine un desenator ambulant care incepe sa schiteze o intreaga familie de 5 (mama, tata, 3 copii). Nu stiu ce natie e familia, in orice caz din America de Sud, dar unul dintre copii, un baiat care nu poate avea mai mult de 10 ani, e incredibil de frumos. O frumusete, as putea spune fara sa gresesc, de posibil fotbalist sud-american

Ce poate fi mai minunat decat sa calatoresti, sa te afunzi in cultura locala sorbind din detalii, din bucataria locala, descoperind bucatica cu bucatica, cat de vasta si de complexa e lumea in care traim?! Totul potentat in cazul calatoriei de fata de faptul ca gasesc limba spaniola ca fiind, de departe, preferata mea din familia limbilor latine. Atat de eleganta, de melodioasa, de senzuala!!

In sfarsit, cam in trei ore de cand sedem la masa, reusim sa terminam. Incununez pranzul cu o tigara de foi care se presupune (doar) ca ar trebui sa aiba aroma de whiskey. Undeva in fundal s-a pornit o muzica cu multe tobe, ecoul e minunat.

Ne taram, pe jos!, inapoi spre casa Valentinei, nu inainte sa-mi cumpar doua merengue: unul pentru acum, unul pentru mai tarziu (de back-up). Inca o data, arhitectura acestui oras este spectaculoasa, cred ca as putea sta li-ni-sti-ta aici cateva saptamani si tot as mai fi uimita de cat de multe si varíate detalii exista.

Program nu prea avem pentru sambata asta seara, dar G, activ in couch-surfing cum e ca membru de valoare, a descoperit cu o zi inainte ca in acest weekend are loc actiunea: “Buenos Aires ataca Montevideo”; adica, pe scurt, o haita de couchsurferi de fel din Bon Aires vine de-a valma in Montevideo ca sa petreaca cateva zile & nopti aici, cu acesti oameni, sa-si faca noi prieteni; in afara celor doua natii clar definitie (din Argentina si Uruk Hai) li se mai alatura si rataciti ca mine + G.– adica couchsurferi in tranzit. “Vrei sa mergem?” “Ba bine ca nu, daca e vorba de petrecere si de cunoscut oameni de pe intreg globu’?!” “Muy bien, trebuie doar sa cumparam o sticla de alcool, mancare au astia acolo, dam ceva bani la sfarsit.” Intre timp, G motaie pret de doua ore, eu imi trag cateva palme si beau un Burn, apoi ma asez pe balconul genial si continui sa lucrez la blog.

Petrecerea babiloniana are loc in apartamentul lui Oswaldo, undeva daca ma intrebati pe mine, departe de centru si casa Valentinei. Luam un taxi care costa aproape zero, ne lasa in fata unei case care, de afara arata impresionant. Pe usa e pus un biletel colorat pe care scrie simplu: CS (abreviere evidenta de la Couch Surfing). Ma simt ca in “Fight Club”, facem parte dintr-o societate secreta, cu obiceiuri si traditii proprii, avem salutul nostru, cantecele noastre, intalniri, petreceri, insemne…Totul in numele prieteniei internationale si al cazarii gratuite- oriunde ai calatori in lumea asta vasta!

Oswaldo arata ca un pictor nebun si, in acelasi timp, ca un fanatic religios cu crucea care-i atarna de gat. E transpirat, semi-chel (cu parul ramas lasat sa creasca), imbracat ca un amarat si asa descult cum ne deschide usa. Zambeste larg, ne ia pe amandoi in brate in acelasi timp si ne pofteste inauntru. Avem de urcat cam 25 scari in spirala, nu e genul de casa din care sa incerci sa pleci beat! Pe scari si in hol ceva biciclete– toate puse cu rotile in sus, sprijinite de sa. Dupa ce terminam de urcat scarile de poveste, ajungem intr-un hol in care se revarsa toate odaile acestei case care trebuie sa aiba cel putin 50 ani. Uitandu-ma in sus vad o cupola de sticla; inauntru, casa nu mai pare asa de mare ca de afara. Cel putin, bucataria nu e mai mare decat o camara, noroc ca e unita cu holul! Baia, ca toate pe care le-am vazut la astia, are dus Nu cada. Daca ma intrebati pe mine, NU cred ca Montevideo sta prea bine cu sistemul de tevaraie, cam in toate baile in care am fost se simte un usor iz de mucegai.

In afara de Oswaldo, nu prea sunt cine stie ce oameni, desi ma asteptam sa nu putem deschide usa de ei: o columbianca, un olandez, o localnica. A, da! am uitat, aici petrecerile incep dupa 12 noaptea si tin 3 zile. Camera lui Oswaldo arata intr-un hal fara de hal. mai mult ca un depozit invechit cu niste rafturi pe care zac in dezordine o mie si unu de lucruri, jur unele dintre ele nici nu as stii sa spun ce sunt. Pe unul dintre pereti e batuta in cuie o masina de scris antica si de demult. Calc pe ceva pe podea si refuz sa ma uit ce poate fi; inutil sa spun ca biroul lui Oswy (IT-st de felul lui) arata precum masa de lucru a unui spiridus pus pe fumat marijuana.

Nu stiu cum se intampla, dar soneria incepe sa sune non-stop. Dintr-un punct, nici nu se mai opreste, e un zbarnait de fond continuu. Jur ca m-am intors cu spatele la sufragerie nu mai mult de 10 minute si cand m-am reintors nu mai aveai unde sa arunci un ac! O mare de fete, razand, cantand, band, mancand, fumand– fete care mai de care mai diverse si mai fericite, din: Brazilia, Columbia, Argentina, Uruguay, Chile, Germania, China, Elvetia, Mexic, Australia (!) par se se cunoasca de 1000 de ani. In difuzoare bubuie Gotan Project cu super-melodia “Queremos Paz”, Doamne am nimerit in Babilonia noroc ca toata lumea vorbeste (sau intelege, cel putin, in cazul meu) spaniola!

Ma retrag prudenta intr-un colt si, impreuna cu G, incepem sa barfim pe toata lumea, mama! suntem mai rau ca familia Medici. Mi se pune pata rau-rau pe un baiat a carui fata sunt sigura e de rusnac! (Sunt cunoscuta printre ai mei ca nu-i am de loc la suflet pe “bolsevici”). Il innebunesc pe G, apoi pe Oswaldo la scufie cum ca “Ce cauta rusu asta aici sa strice chefu? !” Evident, in final se dovedeste ca e uruguian 100%, si chiar placut ca prezenta. Hmmm…

Fac conversatie mai intai cu Marcello din Montevideo, prototipul celui care incearca sa se remarce la fiecare petrecere. La inceput pare normal, dar mai apoi, cand se betiveste, incepe sa-mi povesteasca cum iubirea vietii lui l-a parasit pentru cel mai bun prieten si acum mai e si gravida; sare inainte si inapoi de la iubire la animale fiindca e medic veterinar si lucreaza cu (de preferinta) caini si pisici. In final, nu mai inteleg daca nu cumva pisica lui preferata e gestanta cu motanul preferat al celui mai bun prieten al lui…Apare Pascal din Elvetia care preia controlul discutiei. Nu e foarte greu, trebuie doar sa te uiti mai atent la el: tatuat pe jumatate din corp (ultimul tatuaj e dedicat parintilor lui!), cu piercing rotund in spranceana stanga si un ranjet malefic, omul nostru e slab si foarte nebun. De fel, militar in Swiss Army, si-a dat in final demisia si acum calatoreste, pe termen nedefinit. Vorbim juma’ pe engleza, juma’ pe germana pana la momentul in care Natalia (couch surferita care il gazduieste in Montevideo) il ia pe sus si ii face o scena de gelozie latina in fata casei. Ma uit la Gonzalo, el la mine si radem amandoi. Whatever!

Cam pe la doua dimineata, gasca ad-hoc hotaraste sa mearga intr-un club. Merg si eu, de ce nu?! La un moment dat, ne pierdem de marea “familie”, ramanem doar eu si G. plus un localnic. Stand sa ne dumirim incotro sa o apucam, suntem abordati de niste tineri lolo– cam cersetori. Unul dintre ei improvizeaza dintr-o bucatica de metal un hornar; mi-l ofera, ii dau la schimb doua tigari. E pentru a 2-a oara de cand am venit aici ca mi se ofera un talisman norocos

Ajunsi intr-un tarziu in fata localului, observ ca e un fel de dugheana cu multa muzica latino (prea multa). In fata “clubului” localnica cu Pascal casca ochii de groaza cand vede ca i-am gasit si aici. Il insfaca pe elvetian, spune repede “noapte buna” si pleaca.

Procedez la fel, fiindca simt ca m-a lovit o oboseala atroce. Cad, o data in plus, intr-un somn negru– il visez pe Bob Marley fugarit de un fluture urias?!?

VA URMA.

Motto-ul orasului-capitala Montevideo este: “Con libertad ni ofendo ni temo” (in traducere libera: “Prin libertate nu jignesc si nu am de ce ma teme”.)

