Orasul capitala-de-provincie MENDOZA a fost desemnat in 2008 de catre National Geographic ca fiind in top 10 cele mai istorice locuri din intreaga lume ce trebuie vizitate. Wiki îi tot da inainte cu (citez din memorie) “…pietele frumoase din Mendoza, si parcurile, si muzeele si imprejurimile”, iar National Geographic aclama sus si tare (citez de pe site-ul lor oficial) ca “Mendoza este intr-adevar un oras in care te poti plimba bucurandu-te totodata de viata culturala intensa si de frumoasele parcuri. Vinariile de aici si din imprejurimi sunt bine puse la punct si primitoare, iar strazile din Mendoza sunt populate cu restaurante de o calitate extraordinara”. Atat Wiki cat si National Geographic sustin sus si tare ca in capitala-de-provincie Mendoza poti gasi un adevarat paradis turistic- cu nenumarate atractii si oferte.

Ma trezesc in dimineata lui 31 decembrie intr-o camaruta care, pentru cateva secunde, mi se pare ca e in afara sferei mele de imaginatie– si, cei care ma cunosc, stiu ca am o imaginatie destul de bogata. Dusul din baie iese direct din perete si, in mod evident, atunci cand este folosit, inunda intreaga baie– aici includ buda, chiuveta, intreaga podea si orice lucru care ar putea fi o victima colaterala a apei. Peretii baii, in special in jurul dusului, sunt usor crapati si poti vedea cu usurinta tevaraia. Ca tabloul sa fie complet, in fata usii de la baie e un covoras care cred ca nu a mai fost scuturat de vreun mileniu. Paturile noastre au saltele in care dispari in mai putin de doua secunde, pe jos e o gresie cenusie, peretii nu au mai fost aranjati cam de vreun alt mileniu, iar perdelutele de la fereastra glisanta imi amintesc de fata-de-masa a strabunicii Piranda. Unde mai pui ca tavanul e impanat cu un ventilator care, atunci cand merge, iti da impresia ca se apropie de tine un elicopter in deriva.

A, da, imi amintesc! Suntem in hostelul ala de langa autogara in care am ajuns fiindca cineva din grupul nostru de romani descurcareti a cedat nervos si a spus DA unui argentinian cu fata de betiv care se tot lipea de noi si ne lingusea in gura mare. Hostelul- ridicat la rangul de hotel de o stea- are un nume incredibil: EBEN EZER. Nu stiu daca numele este iudaic, klingonian sau pur si simplu stupid. Si nici ca ma intereseaza. Micul-dejun este inclus in pret si se compune din: o sticloaie de cafea (binisor facuta), un paharel de lapte, un croissant petit si o painica microscopica. Micul meu dejun din San Pedro pare Everest-ul pe langa ce mi se serveste aici. Dar, tac si inghit pentru ca sunt de parere ca mai bine putin decat deloc.

Conationalii mei au plecat navalnic, dis-de-dimineata, in centru sa-si faca rost de aprobarile cu care au voie sa urce pe Aconcagua. Ma trezesc intr-un lac de transpiratie infernala. Mi-e frica sa nu scap nimic pe podea pentru ca s-ar putea transforma in stana de piatra. Ma tarasc jalnic pana in “sala de mese” (cred ca nu de mult, aici a fost un internet-cafe, totul arata improvizat) unde beau cam un litru de cafea. In momentul in care ma ridic de la masa imi sclipesc ochii de hiper-activitate cerebrala si simt ca as putea sa merg la buda cam la fiecare 5 nano-secunde. Ma abtin si ma asez confortabil pe terasa hostelului-hotel-de-o-stea asteptad cuminte sa se intoarca romanasii. Sunt cu totii plecati– inclusiv Coco Crina Popescu.

Intr-un tarziu, apar obositi, dar triumfatori. A existat un minim de stres deoarece azi, fiind ultima zi a anului, ori faci ce ai de facut ori trebuie sa astepti vreo 5 zile (parca ar fi la noi!) ca sa se redeschida pravaliile. Recunosc ca nu simt deloc cum ca ar fi ajunul Anului Nou– poate si fiindca inca nu m-am obisnuit cu ideea ca am ajuns atata de repede in Argentina.

Ascult “Gotan Project” ca sa intru in atmosfera.

Spre seara, incepem sa ne pregatim usor, dar sigur, pentru marea schimbare. Renunt sa ma imbrac pompos, poate doar maieu-ul (cu sclipici) sa aiba ceva festiv!

Hostelul (nu pot, onest vorbind, sa-l consider un hotel, chiar daca doar de o stea) e o afacere de familie. Pe la receptie se perinda cand bunicul- care intelege germana- cand fiul- care intelege italiana- cand fiica- care vorbeste engleza. In special fiica imi sare in ochi– o tinerica cu cap de Demi Moore si corp de balena ucigasa. Toti trei sunt amabili si foarte prietenosi– din punctul asta de vedere nu am ce sa le reprosez. Pe cand bunicul asculta la maximum Beethoven & Mozart, fiul baga mare Pink Floyd si jazz. Pseudo-Demi nu s-a hotarat inca la un anume gen muzical– asculta totusi mai mult slagare locale cu refren de genul “Io no soy tonta.”