In dimineata zilei de vineri, 21 mai (LA MULTI ANI tuturor Constantinilor si Elenelor!) ma aflu la etajul 8 si ultimul din centrul Montevideo-ului. E inca zi lucratoare, dar deja se simte in aer voiosia promisiunii unui nou weekend. Bate un vant proaspat, marin si destul de puternic. O femeie imbracata in uniforma verde matura cu o foaie imensa de palmier strazile destul de pustii. In zare, vad Atlanticul. Intreaga arhitectura pare rupta din “Al cincilea element”, mai lipseste doar ca masinile sa inceapa sa urce vertical cladirile; nu sunt departe de SF cu toate autobuzele astea care ofteaza la fiecare 10 secunde si tot felul de camionete si masini care mai de care mai vechi si mai sui. Din cand in cand, aproape de balcon se aude cantatul discret a ceea ce cred, initial, a fi un papagal. Dar, nu! se pare ca aici nu au asa ceva…

Ce poate fi mai excitant decat inceputul unei noi zile intr-un loc exotic si complet necunoscut, despre care stiu la fel de multe ca despre (de exemplu) Zanzibar?! In timp ce rontai un colt de pix pe post de mic-dejun, in minte imi vine refrenul cantecului absolut genial al Ninei Simone “Feeling good”.

Nu trece mult si in balcon apar, mai intai Gonzalo, fresh dupa eternul dus de dimineata, apoi Valentina, care a dormit la boifrendu Carlos– lasandu-ne generos intreaga casa pe mana. Pshihologie de couch-surfer de care m-am indragostit din secunda zero! La a treia cana de cafea (cred ca voi face in curand un pre-infarct), avem o discutie absolut ridicola despre Pinocchio, greieri, gandaci de toate culorile si tantari. Desi e cat o palma de om, Gonzalo este un om absolut extraordinar: cu un simt al umorului as spune aparte si total pe gustul meu, dragul de el este intotdeauna 100% atent ca totul sa mearga struna si toata lumea sa fie multumita. Daca cineva m-ar intreba vreodata care este pentru mine cel mai bun exemplu de om care intelege ce inseamna notiunea de prietenie, as raspunde fara absolut nici un fel de ezitare: Gonzalitro!

Nu avem un plan anume pentru ziua de azi, poate doar sa luam mic-dejunul undeva fiindca m-a apucat ameteala de foame de la atata cafelit si din nou am acea senzatie de paranoia ca de inanitie stomacul mi-a ajuns in spate de ma doare toata coloana.

Iesim in strada. S-a innorat un pic, dar aici e clar cu cateva grade mai cald ca in Santi. Incepem sa urcam spre Ciudad Vieja (Centrul Vechi). Si, dintr-o data, dupa ce luam al doilea colt de strada, iesim intr-unul dintre marile bulevarde ale centrului. E in acest moment cand realizez ca am nimerit intr-un loc care, sincera sa fiu, nu cred ca mai exista DIN PUNCT DE VEDERE ARHITECTURAL in orice alt loc din aceasta lume! E FOARTE greu de descris ceea ce vad, dar pe scurt ar fi cam asa: langa o cladire care ar putea fi usor luata din Manhattan sta o biserica neo-gotica langa care sta un bloc tip ghetou cu un caine legat in lanturi pe un balcon ticsit de haine de toate culorile langa care sta o vila de juma de milion de euro in stilul (pot spune) vilelor mediteraniene (ceva ca, de exemplu, in Cannes) langa care sta un centru comercial din anii ‘90 parasit si complet vandalizat de grafitti si adolescenti care se dau cu skateboard-ul inauntru pe palierele parasite langa care vezi CINEMATECA de Montevideo etc. “Asa ceva nu se exista!” cum spune ardeleanul, iar cuvantul eclectic e golit si sarac de sens in aceasta situatie. Pe strazi oamenii sunt tot mai multi si mai grabiti, au obiceiul sa poarte intr-o mana bombilla (acel recipient pentru ceaiul mate), iar sub bratul aceleasi maini termosul cu mate fierbinte, pentru reumplere. Spre deosebire de Santi si de Chile in general, barbatii nu prea au nici o jena uitandu-se cu indrazneala in privirea mea (unul chiar mi-a facut cu ochiul!). Prajitura la moda care imi face semne in fiecare cofetarie se cheama merengue (avem si noi merenghiul nostru)- bezea tare la exterior si foarte cremoasa la interior, uneori cu o usoara aroma de cafea. Cultura carnii de vaca e in plin apogeu, in fiecare restaurant pe langa care trecem se vede un grill imens pe care (nu glumesc!) cateodata e vitelul intreg pus la rumenit; o varietate ampla de carnati, pui la rotisor, pulpe intregi de porc intregesc orgia carnii. Partea buna a acestei vederi sangeroase este ca aerul autumnal e mai tot timpul parfumat de mirosul de rasina si lemne arse la foc mare. Observ ca orasul nu abunda in cosuri de gunoi sau telefoane publice. Trebuie sa mentionez, pana nu uit, ca aici oamenii sunt, in general, EXTREM de amabili si de prietenosi.

Face o scurta vizita tatalui Valentinei, care are 76 de ani!! Adica a avut-o pe Vali la varsta de 50 ani. Hmm…Omul nostru a fost toata viata lui deputat pentru Partidul Comunist si, dupa cum arata casa, mica, dar extrem de bine pusa la punct, NU a dus-o rau deloc. De la geamul sufrageriei, peste multitudinea de acoperisuri, se vede oceanul. Sunt servita cu cea mai populara bere a Uruguay-ului pe numele ei Patricia. Sorb repede, trebuie sa plecam, nu am inteles mai nimic din vizita, dar, “What the hell, who cares?!” cum obisnuieste sa spuna Gonzalo.

O parasim pe Valentina in fata librariei in care lucreaza consimtind sa luam cina impreuna. Fata noastra e studenta la Studii Politice (o influenta clara din partea tatalui cu care pare sa se inteleaga excelent) si, ca un fel de fleac sau moft, ca sa se intretina are 3 joburi: librareasa, apoi ajuta (nu am inteles exact la ce) intr-o fabrica de carne de vita; al treilea job va ramane un mister per siempre!

Ma cam ia cu lesin de foame, dar nu ma pot abtine sa nu intru inainte intr-un magazin care vinde produse gen pop-art. Cumpar cadouri pentru Maria & Smaranda, ceva micut si pentru mine. Apoi, imi fac vreo doua poze in fata portii vechi sau singurul si cel mai vechi detaliu arhitectonic al orasului (circa 300 ani vechime). Ne asezam pe prima terasa cu aspect prietenos. Un lucru clar si care imi place foarte tare in acest oras este ca tot ceea ce inseamna restaurant este vast in interior, te poti pierde in el. Barul e si el imens si mereu aprovizionat cu o oferta super-generoasa de vinuri. Nu cred sincer ca as putea vreodata sa duc lipsa de carne sau vin in Uruguay! Comand totusi ceva clasico si destul de cunoscut la noi: tigaie wok, iar ca desert inghetata de vanilie cu crema de Bailey’s plus ceva frunze de menta proaspata ratacite pe ici pe colo prin farfurie. Daca tot nu-mi merge wireless-ul si am reusit sa omor bateria micutului Asus, ma apuc sa studiez cu atentie fizionomia trecatorilor. Distincti de cilieni, asta-i clar (paranteza: si in felul in care vorbesc, asta insa nu-mi sta in putere sa observ, e o informatie servita de Gonzalo). Diferiti, cum? Pai, de exemplu femeile: reusesc sa vad in mai putin de cateva ore doua fete cu fete extrem de atractive, dar de o frumusete tipica pentru aici: ochi migdalati si usor prelungi pe o fata ovala si destul de mica. Sa zicem ca vorbim de o frumusete, mai mult sau mai putin, ca a columbiencei Shakira (machiata!). Sa zicem si sa recunoastem ca astia aici chiar au tigani cu o profesie clar definita: urcati pe un fel de caruta legata de un cal rapciugos, servindu-se de un sistem BINE pus la punct de saci, pungi, pungulite, butoaie, tiganii (maximum doi per caruta) sunt sanitarii orasului; intr-o totala acceptare a colectivitatii, strang tot ce se poate strange: resturi de mancare, bautura, sticle, borcane, haine & incaltaminte, obiecte de menaj uzate, fier etc. Totul isi are locul lui in caruta si o utilizare finala pre-definita.

Revin la fetele trecatorilor: barbatii nu sunt foarte atractivi, dar clar sunt mai inalti la stat decat micutii cilieni. Nu sunt nici cu mult mai faini, dar sunt ceva mai interesanti fiindca stiu sa flirteze. Fiind totusi aproape de Argentina si influenta italiana, unii barbati au figuri de gigolo italiano. Ca, de exemplu, tanarul care ne serveste la masa!

Terminam cu pranzul cam in 3 ore (!), plecam– eu uitandu-ma cu jind inapoi catre multele magazine de bomboane de pe ambele parti ale strazii. Montevideo e capitala, dar parca nu simt tumultul tipic unui asemenea loc. Poate doar pe marile bulevarde…Continuam sa patrulam Centrul Vechi coborand spre port. Nu ma pot abtine si imi cumpar un merenghi constatand cu stupoare ca astia aici vand prajitura (atat de ardeleneasca!) Dobos– scrisa Dobosh.