Cu chiu, cu vai, ne punem cu totii in miscare in jurul orei 11 noaptea. Cum nimeni nu a fost in stare sa ne spuna unde e marea petrecere oraseneasca- gen foc non-stop de artificii si dans pe strada, doar suntem in Argentina!– ne-am decis sa mergem pe centru, mai exact in Plaza Independencia. De cum iesim din curtea lui Eben Ezer, realitatea cotidiana ma loveste drept in moalele capului. Ma simt ca intr-un cartier al Constantei (sa fie oare Coiciu? sau Piata Chiliei?), Ovidiu nu poate sa nu exclame in gura mare: “Bre, astia aici sunt ca La Havana la cateva ore dupa ce-a fost invadata de turistii capitalisti!” Si cata dreptate are: strazile sunt asfaltate prost, stilul arhitectonic e total haotic (langa un bloc de ghetou vezi o viloaie, iar langa viloaie vezi o casuta taraneasca de acum vreo trei secole), oamenii au fete tiganoase si usor desfigurate, nu exista omuleti la trecerile de pietoni– trebuie sa te orientezi strict in functie de masini. Totul pare perimat si scos din alt film. Piesa de rezistenta, fara vreo posibilitate de egalare, o constituie masinile. Marturisesc cu mana pe inima ca nu am mai vazut in viata mea EVER o concentratie mai mare pe metru patrat de rable. Doamne, pazeste si nu pedepsi! Cred ca unele masini au cel putin 100 ani si au fost reconditionare tot de 100 de ori. Exista aici chiar si modelul Renault de Dacie, unele masini au piese legate de ele cu sarma ca sa nu se rastoarne la prima curba. Da, ok, cateva masini sunt de colectie si as face oricand cu ele un export-import, insa majoritatea covarsitoare sunt simple harburi absolut patetice care scot niste sunete horror. Cum a fost posibil sa se intample asa ceva in Mendoza nu am nici cea mai mica idee, insa chiar si o buna parte din troleibuze arata ca in Bucurestiul anilor socialisti. M-am oprit la un moment dat in plina intersectie si am inceput sa rad nevrotic aratand cu mana spre dino-troleibuz. Am putut sa citesc pe fata soferului furie si frustrare.

Ajungem la bulevardul principal– Avenida San Martin. E ceasul 23:15. Jur si am ca dovada poza atasata ca pe acest bulevard si strazile conexe lui NU este nici tipenie de om; se aud greierii si pasarile de noapte, doar o mata speriata trece in fuga pe langa noi disparand in noapte. Tristete si intristare totala, grupul nostru de romani este singura entitate vie si zgomotoasa in intreg universul care ne inconjoara! Apocalypto dupa Ioana. Ma gandesc cu o ciuda imensa la Valparaiso (Ţile) si la focul de artificii egalat in America Latina doar de Copacabana. Ce puii mei cautam aici? A, da, Aconcagua…

Jean Jacques Annaud a recreat in Mendoza Tibet-ul din filmul sau “Sapte ani in Tibet”. Mi-as dori sa fie in seara asta alaturi de mine ca sa putem trai impreuna, fara sa mai recream, “Revelion in Zombie-Land”.

Of, Doamne, si ce a mai urmat dupa! Nu am ajuns bine in Plaza Independencia, situata in fata Primariei, ca a si batut de miezul noptii. In Romanica, oamenii dorm deja dusi fiindca e cinci dimineata. Noi, in schimb, stam ca niste aurolaci-homelesi pe jos, sorbim dintr-o sticla calda de sampanie si ne uitam la un foc de artificii, pus la dispozitie de edili, foc care dureaza exact trei minute. Apoi “Restul e tacere”- grupul nostru de romani se uita nedumerit la grupurile micute de straini adunati de prin alte hosteluri, la fel de nedumeriti si dezamagiti ca si noi. Unii sunt deja usor loviti in freza– cred ca sunt cei mai fericiti fiindca nu le mai pasa.

Ca sa ne mai dregem un picut moralul, dam o tura piatetei care, ce-i drept, e cocheta si bine pusa la punct. Ne hotaram sa ne bagam picioarele in ele de preturi- in noaptea de Revelion restaurantele de pe pietonala Aristides Villanueva si-au dublat scorurile- si ne asezam la singura terasa care pare mai animata.

Pana la urma a meritat efortul (material) deoarece, absolut la plesneala, am comandat un vin local- LA DELFINA- care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune vinuri rosii pe care le-am baut vreodata- le pot numara pe degetele de la o mana! Am infulecat fara sa respir un “Bife de chorizo”- o halca de carne de vaca transata si gatita in stil tipic argentinian. La viza amatorilor, argentinienii sunt mari amatori de carne, in special de parrillada (friptane la gratar). Mie ciozvarta mi s-a parut mult prea groasa si prea facuta– mi-a amintit la gust de filmul in care Chaplin isi mananca unul dintre pantofi imaginandu-si ca e o fripturica (cred ca e vorba despre “Goana dupa aur”). Dar, dee, “gusturile nu se discuta”. Putin dupa orele doua dimineata, centrul s-a mai animat un pic in sensul ca au aparut tot felul de adolescenti-emo care au inceput sa bombardeze trotuarele (in special cosurile de gunoi) cu petarde. Cainii si pisicile au inceput sa alerge crizate pe strazi, oamenii urlau din balcoane, ce mai! ca in Constanta sau Bucale in zilele lor de glorie.

Am adormit cam pe la cinci si ceva dimineata gandindu-ma cum ne vom umple urmatoarele doua zile pe care le mai avem de petrecut in Men-groaza. Poate ne cumparam o rabla si conducem non-stop timp de doua zile in cautarea vietii culturale intense si a restaurantelor cu mancare bestiala. Poate…

(VA URMA)

Ma trezesc intr-o camera mica si cocheta si primul meu reflex este sa ma intreb unde ma aflu. Imi amintesc: sunt in casa lui Tavo, undeva in Santiago. Ies din camera si brusc ma inunda o raza de bucurie amestecata cu teama: am ajuns, fara indoiala, acolo unde mintea nu avea curajul sa viseze: in LA BARNECHEA sau cel mai bogat si mai sofisticat cartier din intreg Santiago. Partea cea mai simpatica despre acest cartier este ca, nu cu foarte multi ani in urma (cam 15), aceasta zona nu era mai mult decat o asezare modesta din afara lui Santi. E adevarat, foarte frumos asezata aproape de poalele lui Tupungato (vulcanul ce domina metropola). Acum La Barnechea e segmentata la randul ei in zone si zone dintre care cea mai bengoasa e chiar cea in care stau:LA DEHESA. O alta zona buna-de-buna se cheama LOS TRAPENSES pentru ca, pur si simplu, in aceasta zona au locuit multa vreme calugari trapezisti. Timpul a trecut, nevoile oamenilor s-au schimbat si uite asa in zilele noastreLa BARNECHEA gazduieste “the cream of the top”.

Cateva vorbe despre casa lui Tavo: tatal lui T. (pe care il cheama tot Octavio)  este bancher, iar mama lui (Marta) este creatoare si importatoare de bijuterii (majoritatea de aur). T. mai are inca 3 frati, el fiind cel mai in varsta dintre toti. Copiii au primit o educatie buna (au fost trimisi la cea mai buna universitate din Santi), nu li s-au refuzat vacante in tara sau in strainatate si nu au dus lipsa de nimic pe intreaga durata a copilariei si adolescentei lor. Mezinul studiaza inca arhitectura, pe cand T. a terminat cu ceva timp in urma psihologia. Din clipa in care s-au nascut, acesti 4 feti-frumosi (fiindca sincer din parinti atat de chipesi nu puteau iesi niste strambi) au crescut in casa in care eu m-am trezit in aceasta dimineata de luni.

Asadar, casa aceasta reflecta perfect structura interna a familiei LIZAMA: la parter sunt patru camere (evident, pentru 4 baieti), doua bai, o bucatarie in care poti intoarce Jeep-ul, un living, o sufragerie, un hol micut si (he-he) camera menajerei care locuieste de ani buni cu familia. La etaj e dormitorul parintilor (absolut imens), baia cea mai mare din intreaga casa si un living pe care ei il numesc “family room” (se aduna sa se uite impreuna la cate un film sau baietii cu alti baieti mai incing cate un Play Station). Pana sa ajungi la casa propriu zisa trebuie sa parcurgi o alee lunguiata care imi aminteste de cum sunt gandite aleile de vile din Italia; curtea e neregulata si nu foarte mare, insa suficient de spatioasa sa gazduiasca cele trei masini ale familiei– cate un Jeep pentru babaci si o Toyota micuta pentru plozi. Piesa de rezistenta a gospodariei este insa gradina de un farmec si o prospetime intense– la un capat al ei se intinde o piscina maricica incadrata de tufe de trandafiri si leandri. Intr-o parte a gradinii, aproape de usa care da spre living, se afla un pavilion de vara in care familia, rudele / prietenii se aduna pentru traditonalele friptane (sau BBQs). Design-ul interior si cel exterior sunt in totalitate mana Martei care, desi pe alocuri poate da dovada de un usor iz indoielnic, provoaca per total o senzatie de placut deoarece totul e in culori calde sau neutre si nimic nu e incarcat. Preferatele mele din intreg arsenalul de design sunt cele doua colivii clasice de pasari (asa cum aveau domnitele cam acum 100- 120 de ani) si vesela.

Tot ce tine de acest camin este armonios si face sens. Simti cum lucrurile se leaga si cum oamenii astia alcatuiesc o familie care stie sa pretuiasca ce are si, in acelasi timp, stie sa imparta, cu modestie, ce are si cu altii. Desi nu m-am dezmeticit inca, simt ca am nimerit intr-o familie de burghezi de la care pot invata foarte multe.

Nu vreau sa par rea, dar, sincer, daca Marta ar fi fost o sotie de bogatan de Bucuresti, ar fi avut mari sanse sa nu-si cunoasca lungul nasului. In schimb aici, in Ţile, este o femeie stilata care a reusit sa creasca 4 baieti, sa tina o casa (okay, menajera a ajutat si ea) si sa aiba o cariera. Totul cu o naturalete si un zambet care ar putea cuceri si cea mai inghetata inima.

Nota bene: mascota casei este basset-ul Vender sau Venderino (diminutivul spaniol) sau Venderică (mai pe romaneste). Este un catel admirabil asupra caruia voi reveni cu amanunte.

In fine, Marta ma duce la autogara unde trebuie sa ma intalnesc cu amicii mei romani ca sa putem pleca impreuna spre Argentina. Pe drum, Marta se ofera ca, atunci cand ma reintorc sa stau cu ei in casa, sa imi arate putin din Santi. Sa vedem daca va stii sa se tina de cuvant. Femeia asta, care pentru mine este departe de a fi imaginea unei mame clasice (romance)- are1,73 m, o talie de viespe si este in permanenta ingrijta- vorbeste engleza cu un accent spaniol extrem de sarmant. Se incapataneaza in mod constant sa imi vorbeasca pe engleza (desi eu o incredintez ca intendio todo in espaniol) deoarece vrea sa exerseze. Bravo ei!

**—————**

Reintalnirea cu romanii mei a fost okay, doar ca ne-am enervat putin fiindca eu uitasemla T.acasa o foita nu mai mare decat o copiuta nenoricita care se cheama “Tarjeta de Immigraciones”. Completezi o astfel de tidula la intrarea in Ţile si nu ai voie sa iesi din tara fara ea. Doar ca eu nu am stiut si soferul Tur Bus m-a lasat dupa foarte multe insistente sa ma sui la bord. Drumul pana la granita cu Argentina este de fapt un fel de Trans-Fagarasan de toata frumusetea si, ca sa ne simtim si mai in largul nostru, acelasi sofer Tur Bus ne-a pus filmul  “The Shooter”– cu un Mark Wahlberg extrem de furios, care impusca tot ce misca la fiecare 5 minute; nu cred sincer ca a avut in acest film mai mult de 10 replici, chiar ma intreb cum de a ajuns sa i se dea rolul din “Cartita” (pe care l-a jucat totusi impecabil). In fine…

Am trecut in Argentina fara absolut nici o problema si la inceput nu am putut sa observ nici o diferenta majora intre CL si AG; poate doar ca drumurile erau mai deteriorate si ca un combinat (de nu stiu ce) era prea aproape asezat de oras. Pe drum m-a incantat viteza cu care un peisaj il inlocuia pe altul– trecand cat ai zice peste de la canion la rau si de la munte la dune. Apoi, totul s-a transformat intr-o multitudine de podgorii– pe care tronau, una mai bengoasa decat alta, casele proprietarilor.

Cand in sfarsit am ajuns in Mendoza se facuse deja opt seara. Primul lucru care m-a lovit ca un trasnet cand am coborat din autocar a fost caldura absolut naucitoare. Incredibil, dar as fi putut jura ca sunt in Bucuresti in plina luna august– o caldura lipicioasa si extrem de neplacuta mi s-a lipit de intreg corpul din secunda in care am luat contact cu ea. Nici vorba de asa ceva in Santi! Intreg grupul nostru de romani a fost luat cu asalt (exact ca la noi acasa) de un grup de barbati energici care au inceput sa ne convinga cum avem noi nevoie de un hostel oferit de ei. Impresia mea generala, de moment, a fost ca am nimerit intr-o semi-tiganie de Bucuresti din care nu vom scapa atat de usor. Si, helas! cata dreptate se va dovedi ca am.