Portul in sine e micut si nu se remarca prin ceva deosebit. In schimb, proximitatea portului cu Mercado—ul (piata) sau e extrem de pitoreasca. Piata e intr-o fosta hala pescareasca veche (cred cam de 60-70 ani). Acum e transformata in diverse mini localuri cu aspect de bar (poti sede pe scaune inalte) care iti ofera carne cu nemiluita, evident gatita in diverse feluri. Exista si doua magazine de suveniruri, unul chiar reusit. Afara, imprejurul pietii, sunt tot feluri de restaurante cu oferte variate (si mentionez NU scumpe, Uruguay nu e scump). Nu stam prea mult, incepem sa urcam o straduta care ne duce sa vedem Rio de la Plata. Rambla (croazeta Montevideo-ului) are diverse nume si este extrem de lunga. Pe alocuri, mici si foarte mici insule apar voioase cu cativa palmieri pe ele. Ceva barcute de pescuit, multi oameni facand jogging, o pasare cu gatul galben si corp mic, maroniu sunt primele detalii care imi sar in ochi. Vantul e moderat. Facem cateva poze si o luam din loc, din nou spre centru si, surpriza! ajungem de unde am plecat, adica in fata librariei in care lucreaza Valentina. Fata e inca acolo, dar ne instiinteaza ca de la 19.30 merge cu Carlos la o piesa de teatru. “Hai sa ne vedem la 21.30 la mine in apartament, sa mergem sa halim ceva. Asta daca nu ma mai doare ovarul drept si stomacul, caz in care trebuie sa mananc doar orez si asta nu se gaseste in localul in care as fi vrut sa mergem. Caz in care luam de mancare, mergem la Carlos si acolo pot sa mananc cat orez vreau!” No comment.

Ok. Dupa o scurta consultare, obositi oarecum de lunga preumblare prin oras, eu si G. decidem sa ne asezam intr-un bar, tragandu-ne sufletelul la o bericioasa. Aici, WI-FI sugus, fapt care ma pune, inca o data, in situatia de a fi oarecum rupta de Romania si ai mei semeni.

Comandam doua Patricia si ni se aduc doi monstri: fiecare sticla are 650 ml! De-abia o pot ridica, cu un icnet, de pe masa. Imi ia cam o ora si jumatate sa termin sticla, timp in care tot merg la toaleta. Astia aici au un sistem foarte ciudat de inchidere a usii: clanta e rotunda si se inchide apasand pe un buton micut din centrul ei. Problema e ca, din interior, daca probezi sa vezi daca e inchisa, pare abierto (deschisa). Mi-a luat ceva sa ma obisnuiesc…

Pe la inceputul celei de-a doua Patricia-gigantica trece prin fata geamului nimeni alta decat Valentina care ne anunta ca, hmm, ciuciu bilete la teatru, s-au trezit prea tarziu; dar nu-i nimic, merg la un film nemtesc la cinemateca. Deci, ne vedem tot la 21.30 la ea. Ok.

Pana la fata akas luam un taxi. Iau astfel cunostinta cu sistemul de taximetrie de aici: pasagerii stau de regula in spate si sunt separati de sofer printr-un geam de sticla. Ca sa il platesti pe taximetrist introduci banii intr-o fanta din peretele pe care e geamul de sticla. Aparatul de taxat nu arata pretul final ci in fapt un numar care corespunde cu tariful afisat intr-un tabel foarte stufos tinut, de cele mai multe ori, de taximetrist intr-unul dintre sertarele lui. Aici e foarte, foarte ieftin sa te dai cu taxi-ul, mai ieftin ca-n Santiago, for sure.

Ne decidem, ce-i drept nu foarte spontan fiindca Valentina e inca in dureri, sa mergem la un mini-restaurant in cartierul in care locuieste Carlos: POCITOS. Pare-se ca e unul din cartierele de top si sa traiesti aici nu e rau deloc! Imi comand ceva usurel fiindca e deja trecut de 10 noaptea, lucru care imi atrage semi-dispretul comesenilor– aici, la latinos, viata de noapte– cu tot cu cina– incepe dupa 21.30!

Valentina si Carlos sunt ceva de groaza, au un fel de ritual doar al lor, se joaca unul cu mainile celuilalt ca niste dansatori indieni; apoi Carlos incepe sa o mangaie pe spate, brate, fata, par…Sunt simpatici, dar prea siamezi pentru gustul meu.

Vine si mancarica: peste-spada cu cartofi copti si salata verde. De baut, evident o noua sticla din tipicul Tannat– recunosc ca e un vin taaare gustos!

Noaptea e tanara, am incetat demult sa numar orele. Nu cu mult timp inainte sa vina Mos Ene pe la gene imi aduc aminte de filmuletul pe care mi l-a aratat Gonzalo seara: cu o camera video de amator a reusit sa filmeze, in timpul calatoriei lui in Ecuador, o balena facand un salt urias din ocean. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cat de ironic e acest salt: ceea ce noi, oamenii, intrepretam ca un simbol al libertatii, si poate al bucuriei de viata, sarmana balena simte ca o povara a vietii. In fapt, sare ca, atunci cand cade cu putere inapoi in ocean, sa scape in parte de parazitii care o mananca de piele. Viata are multe fatete, si noi, oameni sau animale, trecem prin ea traversand un coridor plin de oglinzi– fiecare avand versiunea ei proprie.

VA URMA.

Rodrigo mi-a copt-o cu schimbarea de program, da’ nici eu nu-s fata proasta. Din momentul in care am aflat-o ca mi s-au deturnat datele evenimentului, primul (si singurul) gand care mi-a trecut prin minte a fost: unde pot sa merg in America de Sud ca sa profit de putinele zile libere pe care le am inainte de program? Evident ca NU in Chile– singura parte de care sunt interesata (Patagonia extrema– a se citi Punta Arenas & around) e la doar 3 zile distanta cu autocarul (nu e o gluma), deci exclus. Apoi, influentata cumva de ce am citit in ghidul National Geographic despre Peru (si fiind o mare fana a lui Llosa), am luat Lima ca prima varianta. Moment in care m-a apucat nebunia fiindca mi-am dat seama cat de aproape sunt de toate tarile exotice (cel putin pentru mine) din America Latina. Mintea a inceput sa-mi galopeze spre Rio– ambitia mea de doi ani incoace.

Gonzalo ma dezumfla foarte rapid: cumparate cu doar o saptamana inainte, biletele sunt foarte scumpe. In plus, cum cu geografia am fost intotdeauna varza, aflu de la Gonzalo ca dureaza 9 ore cu avionul din Santi la Rio, sau 6 din Santi la Lima etc.

Mintea incepe sa-mi lucreze. In subconstient imi doresc sa ajung intr-o tara atat de exotica incat, din momentul in care aterizez pe aeroportul capitalei acestei tari, sa ma simt ca Alice in Disneyland. Nici nu gandesc bine ca, hopa! trimite Gonzalitro un email salvator: “Ce zici sa dam o fugulita pana la…Montevideo?!” (Paranteza: in momentul in care am auzit de aceasta capitala, am inchis ochi si strangand din dinti am inceput sa gandesc prin eliminare si insumand TOATE capitalele Americii de Sud: lupta finala s-a dat intre Paraguay, Uruguay si…Bolivia! Dar la o privire concentrata pe harta lumii constat ca vorbim de capitala Uruguay—ului).

Stiu ZERO barat despre Uruguay. Privind cu atentie la harta observ ca zborul de la Santi la Montevideo e practic o linie dreapta de la Pacific la Atlantic; schimb coasta de vest pe cea de est dand ceasul cu o ora inainte. Atat. Dar cum imaginatia nu mi-a lipsit niciodata, incep sa fantazez pornind de la numele de Montevideo: (traducere aproximativa) vedere la munte. Asadar, am de a face cu o capitala la cel putin 2000 metri intr-o tara a carei nume seamana, pronuntat cu juma de gura, cu (luptatorul de neegalat din “The Lord of the Rings”) uruk-hai. Imping imaginatia un pic mai departe si mi se pare ca vad deja o metropola construita pe un varf de munte de unde poti vedea peste mari si tari. Adica voi calatori, mai mult sau mai putin, intr-o capitala al carei contur pare rupt dintr-o schita de-a lui Escher. Perfect!

Cine n-a auzit de vorba “Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.”? Asa si cu Uruk-hai—ul asta cu Montevideo ca o cireasa pe tort. In 2007, Montevideo (capitala in care traiesc apx. 2.000.000 oameni dintr-o populatie totala a tarii de 3 milioane!) este desemnat de o revista de specialitate ca fiind capitala cu cea mai buna calitate a vietii din America de Sud. Montevideo e la nivelul oceanului, adica nu poate fi mai plat de atat si bate recordul in America de Sud ca fiind cea mai sudica dintre capitale!

Numita la origine Republica Oriental de Uruguay, tara in sine este o curiozitate: mica cat un varf de gamalie pe harta (o furnica pe langa elefantul de Brazilia), tarisoara tanara de felul ei (este consemnata pentru prima data in anul 1.726) a starnit ceva senzatie de la origini incoace. Cel mai haios este totusi faptul ca uruguaienii sunt cam la cutite cu vecinii argentinieni care nu se pot abtine sa nu considere aceasta tara ca o provincie a Argentinei. Ca sa nu mai luam in calcul eterna disputa ca tangoul e al uruguaienilor, nu al Argentinei!! Noroc cu Rio de la Plata care e suficient de mare incat sa mai indulceasca toate colturile dure dintre cele doua natii!!

Ca sa ajungem la Montevideo, Gonzalo a cumparat bilete de la TAROM—ul Uruk-huai—ului, o companie cu un nume cel putin haios: PLUNA. Zborul dureaza 2 ore batute pe muchie si o buna parte din el trecem peste Anzii partial inzapeziti. Absolut splendid! Evident, ca geolog ultracalificat, Gonzalo nu se poate abtine sa nu-mi explice fiecare crapatura sau vulcan sau mai stiu eu ce alte ciudatenii ale pamantului vazut de la 8.000 metri! E totusi incredibil cum am uitat complet de groaza zborului doar vorbind, cum s-ar spune, cu o mutra prietenoasa.