(VA URMA)

Ţile este tara in care s-a produs cel mai naspa cutremur EVER. Nu e ca si cum in lume nu ar mai fi existat (inainte si dupa cutremurul cilian) si alte cutremure la fel de nasoale. Insa acest cutremur este unic deoarece oamenii de stiinta au reusit sa-l filmeze in toata splendoarea lui. Cutremurul s-a produs pe 22 mai 1960, a avut magnitutinea de 9 grade / scara Richter, epicentrul in Oceanul Pacific la aproximativ 150 km departare de coasta lui Ţile si a avut efecte devastatoare: porturile din apropierea epicentrului- Valdivia si Puerto Montt- au inregistrat pierderi dureroase (umane si materiale), o buna parte din Puerto Montt chiar s-a scufundat sub ape, iar valurile enorme de tsunami au lovit Hawaii, Filipine si chiar (nu e de gluma aici) Japonia! Au urmat cutremurele din 1985 si 1995 (amandoua cu magnitutine de aproximativ 8 grade pe scara Richter). La asta se adauga probabilitatea stiintifica conform careia un astfel de cutremur se poate intampla in Ţile oricand intre 25 si 100 ani (cata precizie!) de la ultimul produs.

De aici, rezulta doua lucruri:

1) Constructiile (case si blocuri de locuinte) sunt extrem de atent construite- nu de alta, dar oricand pot fi lovite de un monstru de cutremur gen “Bucuresti ’77”

2) Probabilitatea de a fi victima unui astfel de cataclism ACUM cand sunt aici este infima deoarece media aritmetica dintre 25 si 100 (minim si maxim de timp cand se poate produce un seism) este de aproximativ 62 ani. Asadar, ultimul cutremur-gigant s-a produs in 1995, deci 1995 + 25 (minim) da 2020, iar 1995 + 62 (media) da 2057. Deci-deci-deci, sunt in afara oricarui pericol de viata si de moarte!

In concluzie, de fiecare data cand G. vine alergand pe hol, bagandu-si capul in camera mea si spunand: “Acum exact 3 minute a mai fost un cutremur! L-ai simtit?!”, eu ii raspund degajata si cu o inima usoara ca “Nu!”. Apoi imi vad mai departe de ce am de facut pentru ca stiu ca mai sunt ani buni pana cand Cutremurul-Armageddon va lovi aceste locuri fermecate.

Azi e luni, 29 decembrie. Tur Bus-ul meu pleaca spre SANTI (-ago) la 4 dupa-amiaza. Am suficient timp sa ma mai plimb inca o data- insotita de G.- prin centrul La Serenei, sa imi rezolv cateva “afaceri marunte (gen schimbat bani si incarcat creditul la telefonul mobil) si sa pranzesc. Aleg din nou mica terasa de la etajul unu din La Recova, insa, spre dezamagirea mea, omul Snoopy-Snoop nu mai e. In locul lui, e un alt individ- e adevarat ca si insul asta poate scoate sunete stranii, dar nu mai e acelasi lucru. Comand supa de vita, gratar cu piure, un Austral (bere ciliana de calitate semi-medie) si, la sfarsit, o portie de papaya cu frisca. Mananc atat de mult incat ma jur ca de-abia am reusit sa ma ridic de la masa. Ca o gravida! La o privire mai atenta asupra La Recovei apreciez la maximum preturile decente ale suvenirurilor– in comparatie cu cele din nenorocirea de SP! Ma avant iar in cadouri (obligatii back home) si cumpar: papusi-degetar (finger-puppets), doua perechi de cercei de lemn pictati manual si, surprise-surprise!, un breloc care infatiseaza un omulet pe care, daca stii cum sa-l misti, il faci sa-si arate..hm, cum sa-i spun?..banana?! Porcos, chicios si foarte haios! Trebuie sa ma gandesc bine daca chiar vreau sa fac acest breloc cadou sau sa-l pastrez pentru distractia proprie…

In sfarsit, vine si clipa marii despartiri. Pot spune, cu mana pe inima, ca La Serena e un loc super-fain, bun de distractie si bun de plaja, de drumetii (de pe plaja vezi muntii in zare) si de relaxat super-ok. Imi amintesc ca in prima zi petrecuta aici am descoperit singurica o terasa a unui restaurant numit RAPSODIA: cu o curticica interioara in centrul careia se afla un palmier urias, cu muzica gen “Cafe del Mare”, un Wi-fi brici si, nu in ultima instanta, o mancare excelenta, Rapsodia este un adevarat paradis ascuns pentru cei care vor sa petreaca putin timp aici relaxandu-se si bucurandu-se din plin de viata si de lumina maiestoasa cernuta printre crengile palmierului. Deci, nu-mi va fi dor doar de adorabilul G, ci si de un oras fermecator– prins ireversibil intre ocean, desert si munti.

Singurul meu mare regret legat de La Serena este ca nu am apucat sa vizitez Elqui Valley– despre a carei existenta nu am stiut pana sa sosesc in La Serenita. Elqui Valley (in original “Valle de Elqui”) este locul de nastere al laureatei Premiului Nobel pentru Literatura (1945), feminista Gabriela Mistral. Totodata, pe langa peisajele absolut mirifice, aceasta vale se remarca prin Pisco de calitate superioara, comunitati numeroase de hipioti-marihuanati, fenomene paranormale (gen flux de energii extracorporale foarte puternice) si, aici vine partea dureroasa, un anume hotel cu camere ale caror tavane se pot deschide noaptea (gen cort) asa incat poti adormi privind puzderia de stele ale cerului de vara! NEXT TIME.

Cateva cuvinte de introducere despre locul in care voi fi gazduita, timp de sapte nopti (ne-consecutive) in SANTI: cu aproximativ o luna si jumatate inainte sa ajung in Ţile, am contactat diversi coucisarfari locali rugandu-i sa-mi ofere gazduire pentru diverse perioade de timp. Campion al raspunsurilor prompte si extrem de bine puse la punct (din punct de vedere al informatiilor) a devenit un cuplu din SANTI: pe el il cheama Tavo (de la Octavio), iar pe ea Conchi (de la Consuelo). In special Tavo mi-a oferit, de fiecare data cand am avut nevoie, informatii despre cum sa calatoresc, ce sa vad si ce sa nu fac in timpul sederii mele in Ţile. Asa ca nu e de mirare ca, in mai putin de doua saptamani, am devenit prieteni pe Net si, de fiecare data cand aveam nevoie sa stiu ceva, ii scriam lui Tavo!

OK, aici trebuie sa fac o paranteza foarte importanta: in majoritatea cazurilor cand spui coucisarfar, te gandesti la oameni tineri care au o conditie buna, dar care iti pot pune la dispozitie maximum camera ta personala in apartamentul lor. Sistemul “couch surfing” are, in medie, un standard de confort de la “suficient de bun” la “bun” asta traducandu-se prin oameni majoritatea pana in 35 de ani cu o conditie buna (job decent si o situatie sociala bunicica) sau tinzand spre buna (aici vorbesc de studenti). Nu e ca si un “Home Exchange” (ca in filmul “The Holiday” cu Cameron Diaz & Jude Law) de te trezesti in fata unei viloaie in care de-abia daca stii cum poti inchide ferestrele…

Asa ca nu mica imi este mirarea cand, astepandu-l pe T. in Terminal de Buses ALAMEDA, ma aud strigata si, intorcand capul, zaresc un barbat tanar si frumos la volanul unui X3. Hmm. E adevarat ca in unele randuri din emailurile lui T. au existat niste sugestii vagi care trimiteau catre familia sa ca apartinand protipendadei, insa nu am luat niciodata seama cum trebuie. Incepand din clipa in care l-am cunoscut pe T. am intrat intr-un univers care pentru mine, pana la sfarsitul sederii mele in Ţile, va fi pe cat de fascinant pe atat de provocator! Acest univers se cheama simplu BURGHEZIE.

(VA URMA)

♪ “I want to be where the sun warms the sky
When it’s time for Siesta you can watch them go by
Beautiful faces, no cares in this world
Where a girl loves a boy, and a boy loves a girl-

Last night I dreamt of San Pedro
It all seems like yesterday, not far away”  ♪

Deschid ochii si privesc usor ametita pe geam. San Pedro a devenit doar un punct verde, minuscul, care, dupa mai putin de un minut, se pierde intre dunele uriase de nisip. Versurile Madonnei imi rasuna in minte, iar refrenul ma face sa ma intreb, exact ca si diva platinata, daca nu cumva mi-am imaginat totul, ca intr-un vis sau, mai nou asa cum se practica, ca intr-un mit urban. Poate am iesit azi-noapte intr-un bar cu niste cilieni simpatici si ne-am imbatat si am fumat atat de multa iarba ca, timp de minute ce pareau ani lumina, am calatorit printre dune, canioane, lagune si vulcani. Poate ca doar mi-am imaginat ca sunt un flaminco care zboara greoi peste mari saline secate, poate am fost o lama care fuge de mananca pamantul printre dealuri aride si gheizare bufnitoare. Sau, cine stie? Poate am fost doar o pala de vant care a trecut peste o fata pistruiata si arsa de soarele desertului si a ajuns inapoi la mine sub forma unui gand care nu a durat mai mult de doua secunde…

Dar, NU! Uite, am cu mine lucrurile cumparate in San Pedro, zeci de poze, nisip pe tastele laptop-ului, pielea sarata si aurita de soarele etern…Si, mai presus de toate, am amintiri atat de pretioase incat ar trebui inchise intr-o cutie ermetica si tinute departe de orice ar putea sa le altereze. Imi amintesc cu mare afectiune de bunatatea si ospitalitatea lui Jorge si a Mariei Antoanieta. Ma gandesc ca este foarte posibil sa nu ma mai intorc vreodata aici, sa nu-i mai vad niciodata pe acesti doi oameni si inima mi se strange de tristete. Cat ma induioseaza amintirea mic-dejunului din pensiunea micuta, cand ma trezisem cu bretonul à-la-Agent Cooper, iar Maria Antonieta mi l-a aranjat cu drag ca sa arat cool de la primele ore ale diminetii; cum Jorge ma facea sa rad cand ma punea sa repet din ce in ce mai repede “Pizza-Pasta-Pesto”; cum Maestrul m-a imbratisat cu nesfarsita dragalasenie si mi-a spus sincer intr-o spaniola zorita: “Cand tu pleci, pleaca si Fericirea din acest loc”. Totul s-a asezat cuminte in inima mea si, indiferent de interpretarile viitoare pe care mintea mea va incerca sa le dea oamenilor si intamplarilor din San Pedro & around, va ramane viu si sincer.

Sunt din nou in Tur Bus indreptandu-ma din San Pedro catre La Serena si, again, catre dragul de Gonzalo. Adorm melancolica avand ca vecin de scaun un cilian cam de varsta mea care canta in surdina, plin de emotie, imitandu-l la secunda pe JT (Justin Timberlake) care danseaza frenetic pe ecranul laptop-ului sau. In spaniola, cuvantul desktop se traduce prin ESCRITORIO. Fain!

Inainte sa adorm ma gandesc la toate lucrurile, sa le zic, mai nefericite care mi s-au intamplat de cand am aterizat in Ţile– adica de exact 11 zile (azi e 27 decembrie). OK: blugii Zara s-au dus pe apa sambetei, de altfel ca si adidasii mei; apoi, am pierdut o masea (oricum, era un dinte prost montat), aparatul foto s-a stricat (oricum, era o vechitura) si mi-au disparut in mod misterios 10.000 pesos (aproximativ 12 EURO); pielea de pe talpa dreapta mi s-a crapat de la prea mult aer uscat si mers pe jos..Dar, sa fim seriosi, astfel de lucruri sunt niste simple mizilicuri si nu au cum sa imi afecteze in mod real buna desfasurare a acestei calatorii absolut geniale! Asa ca, adelante!