Retin de la o stewardeza comentariul ei mandru de uruguaiana atunci cand e intrebata de un calator buimac despre Montevideo. “Es spec-ta-cular!” vine prompt raspunsul ei.

Primul lucru care ma izbeste atunci cand cobor pe aeroport este cat de nou poate fi; pare tocmai scos din cutie, totul sclipeste de curatenie si miroase a nou, am impresia ca sunt intr-o nava spatiala, poate si datorita faptului ca au gandit intreaga structura in forma unui OZN Primesc stampila de intrare fara absolut nici un fel de problema- aici, ca in majoritatea tarilor din America de Sud, NU ai nevoie de viza daca stai pana in 90 zile.

Ne zgarcim si decidem sa ne riscam luand xpresul de aeroporto. Nu-mi vine sa cred ce rapciuga de autobuz apare si opreste in fata aeroportului care pare rupt dintr-un film de G Lucas ! Trebuie sa aiba cel putin 20 ani, nici o sansa sa poti pune bagajul jos, icnesc si injur printre dinti (pe romaneste) cand urc si infig valiza (iarta-ma Mihaelo) de vreo 3-4 ori in culoarul de trecere. Rablaciunea cu scaune candva de piele o ia din loc doar cat sa observ ceva EXTREM de comic: ori de cate ori pare ca ia viteza, scoate un sunet ca un fel de oftat de pisica obosita si resemnata ca nu poate merge mai repede; e un sunet ca un fel de oftat de om trist, cu burta si chelie, care constata cu resemnare ca nu are nici o sansa sa faca mai mult de 2 genuflexiuni. Incredibil. Ne ia mai bine de 50 minute sa ajungem in centru (intersectia dintre Constituyente cu Yaro) unde locuieste Valentina, sau couchsurferita care ne va gazdui trei nopti la rand. Prima impresie (a se lua in considerare ca e 8 seara si, deci, nu am cum sa observ detalii de finete) este ca am ajuns intr-un oras din alt film. Al lui Peter Jackson, again! Arborii sunt batrani, scot sunete ciudate si se apleaca unii spre altii, de pe o parte pe cealalta a drumului, formand un fel de cupola nesfarsita. Privesc in sus la numele strazii pe care ne aflam si constat absolut socata ca se cheama…Minas. De la Minas Morgul, evident! In fiecare clipa astept sa apara un elf dupa coltul strazii si sa ne intrebe daca nu vrem ceva paine elfeasca fiindca…ei bine, da! mi-e foarte foame! Desi noapte, nu pot totusi sa nu remarc ca o buna parte dintre cladiri poarta amprenta unui stil post-colonial extrem de elegant si simplu, in acelasi timp.

Apare Valentina, o femeie inalta, voinica, cu o fata mai matura decat cei 26 ani ai ei. Nu ma mir ca mama ei de fel din Hanovra, am citit cum Montevideo—ul contine o populatie destul de ridicata de imigranti nemti. Trecem pe langa o vila eleganta si Valentina o saluta de la distanta pe femeia eleganta care sta in prag si pufaie dintr-o pipa prelunga si foarte subtire. “E Margot, profesoara de milonga. Daca vreti, platiti o intrare modesta in seara asta si puteti asista la o intreaga reprezentatie de milonga.”. Luminile candelabrului casei lui Margot sclipesc ca un buchet de diamante inspre strada semi-luminata. Nu stiu de ce, dar brusc imi vine in minte numele Isabellei Allende.

In sfarsit, ajungem! Valentina ne primeste in propriul ei apartament de 3 camere de la ultimul etaj (8) al blocului in care sta. Casa e absolut ticsita de carti, multe dintre ele de literatura americo-latina; nici vorba de tv, iar computerul trebuie sa aiba minim 10 ani. Balconul incarcat de ghivece e piesa de rezistenta fiindca de aici, din varful lumii, poti vedea la stanga si la dreapta, peste cele mai inalte acoperisuri, Oceanul Atlantic. E super.

Dupa ce eu si Gonzalo ii dam, prietenos, dar mai ales politicos, fiecare cate un cadou (eu ii dau o lumanare facuta manual de unul dintre multii copii cu probleme sustinuti de Fundatia Ateliere Protejate), ne pregatim sa iesim la cina. Aici e cu vreo 5-6 grade mai cald decat in Santi. Valentina e coplicata, nu vine cu noi, ci prefera sa sada peste noapte, o data in plus sedusa, in bratele viguroase ale lui Carlos, iubitul ei.

Doar eu si Gonzalo ajungem fara probleme pe terasa bar-restaurantului Viajes Blanes unde comandam instant o portie de BRASERO si o sticla de TANNAT- o specialitate de vin rosu sec care exista doar aici, in Uruguay. Brasero contine: asado (costite la gatar), chorizo (carnati picanti), morcilla (sangerete), rinon (rinichi), chinchulin (intestine de porc), papa (cartof), morron (ardei ne-picant) si dovlecel la cuptor. Cu alte cuvinte, un festin al carnivoruluui absolut. Sa nu uitam totusi ca aici, in Uruk hai, principala activitate economica este industria carnii de vita, deci…

Se face tarziu, dar nu ne ridicam de la masa fiindca ne simtim excelent aici. Gonzalo isi face ochii mici de mici de bunicuta sa vada la departare care mai e scorul dintre Universitatea-Santiago si Flamengo din Rio. Evident, eu tin cu Chile! Ma trezesc la un moment dat, din prea multa emotie si concetrare, ca am un tic ciudat: cu o privire in gol, lovesc cu varful degetului aratator zidul din drepata umarului meu. Ma simt ca un fel de E.T. care incearca sa ia contact cu o lume dincolo de mintea lui.

Aici, in America de Sud, simt ca renasc si imi traiesc cu pasiune cea de-a doua identitate: calator al destinului.

VA URMA.

As minti daca as spune ca ideea proiectulului “Zilele Filmului Romanesc in Santiago de Chile” a fost in totalitate a mea. Intr-o dupa-amiaza linistita de vara (a se citi decembrie, in Chile) stateam cu amicul Tavo la o sueta pe terasa vilei parintilor lui. Si, dintr-una intr-alta, se intoarce la un moment dat spre mine si ma intreaba: “Auzi, tu Ioana, n-ai vrea sa te reintorci in Santiago, dar de data asta cu un statut foarte bine definit? Tot iti place tie filmul, adune-ne noua, cilienilor, ce-i mai bun din filmul romanesc!” Dupa care a inceput sa-mi povesteasca cum el si Consuelo (acum sotia lui), calatorind prin Europa, au avut ocazia sa vada intr-o seara, intr-un castel medieval din Croatia, un film romanesc (nu stiu care, dar facea parte dintr-un festival de film local). Le-a placut foarte tare si acum ar vrea sa vada mai multe!

Nu la foarte mult timp dupa, intorcandu-ma in Romania, am realizat ca, literalmente, m-am INDRAGOSTIT de Chile si tot ceea ce tine de aceasta tara: oamenii, locurile, cultura, mentalitatea. Asa ca, incetul cu incetul- ca sa nu ma dezic de ardeleanca- am inceput sa ma gandesc tot mai temeinic la ceea ce mi-a sugerat Tavo…

Zorii zilei de 19 mai, cam 5 dimineata. Deschid cu grija un ochi, apoi pe celalalt. Tot intuneric. A, da, am uitat! Am pusa masca de somn peste ochi. O scot cu prudenta si ma tarasc nauca spre buda. Ciudat cum transatlanticele astea au asa de putine buzi comparate la numarul de zburatori. In cabina constat ca mi-a intepenit partial piciorul drept plus stomacul nu inceteaza sa ma doara. Evident, de la groaza mortii iminente. Ma privesc in oglinda: noroc ca nu m-am machiat, atat mai lipsea, ceva rimel scurs ca sa completeze o fata de speriata. Mi se pare ca am slabit 5 kile de azi noapte de cand tot zbor si nu se mai termina! Din fericire, zbor cu liniile aeriene ciliene (LAN) care te hranesc extrem de bine!

Ma intorc la scaunul meu. Langa mine sade un cilian simpatic, dar cam agitat pentru gustul meu. Avel. De-abia reusisem si eu sa pun geana pe geana cand apare de undeva din spatele avionului, ma bate pe umar si striga: “Vrei un suc natural?” Acum doarme, dar probabil nu prea viseaza la nimic, in mod special. Deschid monitorul de pe spatarul scaunului sa vad pe unde mai suntem. Incredibil! dar tot deasupa Braziliei, ceva cu numele de Imperatriz. Tara asta nu are sfarsit! Oferta de filme a LAN-ului recunosc ca e destul de generoasa, dar nu ma intereseaza sa ma uit la nimic, ma ustura ochii. Nu mi-e foame, CRED ca mi-e foarte somn, dar de fiecare data cand incerc sa dorm, la maxim 10 minute, imi cade capul si ma trezesc in panica. Ce sa-i faci, altceva? Ii dau cu motaiala inainte, mai am doar 7 ore de zbor de pacalit!