Ma trezesc a doua zi, undeva inainte de 9, si recunosc ca sunt foarte aproape de La Serena dupa dealul cu antene uriase. Ma precipit, strang tot ce am imprastiat pe jos in timpul noptii si imi iau adio de la “Buffy, spaima vampirilor” si “The Fresh Prince of Bel-Air” care inca ruleaza haotic pe ecranele autobuzului. Exista un dezavantaj si un avantaj de a te afla pentru a doua oara intr-un loc in care ai mai fost nu cu mult timp inainte. Dezavantajul este ca te poti plictisi foarte repede de acel loc; avantajul este ca poti aprofunda locurile si obiceiurile acelei locatii, poti observa detalii si poti invata povesti care, foarte probabill, ca ti-au scapat prima data cand ai fost in acel loc. In cazul meu si al La Serenei, am inclinat balanta spre avantaj clar.

“Mi-am trait traiu, mi-am mancat malaiu” sau, cu alte cuvinte, fiindca e a doua oara cand il vizitez pe Gonzalo, trebuie sa ma descurc sa ajung singura de la autogara la el acasa. Arat iar ca un camiloi de circ, e un adevarat cosmar fiindca e duminica dis-de-dimineata (ora 9) si, in afara de maturatori si gradinari, nu e nimeni pe strazi. O curiozitate: in Ţile, strazile se matura cu crengi uriase de palmier.

Stau ca o gorila in intersectie, ma mut de pe un picior pe altul, ma sprijin de garduri si de stalpi. Trec de pe o parte pe cealalta a intersectiei fiindca nu sunt sigura din ce parte trebuie sa iau il Colectivo catre Gonzalo. Am un aer net superior fiindca am mai fost “pe aici” si stiu rostul lucrurilor. Le dau flit taximetristilor, ma uit cu mila la oamenii din autobuze. Eu astept il colectivo numero 21. A-ha, uite unul! Full!! In masina e o intreaga familie, probabil merg la biserica. In sfarsit, ma arunc intr-un 21 si ajung ultra rapid acasa la Gonzalito. Totul e neschimbat: cand dau sa deschid poarta, aceeasi doaga pica cu un trosnet. Cand intru in casa ma trece acelasi fior la mirosul de aer usor statut. Uite, Gonzalo tot nu a aspirat covorul din camera de oaspeti, se plange ca are tot mai multe furnici, dar maine e ziua Judecatii de Apoi pentru Familia Furnica. Totul e neschimbat si, concomitent, nou si emotionant. Dintr-un tablou din sufragerie un Neruda usor caricatural (sau o fi aratat toata viata lui ca o caricatura?) ma priveste sugubat. E inca dimineata, dar pentru mine, care am calatorit aproape 2.000 km si o noapte intreaga, pare a fi o eternitate. Imi deschid un Kunstmann rece ca gheata si ma tolanesc comfortabil in sufragerie. Vad (pentru a cata oara?) prima parte (preferata) din “The Lord of the Rings”. Frodo e cel mai tare din parcare, dar mie tot de elfi imi place cel mai mult. In timp ce iau o pauza de orci si gnomi, fumez o tigara de foi pe terasa casutei lui Gonzalo (care s-a culcat putin). De sub o grinda, o porumbita care cloceste ma priveste tamp, dar simpatic. Din toate partile, sunt inconjurata de furnici care se suie pe mine in nesimtire. Dintr-un colt al curtii, o soparla s-a oprit in soare, bucurandu-se de viata. Totul e asa cum trebuie sa fie.

La pranz, Gonzalo ma invita sa mancam intr-un restaurant bengos asezat pe plaja. La Serena si Coquimbo, candva doua orasele complet separate, s-au unit in zilele noastre si, daca nu esti de-al locului, nu stii cand treci dintr-o parte intr-alta. Gonzalo vocifereaza cu furie aratand spre dealul cel mai inalt din Coquimbo pe care troneaza o cruce imensa de un prost-gust total. “Crucea celui de-al Treilea Mileniu” SAU “Aici sunt banii dumneavoastra”. Prietenul meu coucisarfar e oripilat de edificiu si tot nu-i vine sa creada ca o parte din taxele pe care le plateste Statului s-au dus pe cruce. In intersectii, asa cum se practica aici de ani si ani, sunt tineri saltimbanci care castiga si ei un ban de sezon; unii fac jonglerii cu foc sau popice, altii fac echilibristica, cativa se fofileaza de la gimnastica extrema si doar executa cateva miscari mecanice, destul de prostesti. Una peste alta, mie mi se pare destul de riscant sa te tot agiti printre masini, dar este evident mult mai placut si mai civilizat decat sa fii vreun ciung sau stramb care se taraste prin intersectie; sau vreo mama inlacrimata cu 10 copii acasa si un sot handicapat. Etc, etc.

Restaurantul nostru se numeste “Tololo Beach” fiindca suntem pe..Plaja Tololo. Din tot ce-am comandat, cel mai placut a fost aperitivul: scoici (in spaniola machas) impanate cu parmezan si creveti adusi direct din Ecuador. Gonzalo imi explica cu rabdare ca aici, in Ţile, crevetii sunt mititei, cei din Ecuador sunt niste giganti in comparatie cu ei. Nu ma prea intereseaza astfel de detalii fiindca sunt prea ocupata sa mananc tot ce este pe masa, dar dau politicoasa din cap la fiecare idee noua elaborata de G. (Gonzalo)!

Dupa pranz, profitam din plin de vremea absolut superba si facem o plimbare pe plaja. De data asta, e in sens opus celei pe care am facut-o ultima data in La Serena. Ne indreptam spre Far, calcam pe o puzderie de scoici, suntem atenti sa nu ne intepam in meduze.

Aproape la fiecare trecere de pietoni, Gonzalo nu are rabdare sa astepte si exclama tare si hotarat: “I cross”. Dupa care, traverseaza! In mod hotarat, e un individ mic si nervos, dar eu am prins drag de el dupa felul in care se poarta cu mine. E ca un frate mai mare, ce-i drept cam mizantrop (expresia lui preferata este: “People, they are the worst!”- remember Seinfeld?!)  insa e ceva in legatura cu el care ma face sa-l indragesc tare. Da, cu sigurata G. este un prieten adevarat si sunt convinsa ca, daca ma mai reintorc in Ţile, il voi revizita.