In fine, ne apropiem! Se aprind luminile, oamenii incep sa se agite. E foarte comic sa vezi o masa intreaga de oameni trezindu-se, care mai de care mai sifonati, ciufuliti sau (oare?) balonati. Se aud carucioarele scrasnind si luand viteza spre noi– urmeaza micul-dejun! O omleta delicioasa, fructe proaspete, un mini-croissant. Ma tolanesc mai confortabil pe scaunul meu economic si dau drumul la monitor, am chef de-o comedie: “Dumb and dumber”. Nici nu termin bine de rontait omleta ca si incepe coborarea! E straniu cum timpul poate sa se dilate si contracte in acelasi timp zburand peste mari si tari, la 14.000 km distanta de Romanica.

De cateva zile fac un exercitiu mental de vointa: sa nu ma gandesc la cat de bine (sau NU) va iesi evenimentul din Santiago. Din proprie experienta am invatat ca, atunci cand vine vorba de evenimente planificate la mare distanta, socoteala de acasa e cu totul alta decat cea din targ. In special cand la mijloc intervin diferente culturale destul de mari. Sa-l luam de exemplu pe Rodrigo, partenerul meu de lucru de la Centro Arte Alameda, Santiago. A fost singurul care a reactionat cu entuziasm la ideea mea de a prezenta in premiera absoluta filme romanesti in Santi. Am inceput sa corespondam, incetutu cu incetutu, in a doua jumatate a lui februarie. Totul perfect pana la inceput de mai cand am observat ca reactiile lui la emailurile mele devin tot mai lente si mai greu de inteles. Ghinion! luand in considerare ca evenimentul e planificat pentru a doua jumatate a lunii mai. Teoretic, de la inceputul lunii ar fi trebuit puse la puncte cele mai importante decizii organzatorice, ca: ce filme prezentam si in ce ordine, cum ne facem publicitate in Santi, pe cine invitam etc. Cand colo, ce sa vezi? Prietenul Rod ia-l de unde nu-i! Ba ca l-a intepat o insecta rara de fata si nu mai vede, ba ca i-a zburat laptopul din rucsac si s-a facut tandari, ba ca…ba ca…Incredible! Ma resemnez spunandu-mi ca nu exista nici o modalitate reala prin care il pot controla pe Rod de la 14.000 km distanta. Mai bine il las in pace si il bazai la scufita cand ajung in Santi.

Si, iata-ma! Vie si nesfarmata, stand la o coada absolut imensa pe aeroportul Arturo Merino Benitez, holbandu-ma la o gaura in tavan, probabil ramasa dupa cutremurul din februarie. Aceeasi labradori ultrasimpatici, ca si prima data cand am ajuns aici, zburda printre bagajele noastre, amusinandu-le. La un moment dat, doi dintre ei se opresc in dreptul unei genti apartinand unui chelios si incep sa gafaie de bucurie. Imediat apar doi politisti: “Ce-ai de mancare in bagaj?”, “Ceva branza.” raspunde chelul. “Da-ne-o, es prohibido!”. Aha, da! inca o data: Chile este tara ne-atinsa de virusii Europei si orice in termeni de papa (carne, produse lactate, fructe si legume) de pe vechiul continent e total prohibido aici!

Usile se deschis si aud un racnet: “Ioanaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!”. Gonzalo, extraordinarul prieten pe care mi l-am facut prin couch-surfing in decembrie 2008, a venit sa ma astepte la aeroport inca de la 7 dimineata! Suntem extrem de bucurosi sa ne revedem cu bine. Nici nu apuca omul nostru sa scoata bagajul din aeroport ca si incep sa turui ca o morisca; evident pe engleza fiindca nu a dat bunul Dumnezeu sa invat o bruma de spaniola in cele 18 luni cat am lipsit din America Latina. “Ti-am adus un cadou. de Phoenix. Nu-i stii (sic!), canta foarte misto, vreau sa imi copiezi si mie CD-u ca nu-l am!”. Gonzalo se benocleaza la mine si clipeste marunt in semn ca da. Ma confesez ca mi-e foame, somn si ca vreau sa fac un dus. Nu neaparat in ordinea enumerata.

Expresul ne lasa aproape de centru. In momentul in care cobor observ cat e de minunata lumina diminetii; aici e toamna in mai, pasim pe frunze care scartie usor, iar aerul e racoros si parfumat. Ajungem in Plaza de Armas, tocmai cand se schimba garda, si ne asezam pe o terasa. Teoretic, ar urma sa iau micul-dejun, dar cum sunt complet dereglata la timpi, ma pregatesc de pranz la 10 dimineata. Doamne! Am uitat cat de incredibile sunt sucurile naturale in tara asta si cat de variate: poti bea de pepene galben, zmeura, papaya, mango, mar cu kiwi si banane si…aici n-am idee cum arata acest fruct dar am facut o obsesie pentru el: suc de chirimoya! Peste toate, cel mai gustos este sucul de tuna (a se citi de cactus). Inca ma doare stomacul dupa indigestia de duminica noaptea asa ca imi comand cu prudenta: supa chioara de pui si o mini pizza cu mult avocadro proaspat. Fara cafeluta! Ne serveste un chelner vechi de 100 de ani, extrem de politicos. Langa noi, la iesirea de la metrou, doi tineri servesc batoane de cereale gratuite. Se formeaza o coada uriasa, dar extrem de civilizata. Un cersetor in scaun cu rotile, insotit de un caine minuscul imbracat cu o jachetica roz, se opreste langa masa noastra. Nu spune nimic. Ii ofer chifla venita o data cu supa.

Prima noapte o voi petrece in casa surorii lui Gonzalo, adica (incurcat) vom imparti un apartament de 3 camere eu cu Gonzalo si fratele lui, Juan Rodrigo. Despre fratello numai de bine: la 41 de ani are parul pana la fund, poarta doar tricouri cu heavy metal si are o colectie destul de impresionanta de figurine. Asadar, locuinta mea temporara este intr-un bloc de 25 etaje (!) (Gonzalo ma asigura ca nimic nu se poate intampla cu noi in caz de cutremur) pe strada San Francisco, chiar in inima Santiago-ului. Panorama de la fereastra mea este superba: vad in zare Anzii inzapeziti! Peisajul citadelei este ecletic, dar diferit de haosul din Bucuresti: multi zgarie-nori care incastreaza intre ei biserici vechi de 300 de ani, blocuri, casute si foarte multe spatii comerciale.

Motai cam 2 ore si ma trezesc EXACT cand dragul meu prieten Tavo il suna pe Gonzalo pe mobil sa-l intrebe daca traiesc si cand ne vedem. “Esta noche (in seara asta)!”. Oftez fericita, in sfarsit toti prietenii mei iubiti din Chile vor fi cu mine la aceeasi masa: Gonzalo, Tavo, Conchi si Buffalo.

Dar, pana diseara am ceva extrem de important de facut: o vizita neanuntata lui Rodrigo ca sa pun lucrurile la punct. Face-to-face!

Centro Arte Alameda pare cu totul rupt din imaginatia lui Andy Warhol; e pop-art, e la moda, e colorat, activ si, nu in ultimul rand, foarte agitat. Desi nu foarte mare ca spatiu, in sala de cinema in care vor fi proiectate filmele romanesti intra cu usurinta 300 persoane. In momentul in care ajung, insotita de Gonzalo pe post de calauza, are loc o lansare de carte.

Rodrigo sta aplecat peste biroul lui. Jur! ca nu m-am inselat cand l-am comparat in unele poze cu Michael Jackson! Daca nu as sti cine e, cu greu as putea spune ce varsta sau nationalitate are. Intre timp, vorbind cu el, aflu ca se trage in fapt din imigranti spanioli, evrei la origine.

Ridica privirea si ramane blocat. Ma influenteaza cu starea lui de mai ca o dau pe balbaiala cand ma prezint. E sincer foarte bucuros sa ma vada, are un zambet larg. Ma ia pe sus si ma duce sa o cunosc pe Roser– directoatea Centrului. Nu ma mir cand in fata imi rasare o cucoana pe la 50 ani: roscata, cu ochi de pisica birmaneza, pufaind usor dintr-o tigara infipta intr-o sipca de fildes. E imbracata in stilul anilor ‘80 si, la fiecare 5 minute, se ridica sa se rujeze– de fiecare data cu alt ruj! Evident ca nu scap de gluma daca sunt sau nu “vampir de Transilvania” dupa care imi ofera generoasa un fel de amuleta facuta de mapuche (indigeni locali pe cale de disparitie).

Raman concentrata pe ceea ce am de discutat: in primul rand, cand prezentam filmele si in ce ordine? Dintr-o vorba intr-alta stabilim ca vom incepe programul pe 27 mai (intr-o joi) cu “Nunta muta” si documentarul facut de mine “The Grandparents”. In felul asta, voi avea ocazia sa vorbesc in fata tuturor invitatiilor si a presei despre intregul eveniment si, in special, despre scopul lui aici, in Chile.

Centro Arte Alameda imi lasa impresia unui loc in care si daca ai venit sa spui DOAR o propozitie iti va lua cam doua ore sa o termini. Desi nu are multi angajati, din cauza agitatiei si a felului in care e construit INTREG spatiul, ai impresia ca aici lucreaza o armata de oameni care se fugaresc constant unii pe altii. Sa nu mai vorbim de prietenii locului care vin doar cat sa spuna hola! E ca un carusel, ca un blender fara sfarsit care recicleaza si liciteaza arta de toate felurile!

Gonzalo ma asteapta cuminte acolo unde l-am lasat. Imi spune ca nu ne mai putem vedea cu Tavo & Conchi fiindca s-a facut tarziu si cei doi au ceva de lucrat FOARTE important, de acasa. Ok, maine de dimineata atunci vom lua il desayuno (mic-dejun) impreuna.

Mi-e foame dar nu foarte. Mergem sa mancam in cartierul artistilor numit sugestiv Bellavista deoarece e langa San Cristobal- un deal de pe care poti avea o panorama absolut superba a Santiago-ului. Comand, evident, un suc natural de pepene galben si o supa. Inca simt oboseala si decalajul de fus orar de 7 ore. Supa (numita cazuela) arata incredibil, e pusa intr-un ceaun, micut ce-i drept, dar care nu are sfarsit. Un sfert de pui zace peste multa fasole verde, o bucata de porumb fiert, un cartof dulce si multa verdeata. E delicios, dar imposibil de terminat! Poate si fiindca m-a luat o stare de oboseala cu cascat de neoprit.

Platim, luam un taxi si ajungem foarte rapid la turnul de 25 de etaje. Juan Rodrigo nu e acasa,a plecat cu niste amici la un concert rock. Ma arunc in pat si cad intr-un somn fara vise intrerupt doar, la un moment dat, de niste grohaieli venite din sufragerie. In miez de noapte, fratello impreuna cu un amic isi continua delirul rock, la o sticluta de vodca. Cu o freza de nedescris, il rog sa dea mai in surdina. La mai putin de un sfert de ora, musafirul pleaca, iar gazda cade si ea intr-un somn pazit de inorogi. Inca o data, bravo cilienilor pentru bun-simt si generozitatea de a ma primi, cu atata usurinta, in casa si in vietile lor.

VA URMA.

Ce-i de facut cand nu ti-ai scris blogul de un an si jumatate, te pregatesti sa pleci cu un program cultural organizat 100% de tine solo, sa iei avionul si sa zbori pe partea cealalta a Pamantului, again 100% solo, stiind ca de succesul (sau, de ce nu? insuccesul acestei calatorii) depind restul actiunilor tale viitoare? Repet, ce-i de facut?!

In cazul meu: nimic. Singurul gand care imi bazaie prin cap ca o musca enervanta este: oare scap si de data asta SAU:

• 1) cad cu avionul pe ruta Bucuresti – Madrid, undeva deasupra (de ce nu?) Spaniei, chiar inainte sa aterizez
• 2) ajung in Madrid, dar intre timp aflu ca norul vulcanic din Islanda a revenit, cheltui toti banii si ma intorc infranta si saraca la Bucuresti
• 3) cel mai naspa: ma urc in avionul spre Chile, dar sunt (impreuna cu ceilalti transatlantici-calatori) victima unui accident aviatic FARA PRECEDENT, adica: reusim sa decolam, ajungem deasupra Atlanticului cand primul motor; apoi al doilea cedeaza chiar cand reusim sa ajungem deasupra Americii de Sud. Avionul se prabuseste deasupra unei jungle cu nume imposibil de scris sau pronuntat. Nu exista supravietuitori. Ioana JOCA moare la mistica varsta de 31 ani!

Una peste alta, cu doua zile inainte de decolare spre CHILE, fac o indigestie alimentara monstruoasa. Totul in jur imi face rau, incepand cu fumul de tigara, miros de bere sau de pasta de dinti. Nu poate fi vorba sa mananc mai mult de un covrig sau un litru de iaurt pe zi. Seara de dinaintea plecarii o petrec impreuna cu Roxana V. care accepta generos sa imi fie victima o data in plus si sa imi tina casa in lipsa mea. Traiesc cu o senzatie foarte stranie cum ca timpul incepe sa se miste in jurul meu extrem de repede, iar eu nu mai pot tine pasul cu el sub nici o forma. Impachetez cate un obiect la 10 minute. Nu e de mirare ca am ajuns la culcare cu o ora si jumatate mai tarziu decat imi propusesem. Ca sa fiu sigura ca pot dormi ca lumea si ca NU ma trezesc cu vreo raceala iau: doua Nurofen gripa & raceala, 1 Strepsil, 1 calmant din plante pentru somn usor, 1 Dicarbocalm si eterna vitamina chinezeasca. Doamne, deja ma transform intr-o baba plangacioasa…

Dimineata zilei de 18 mai: ziua plecarii catre America de Sud, Chile, Santiago de Chile ca organizatoare si coordinatoare a evenimentului “Zilele Filmului Romanesc in Santiago de Chile”. Nu imi place sa ma laud, dar nu am cunostinta ca vreun roman de-al nostru sa fi facut asa ceva inaintea mea. De unde adrenalina care ma izbeste in creier de la primele behaieli ale telefonului mobil. Suna, suna, e 5.30 dimineata. Sar din pat ca arsa, traind deja cosmarul ca daca eu nu ma mobilizez singura NU exista o alta forta, in afara mea, care sa faca lucrurile pentru mine. Sunt singura-singurica gata sa pornesc intr-o calatorie initiatica, atat pentru suflet, cat si pentru spirit. Ma rostoglesc prin apartament, incercand sa-mi amintesc ce mai aveam de facut. Fara cafea, inca ma doare stomacul. Fara mancare, ca poate dau la rate si nu vreau sa murdaresc pe nimeni in avion cu un mic-dejun frantuzesc. Hm, da, mai ramane sa ma fac frumusica, doar am de petrecut o zi si o nopate printre strainezi de toate natiile. In sfarsit, fug spre expre si ajung exasperant de devreme la aeroport. Am noroc, de data asta IBERIA nu mai face misto de noi, zborul pleaca la timp. Bagajul e decent de greu, imi primesc locul dorit de la margine, biletul de avion e valabil…Totul perfect! Nu ma pot abtine si trec si prin DUTY FREE sa ma minunez cat de tare incarca, prin comparatie, astia de la Sephora preturile! Ma uimesc singura sa constat ca de fapt nu mai e asa o afacere sa cumperi din aeroport. Totusi, o crema de fata de la Clinique nu strica– ma pot hidrata dupa atatea zboruri, cand o sa cobor la destinatie o sa fiu toata stoarsa ca o lamaie!

Cand sa ma imbarc, ce sa vezi? O sun pe mama ca totul bine si perfect si cand sa inchid incepe femeia sa-mi povesteasca despre un cal salbatic mongol care a scapat intr-o noapte din Microrezervatie-Constanta si a mai luat dupa el si toti poneii-mititeii. Femeia nu se mai poate opri din povestit, incepe sa umfle faptele intr-un mod care ma destinde ca si uit ca ma asteapta zborul-horror cu posibila prabusire deasupra Spaniei…Stiu ca, si doar pentru doua saptamani, imi va fi dor de Romania (a se citi de oameni pe care ii iubesc si ii doresc in viata mea, in toate felurile posibile).

Zborul Bucuresti-Madrid se desfasoara dureros si dezamagitor de normal, nu avem nici macar o SINGURA turbulenta! Sunt inconjurata de capsunari cu priviri lucioase si rasete destinse (a cata oara fac naveta asta?!). O familie din spatele meu cere prima bere, apoi pe a doua, cam de dimineata pentru gustul meu caci orele e abia 10. Langa mine, o singura persoana, o femeie mare cat un hipopotam cu o burta revarsata peste toate textilele cu care s-a infofolit. E plina de clame in par, de bratari, inele, lanturi, poseta cu zorzoane, fundite. Mi se adreseaza o singura data, atunci cand ne apucam de halit ca disperatii: “Aceasta este o punga de gunoi. Arunci in ea tot ce nu-ti mai trebuie, dupa ce mananci.” “Stiu”, raspund printre dantura care incearca sa zdrobeasca niste fructe uscate. Cade apoi intr-un somn negru si incepe sa sforaie intr-un hal care reuseste, as spune fara efort, sa acopere motoarele. Pe toate. Surad modest ori de cate ori cate un pasager se intoarce si se uita oripilat spre mine. Nu, nu sunt eu, e cucoana-hipopotam de langa mine!

MADRID: escala dintre cele doua zboruri dureaza, ei bine, da! 12 ore!! Ce altceva mai bun am de facut decat sa ma fatai prin centrul Madridului? Din fericire, am fost fata desteapta si am vorbit din timp cu couch-surfer-ul Vic care va avea grija sa vad ce trebuie in timpul dat.

Ma organizez repede: bag bagajele la dulap (nici nu-i scump: 24 ore costa 3,80 Euro!) si o pornesc spre metrou. Trebuie sa mentionez ca aeroportul international Barajas din Madrid are o structura exceptionala: desi urias, e foarte logic, iar sansele sa te ratacesti sunt close to zero. Ca sa nu mai spun ca ai toate mijloacele de transport la picioarele tale– inclusiv metroul!