Inainte sa mergem la culcare, ne uitam la “Brasil” (pe care eu nu-l stiu) deoarece nu am reusit sa mai scap de gura lui G. din momentul in care a aflat ca nu am vazut niciodata filmul. Desi stiu foarte bine ca e un “cult film” recunosc ca nu prea e pe gustul meu. Prea multa agitatie, prea multa nebunie, prea mult zgomot fara suficiente pauze de liniste. Nu mi s-a intamplat niciodata pana acum sa spun ca imi place un film doar fiindca e un clasic super-premiat asa ca nu voi incepe cu “Brasil” sa schimb foaia. Adorm aproape instantaneu. Sunt obosita dupa drumul nesfarsit (18 ore cu autocarul) de la SP la Serena si dupa o zi perfecta, dar lunga. Din fericire, nu visez nici un Icar sau samurai-gigant-care-ma-fugareste-sa-ma-execute.

 (VA URMA)

Nu multe se stiu despre indigenii care au locuit in San Pedro si in imprejurimi. La o cautare de prima mana pe Wiki afli doar ca “La doar 3 kilometri distanta de SP se afla Pukará de Quitor- o fortareata de piatra apartinand unei culturi pre-columbiene”. Pe pagina despre SP se spune ca acest loc este o atractie turistica si datorita istoriei sale pre-columbiene, dar, sa fim seriosi!, turistii pe care eu personal i-am vazut tarandu-se ca niste reptile hidoase in soarele toropitor erau interesati de orice altceva decat sa viziteze muzeul local de arta si civilizatie pre-columbiana.

Ce inseamna de fapt pre-columbian? Trebuie sa explic deoarece altfel s-ar putea ivi o mare confuzie intre acest terrmen si faptul ca SP se alfa departisor de Columbia Era pre-columbiana defineste acea perioada de timp in care civilizatiile americane (toate Americile) nu au intrat nici intr-un fel in contact cu civilizatia europeana- sau, cu alte cuvinte, cu (de ex) alde Cristofer Columb. In America de Sud, cele mai importante dezvoltari pre-columbiene au existat in actualele Peru, Ecuador, Bolivia si Columbia. Chile nu pare sa se remarce in mod deosebit prin relicve si istorii neasemuite. Totusi, nordul in care ma aflu acum cand scriu a apartinut, pana in secolul XiX, atat lui Peru (o parte) cat si Boliviei (o alta parte). Acest lucru semnifica automat faptul ca aici, in desertul Atacama, au existat culturi si cilvilizatii pre-columbiene. Din ce am citit eu in dreapta si in stanga, am aflat ca in ARICA (cel mai nordic oras din Chile, situat la 18 km de granita cu Peru, caruia i-a si apartinut in trecut) se gaseste site-ul arheologic CHINCHORRO. Arica se afla cam la 6 ore distanta cu masina de San Pedro. E un nimic daca te gandesti ca distanta dintre Arica (cea mai nordica locatie) si Punta Arenas (cea mai sudica locatie din Chile) e de aproximativ 4.000 km!

Mumiile CHINCHORRO sunt cele mai vechi mumii din lume (mai vechi chiar decat cele egiptene!) mergand in urma pana la anul 5.000 i.Ch! Evident ca daca esti vreun obsedat de culturi si civilizatii disparute incepi sa cauti ca disperatul mai multe despre aceste mumii fiindca, fie vorba intre noi, putine povesti mai gasesti despre ele pe Internet! In ce ma priveste, marturisesc cu rusine ca nu m-am dus pana la Arica sa vad mumiile (se spune ca mumificau totul, inclusiv fetusi si nou-nascuti). Insa, toata aceasta unda mistica de istorie ma face sa ma gandesc cu teama la un singur lucru: nu stiu de fapt nimic despre lumea in care respir. Iata, de exemplu, doar America de Sud: aici numarul civilizatiilor pre-columbiene si tot ce vine impreuna cu ele (mod de viata, stil cultural, ritualuri etc) este foarte mare. Nu o sa plictisesc pe nimeni cu detalii, dar, din momentul in care vrei sa afli mai multe, roata nu se mai poate opri! Stiu superficial despre Inca si Maya, insa aceste civilizatii nu sunt decat varful iceberg-ului. Culturi dominante care au inflorit si au asimiliat precum Imperiul Roman. Alaturi de ele, precum stelele din jurul unei constelatii importante, se afla puzderie de culturi– fiecare cu personalitate proprie.

Sa luam, de exemplu, CULTURA NAZCA din Peru: a existat intre secolele I-VIII d.Ch.; NAZCA au construit apeducte care functioneaza si astazi, au fost mari maestrii in ceramica si textile. Ce stiu despre ei? Nada. Si povestea ar putea continua la nesfarsit cu celelalte (aproximativ) 24 de culturi pre-columbiene sud-americane.

Ce vreau de fapt sa spun ca sa nu dau impresia ca am facut o mare peltea fara fir logic? Vreau sa spun ca descinderea mea in San Pedro de Atacama reprezinta doar un pas minuscul inspre o posibila viitoare calatorie in America de Sud. Pana in momentul de fata, stiu putin mai mult decat multi co-nationali de-ai mei, dar in fapt NIMIC in comparatie cu realitatile istorice. Trebuie sa ma reintorc si sa vizitez (cel putin) PERU ca sa depasesc media acceptata de cunostinte generale. Toata istoria pre-columbiana (cu siturile arheologice si colectiile aferente din muzee) cere mult timp, multi bani si disponibilitatea de a calatori, de multe ori, distante uriase pentru a putea intelege trecutul locurilor pe care le vizitezi. Sunt hotarata sa revin in America de Sud– de data asta in Peru, Bolivia & Ecuator– nu inainte insa de a ma documenta serios in Romania despre ceea ce urmeaza sa vad. Pentru asta, imi auto-recomand sincer colectia clasica, dar extrem de bine pusa la punct, a Editurii Univers (Colectia Meridiane).