Bine instruita de Vic, ma sui in metrou; stiu deja ca trebuie sa-l schimb la statia Nuevos Ministerios, statia finala chemandu-se Tribunal. Logic si ordonat, asa cum ne place! Ei, si sa vezi pozna! nu porneste bine metroul, ca incepe sa-mi sune mobilul! Ha, m-au gasit, Doamne da sa nu fie de la munca. Nu, e doar Vic care ma anunta detasat ca nu mai poate sa apara la intalnire. Maicuta-Doamne, descurca-te sola! Tarasc dupa mine o poseta rosie si uriasa care a inceput sa pocneasca la incheieturi, jacheta de toamna, sticla de apa, aparatul foto…

(Fac o paranteza: prima data cand am fost la Madrid se intampla in decembrie 2008. Ca si acuma, si atunci aveam de omorat 12 ore, dar nu singura, ci cu Radu. Nu pot spune ca am vazut mare lucru, exceptand muzeul Prado, insa vremea a fost suficient de frumoasa ca sa putem sa ne bucuram de ceva plimbare si sa ne dumirim cam cum e “la astia” cu mancatu, bautu sau stilul arhitectural. Ca si acum, si atunci am scris un blog destul de consistent despre aceasta metropola).

Acum, abandonata si fara prea mari sanse de a intalni vreun cunoscut pe strada, imi propun doua lucruri:

• 1) sa mananc sanatos, dupa doua zile in care m-a omorat stomacul. Sa spunem doar ca nu imi doresc neaparat sa mananc in stilul spaniol– adica cu mult jamon (sunca), queso (branza), aceitunas (masline), vino tinto (vin rosu) si / sau paella
• 2) sa compar Bucurestiul cu Madridul, din toate punctele de vedere, ca sa inteleg putin mai bine de ce noi nu suntem ca “astia”.

Perfect in teorie, greu de aplicat in practica. Iesind din statia de metrou Tribunal, constat cu mirare ca este exact aceeasi statie ca cea de acum un an si jumatate, cand am fost aici pentru prima data. Ma intampina acelasi grafitti cu o africanca indemnand oamenii sa opreasca un razboi civil (care?). Aha! Am nimerit pe strada comerciala numita Fuencarral. Uite, aici sunt toate magazinele trendy: Diesel, Camper, Fornanina etc si marele magazin spaniol Custo; sa nu uitam pe Loewe sau Carolina Herrera—branduri locale puse pe preturi piperate. Nu-i nimic, pe mine ma intereseaza H & M (cand o sa vina si la noi!?) si pare-se ca pentru asa ceva nu sunt pe strada potrivita. Intru la Custo sa intreb unde pot manca thai. Cei doi vanzatori se holbeaza la mine si ridica distrati din umeril; ca sa scape de mine ma indreapta spre Gran Via (sa zicem echivalentul Bdului Magheru). Mi-e tot mai foame, Oameni pe strazi nu prea sunt la unu la amiaz, asa ca e inca okay sa merg pe strada. Fac ceva poze, ma fascineaza balconelele atarnand pestre stradutele inguste. Nu e Barcelona, dar nici aici nu-i rau deloc! Nimeresc intr-o piateta pitoreasca, plina de terase. Ma feresc din start fiindca stiu foarte bine ca sunt capcane pentru turisti. Caut un loc mai retras, in spatele piatetei si pentru asta trebuie sa trec scurt (si inexplicabil) printr-un fel de Place Pigalle cu fetite exotice patruland pe langa turisti, dar si printre mamici cu bebici in carucioare sau masini de pompieri. Nimeresc in sfarsit o terasa mica si dragalasa care serveste meniul zilei la fabulosul pret de 10,50 Euro! Adica, de banii astia, poti manca aperitiv, fel principal si desert, ba chiar bea, la alegere, suc, vin, bere sau apa. Aleg urmatoarele: macaroane cu carne, un fel de cocos pitic cu cartofi prajiti, inghetata de ciocolata si bere. In jurul meu, turisti de toate felurile. Ma serveste un chelner-macho impulsiv care tranteste cam aproape orice. Aproape de terasa, pe un balconel minuscul, se aude cantand un canar. In fata mea, se vede o straduta serpuind in sus, la capatul dinspre mine e un magazin de tarot. Totul pare rupt dintr-o alta lume. Cand merg la toaleta, constat ca inauntru restaurantul e incredibil de pitoresc si de reusit. La subsol, langa buda, nelipsita pivnita de vinuri. Foarte civilizat: in toaleta, langa chiuveta, te poti servi lejer cu o scobitoare!

Purced, ceva mai vioaie, fiindca tocmai am baut un expresso muy fuerte. Re-ajung in Plaza del Sol si ma gandesc temeinic incotro sa apuc. A, da! Mi-am amintit: H & M; am aflat intre timp ca e pe Grand Via.

Incep sa observ detalii: ca si in Bucuresti, si aici se fac lucrari de renovare de cladiri, imbunatatiri de strazi, asa ca tot centrul e un mare santier si trebuie sa fii atent mereu pe unde calci sau traversezi. Si aici sunt gunoaie pe strazi, sau tigani (ce-i drept, cam ai nostri), fete imbracate gigea de la Zara (parca rupte din reviste), mai vezi cate un caca de caine pe strada, sau cate un olog amarat cerand de pomana; (nu observ vreun caine vagabond). Totusi, ceva ne deosebeste fundamental de oamenii astia, n-as putea spune cu precizie ce anume, dar se simte. Nu e vorba ca saracii lor sunt mai bogati decat ai nostri, sau ca, vai Doamne, noi nu stim sa ne incheiem la sireturi fara sa ragaim…Nu. E ceva in temperamentul acestor oameni, o eleganta si o retinere calculata, care ii face superiori, nu neaparat noua, ca popor, ci, dupa parerea mea, si multor altor popoare europene.

Temin cu magazinul preferat si constat ca mai am de “omorat” inca o ora si jumatate. Imi amintesc ca prima data cand am fost aici, am descoperit un parculet in drum spre Prado. Imi cumpar un pachet de Lucky Red originals si o sticla de apa la 2 litri, ma pun pe-o bancuta si incerc sa-mi linistesc spiritul inainte de Marele Zbor. Ma descult de Conversi si incep sa ascult Enigma. E foarte frumos pana cand un politist imbecil (sunt oare in Bucuresti?) se ia de un cuplu de tineri care sade pe iarba. Cica n-au voie…Fluier si ma uit in alta parte ca sa nu ma enervez. Apoi privesc in sus, spre cer. Printre crengile copacilor care se unduiesc alintate de un vanticel de primavara, norii se preling infinit. Sunt acum, sunt aici, simt cum ma cuprinde un sentiment de fericire nepretuita. “Suflete, tu esti lumea intreaga si lumea intreaga se inchide in tine, ca un cerc.” Doamne, iti multumesc Tie, sunt un om norocos. Unde as fi fara calatoriile mele?!

VA URMA.

Gay Parade - Santiago de Chile

Gay Parade - Santiago de Chile

Ţile este campioana printre tarile codase la alinierea Legii Divortului. De-abia in 2004 (noiembrie) aceasta tara a adoptat legea, anihiland astfel Legea Casniciei adoptata cu mare strictete in 1884 si impusa de nimeni alta decat Biserica Romano-Catolica. Cred ca cilienii erau innebuniti sa aiba in sfarsit o astfel de lege fiindca nu au stat deloc pe ganduri si au adoptat-o cu o unanimitate coplesitoare. In felul acesta, au aratat degetul Bisericii si limba ultimelor doua tari din lume care nu au o astfel de lege: Malta si Filipine. Inutil de adaugat ca un astfel de fenomen intr-o tara in care peste 70% din populatie se auto-proclama catolica practicanta spune multe despre psiho-sociologia lui Ţile. Cunoscand datele, nu ma mai mir deloc ca un banner de pe autostrada (mare cat Casa Scanteii) te sfatuieste parinteste sa citesti Biblia—“Cartea tuturor aventurilor care au fost si vor mai fi vreodata”— iar urmatorul indeamna la lenjerie intima FOARTE transparenta purtata de gagici gen Playboy. Este o atmosfera usor schizofrenica, care insa imi aminteste oarecum de Romanica noastra; nu pot nega ca si la noi pot observa detalii care in aparenta se bat cap in cap, cum ar fi calendarul Bisercii Ortodoxe vandut la chiosculetul de la coltul strazii alaturi de ultimul numar al revistei “Hustler”. Dee!

Acestea fiind datele, devin brusc foarte interesata sa o insotesc pe Rosita (ii place sa fie alintata astfel) si pe Julio in Clubul SODA. O mica paranteza: acest club este, sa zic asa, varful acadelei preferate din viata cluburilor de noapte gen GAY. Recunosc ca nu am pus niciodata piciorul intr-un club cu profil asemanator in Bucuresti (gen PURPLE CLUB) asa ca o astfel de experienta se anunta de doua ori interesanta pentru mine: o data fiindca e gay si a doua oara fiindca e cu specific cilian. Il simt pe Julio cum isi revine incet-incet la gandul ca nu peste multa vreme va dansa alaturi de prietenii lui, asa cum viseaza sa faca de o saptamana intreaga.

Dureaza totusi ceva pana sa plecam din casa parintilor Rosei. Sunt usor depasita de situatie fiindca traversarea peste granita m-a cam facut de cap; as vrea sa fiu putin mai mult interesata de ce face Rosa la viata ei (tot ce stiu de pe site-ul coucisarfarilor este ca a terminat ceva legat de film), dar ma simt ne-mancata, ne-spalata si usor defazata mintal. Nici casa fetii nu ma ajuta prea tare sa ma adaptez: e o combinatie de kitsch de design interior care imita stilul nemtesc ce mi-a displacut dintotdeaua: multe bibelouri, sticle, pahare, cani, covorase si mutunache (de Craciun) prea rosii si mult prea verzi, lambriuri finisate cu mai bine de 20 de ani in urma, semineul prafuit, o pianina (pun pariu ca nici nu mai stiu unde e Do central!), dantele gen macrameu etc. Dupa casa lui Tavo (care, culmea! nici nu e atat de departe de casuta asta din Providencia), mi se pare ca am aterizat in mijlocul unui décor montat pentru ultimul film al lui Tim Burton. Marele noroc e ca bucataria e totusi pusa la punct intr-un stil contemporan cu timpurile in care traim: are frigider, cuptor cu microunde, aragaz si (ura!) un espressor pe bune.
In ciuda orelor inaintate, Rosita insista sa imi faca cunostinta cu mamica ei. In bucatarie intra o femeie cu o fata extrem de tanara si expresiva—in comparatie cu ce ma asteptam eu sa vad. Socul insa nu mai este atat de mare dupa ce am cunoscut-o pe Marta Lizama (mama lui Tavo). Imi dau seama ca aici, in Ţile, trebuie sa fie multe mamici care incep sa arate tot mai bine dupa 40 de ani, sau, mai exact, dupa ce s-au ingrijit sa procreeze suficient si sa isi intarce copiii. E o prezenta discreta printre noi, nu insista sa ma tina de vorba; totusi, inainte sa plece la culcare imi pune o intrebare care ma face sa cad serios pe ganduri: “Ioana, ai nevoie sa dormi cu un teddy-bear? Am unul foarte dragut ramas la noi de ultima data cand verisoara mea bolnava a venit la noi sa se trateze de cancer.”  No comment.

Dupa regulile ciliene, nu putem pleca de acasa ne-incalziti. Dupa ce am facut un dus si m-am cazat cat am putut eu de confortabil in camera verisoarei canceroase, ma imbrac & ma aranjez ca o tigroaica. Sunt luata tare de R (Rosita) & J (Julio) cu un pahar imens de vodka-orange. Cum? Fara Pisco? Se pare ca da, tinerii mei vor sa fie cool intr-o maniera mai..europeana. Nimic nu se pierde, restul de long-drink pe care nu putem sa-l terminam este pus intr-o sticla de suc natural. Ne urcam in aceeasi masina– aflu intr-o doara ca e de fapt masina mamei lui R—si pornim in mare tromba pe strazile Providencei. E doua noaptea, insa strazile nu sunt pustii. E ceva trafic si imi fac sincer griji pentru R care conduce degajata band cu mare tact din sticla de “suc natural”. Nici J nu e mai prejos—da la maximum “Human Behaviour”, scoata capul pe geam si incepe sa urle prelung. Traversam bulevarde imense, greu de inchipuit pentru un ochi bucurestean care s-a obisnuit cu bulevarde in care prima banda, noaptea, e pentru parcari. Aici, bulevardele au obligat 3 benzi pe un singur sens; nu mai vorbesc de autostrada care traverseaza orasul si care are 4 benzi. E incredibil! Inca imi rasuna in minte intrebarea unui român cu care am vorbit recent pe mess: “Auzi, Ioana, aia au dupa ce sa bea apa acolo, in Chile?” La amintirea intrebarii pufnesc atat de tare incat R & J se intorc si se uita in acelasi timp la mine. Grozav, sper ca au pus masina pe pilot automat

R. parcheaza masina la o distanta maricica de club. Mi-e cam frig fiindca port maieu si niste blugi rupti intre picioare si ma intreb ce-a fost in capul meu cu par ud & proaspat spalat sa plec asa pe strazi in miez de noapte. Uit totusi repede de micul necaz cand observ ca totul in jurul nostru e viu, colorat si extrem de zgomotos. Parca e in miezul zilei pe strada principala, doar ca cineva ne-a stins lumina. Din toate partile vin grupuri-grupulete de barbati care se indreapta fuga-fugulita cam in aceeasi directie. Aproape fiecare grup il stie pe J! E incredibil—parca diva a coborat din limuzina sa-si stranga momentele de veneratie. Ma tin dupa R & J ca ratusca cea urata—incercand in acelasi timp sa observ detaliile arhitectonice din jurul meu. Se pare ca am aterizat intr-un cartier boem si extrem de pitoresc—unele case imi amintesc de cele din zona Cotroceni, altele sunt intr-un stil tipic celui din Santiago—un melanj foarte reusit intre stilul maur si cel post-modern.

Ajungem in fata usii Clubului Soda. Am uitat sa precizez un amanunt extrem de important. In aceasta noapte, pana la 5 dimineata, Rosita este DJ-ul acestui club! Intru pe gratis impinsa de la spate de J—patrunzand astfel intr-un univers paralel cu cel in care sunt obisnuita sa-mi duc modestul trai zilnic. OK, dincolo de cliseele pe care oricine si le poate inchipui despre un club-gay—barbati bine, dar homo, multa muzica pop si toaletele ca locurile in care nu zabovesti mai mult de doua minute—aici, in Soda ma simt de parca as juca in “Satyricon Reloaded”. Peste tot, cat poti cuprinde cu ochii, dar si cu talpile, coatele si pumnii, se desfasoara o orgie dansanta. Barbatii arata incredibil de bine, dar intr-o maniera diferita de cea tipic gay-europeana—am trait 14 luni in Saarbrücken (Germania), unul dintre cele mai gay locuri din lumea asta, insa barbatii-homo de acolo aveau tipologia lui Fritz barbat-inalt-musculos-cu-ochi-albastri-si-par-blond. In schimb, in Soda te lovesti pe ritmuri de Gloria Estefan, Ace of Base, Kylie sau (of course) Britney de un gen latino nu mai inalt de 1,75 m (am numarat pe degetele de la o mana exceptiile), extrem de bine facut si cu o fizionomie gen Antonio Banderas. Majoritatea sunt barbati, dar pot numara si ceva femei care, daca intr-adevar sunt lesbiene, te fac sa te gandesti serios la statutul de heterosexual. In ce ma priveste, nu sunt niste hetero, nici homo, sunt, pur si simplu, din Europa si ma prezint intr-o maniera cat mai neutra cu putinta ca sa nu fac pe nimeni sa se simta cumva altfel. Daca vreun cilian vrea sa stie ceva mai multe despre mine, precizez ca sunt din Transilvania ca mai apoi sa inghit cuminte gluma rasuflata despre Dracula.

Cred ca la lumina zilei, Soda nu ar fi decat un club cu un aspect banal, dar acum, la 3 dimineata, e un loc dintr-o alta dimensiune in care totul iti este permis. Intru direct pe mainile lui J—Rosita merge sa bage muzica la greu. Prima bautura este un “mango-sour”—adica un Pisco cu suc de mango. Apoi, o bere Escudo, un bacardi cu rom. Gasesc pe jos un pachet intreg de tigari si incep sa servesc in dreapta si-n stanga. Sutienul imi devine brusc inutil, il scot neobservata de nimeni si il bag in buzunarul de la spate al rablelor de blugi Zara. Dansez la gramada cu toti gay-ii, urlam in gura mare ca “I saw the sign!”, ma uit in transa la Madonna care ruleaza non-stop pe unul din peretii terasei. Ai putea crede ca nu sunt gay dupa cat de galant imi vorbesc, e ceva totusi in gradul lor de concetrare atunci cand vorbesc cu o femeie care ma face sa ma gandesc la memoria pestisorului-auriu. E un trafic continuu—atat pe ringul de dans, cat si pe terasa clubului care te face sa te gandesti la un musuroi de furnici. Muzica are un ritm tot mai trepidant, Julio se urca pe una dintre mesele de pe scena si incepe sa danseze cat mai lasciv. Suntem cu totii o simpla masa de oameni transpirati si fericiti. “Long Live Gay Liberation!”

Exact la 5 dimineata ni se da stingerea! Sau mai degraba aprinderea tuturor luminilor din club. Ne ajuta sa ne vedem fetele rosii, obosite, vlaguite, sa ne dam seama ca suntem oameni, nu zei si ca ar trebui sa mai mergem si pe acasa fiindca distractia a luat sfarsit. Sunt destul de suparata pe un anume gay care mi se pare un tip super. Nu ma pot abtine si il intreb plina de curiozitate si obida: “Why are you gay?”. Asta e.

Imi cumpar un hamburger gretos, plin de crema de avocadro si maioneza in care se scalda vesela o piftie bine rumenita. Nu sunt prea atenta si in masina ma asez pe el; las o urma verzuie pe scaunul din spate al masinii Rositei, dar nu marturisesc nimic. Coboram cateva strazi ma incolo, vrem sa mai bem un ultim pahar la ceea ce se cheama “after-party”. Cu alte cuvinte, daca mai vrei si mai poti, te duci frumusel in casa unuia si continui sa petreci pana iti vine acru. Intreb ca niznaiu cum de nu vine politia sa-i salte de la atata zogomot si aflu cu mirare ca, in astfel de ocazii, politia e informata din timp ca aici se tine, chipurile, ziua proprietarului—lucru care e perfect legal.
Intru intr-o casa cu o dispunere ciudata; abia poti deschide usa de cata lume s-a adunat aici, multe fete imi sunt deja cunoscute din Soda. Totusi, nu ma mai simt in largul meu fiindca m-a razbit oboseala. Stau cuminitica jos pana R & J isi fac runda de onoare salutand pe toata lumea. Plec lasand in urma o DJ-ita care parca e cazuta in coma profunda.

Intram pe poarta Rositei in momentul in care soarele din Santiago rumeneste bine cerul diminetii. E momentul perfect sa merg la culcare.

(va urma)