(VA URMA)

“Draga mea (…) Din spatele blocului se aude un acut huruit de motoare!! Au venit cei de la Salubritate sa desfunde canalizarea din spatele blocului, c-am stat vreo doua zile cu miros de cacat in casa, de ne-a luat greatza!!Taica-to se duce ca un copil curios sa se uite pe geam! Zice: <Cu ce scule desfunda astia…ca parca au venit cu bomba atomica !!> Ce vrei…lucru romanesc!!Coincidenta nefericita face sa apara in zona si moldovenii cu capra…doar e Craciun, nu? In orice caz, combinatia dintre picamar si capra face sa fuga ca din pusca toti cainii de pe maidan !!! Taica-to se uita siderat de la geam si-mi spune ca trupa are cinci tobe …asa ca s-a oprit si picamarul!! Completare de la papa: <Ce moldoveni, dom’le, ca-s niste tigani!!> Colac peste pupaza , s-au pornit si alarmele de la masini, iar cainii din curti, mai curajosi, au inceput sa latre si ei!!
Altfel ce sa-ti mai spun? Ma duc pana la piatza si apoi ma apuc de facut mancaruri, prajituri…
Iti tin pumnii in tot ce faci,ai grija de tine !! Bucura-te din plin de tot ceea ce ti se ofera!!
Cu dragoste: mama, tata, Alex si pisoiul-Isis”

Cu emailul de mai sus imi incep ziua de Craciun. Cred ca nu vorbesc doar in numele meu cand spun ca ma incearca un sentiment suprarealist citind ce imi scrie mamuca. Iata-ma, in cel mai arid desert din lume, singura-cuc, inconjurata de lame si dune si mama ii tot da inainte cu bradutul de Craciun, Capra si cozonace. De-abia ce incepuse mintea sa mi se obisnuiasca cu ideea ca in luna decembrie pot fi chiar 35 grade la umbra cand vine un astfel de email direct din Constanta. Greu de imaginat, iar sentimentul ce ma incearca atunci cand il citesc esti ambivalent: pe de-o parte mi-e foarte dor de familie (inclusiv de pisica- obeza Isis) si mi-as fi dorit sa imi petrec Craciunul in sanul ei; pe de-alta parte, sunt atat de usurata ca nu trebuie sa mai fiu in locul mohorat si deprimant numit Constanta.

Rad atat de mult si de tare la citirea emailului incat incet si rand pe rand toti cei din jurul meu incep sa rada si ei, dar fara sa stie motivul. Ii explic printre lacrimi si sughituri lui Jorge (care mai nou ma striga IOCA) ce se intampla in Constanta. Intelege cu chiu cu vai dupa care fuge la Maria Antonieta sa-i spuna si ei. Familia ultra-simpatica de francezi care se afla prin preajma mea incepe sa rada si ea. Dee, la noi in tarisoara nu-i totul doar o bagheta si o sampanie.

In fine, portia de ras e absolut necesara fiindca, asa cum am scris, ziua precedenta a fost cam deprimanta si cam cheltuitoare pentru mine. Nu am in continuare nici un plan despre cum imi voi petrece Craciunul in San Pedro. Abia am terminat de mancat micul-dejun si e deja ora 12. Incep sa fluier si sa ma uit pe peretii bucatariei. Brusc, Maria Antonieta ma intreaba daca nu vreau sa iau cina de Cracila cu ei. “Care voi?”, intreb intr-o doara. “Pai, eu, Jorge, Maestrul si Padre Alexander”. Sa explic: Maestrul e un cilian extrem de simplu si de modest care momentan construieste receptia pensiunii Incahuasi. Pe maestru il cheama Roberto, dar eu in gand ii spun “Rade-ciob-de-oala-sparta” fiindca imi zambeste mereu cu gura lui stirba. Padre Alexander este patronul spiritual al oazei si in acelasi timp, se subintelege, “cerbul lopatar” (sa-i zic spagar?!) al tuturor afacerilor cu pamant din San Pedrito. Asadar nu e deloc de mirare ca Jorge, care umbla ca disperatul sa cumpere glie locala, l-a invitat la cina de Craciun. Pot sa imi imaginez cum voi arata intre Maestru si Patronul Spiritual- zuza blonda si decoltata. Asa o imagine ma face sa chicotesc si sa accept pe nerasuflate invitatia.

Ziua trece pe neobservate. Din cald se face foarte cald, apoi canicular. Spre seara, temperatura incepe sa revina iar la normal ca noaptea sa se racoreasca bine de tot. Cam pe la sapte seara, familia franceza improvizeaza un snack mititel de Nöel. Asaza pe masa de pe terasa pensiunii tortilla cu pufuleti si sos guacamole, alaturi de o sampanie made-in-Chile.

Tatal de familie, Christian, pufaie si bodogane insolenta cilienilor de a vinde sampanie ciliana si nu frantuzeasca. O numeste “suc cu bule”. Christian arata ca unul din spartanii din “300”- are 1,95 m si o figura extrem de virila. Ca si sotia lui, este profesor de educatie fizica in Tahiti. Au impreuna un fiu (care seamana vag cu papa) si o fetita de 8 ani, infiata de la localnicii din Tahiti. Arata foarte haiosi si foarte simpatici toti patru impreuna- cum isi iau bicicletele si fac toate turele posibile timp de ore intregi. Pentru mine, sunt tipic francezi adica zgarciobi: mananca doar ce isi gatesc, nu platesc nici un tur local, se targuiesc pentru camera in care stau. Poate e mai bine asa, sa fii cumpatat. Ma gandesc cu candoare la fetita infiata care poate ca tocmai din cauza faptului ca parintii adoptivi sunt Hagi-Tudose a ajuns sa traiasca cu mult mai bine decat fratii si surorile ei naturale.

Jorge vrea sa se intreaca pe sine, creeaza un intreg haos in bucatarie cand se apuca sa faca paine. Nu stie nici el exact ce are de facut, merge dupa ureche, construieste un crater enorm din aluat, incepe sa-l framante spasmotic autofelicitandu-se in gura mare cat de genial e el singur si ce gazda perfecta care se gandeste crestineste in ajun de Craciun sa-i serveasca pe robii lui Dumnezeu cu paine si ceva vin. Doar ca Jorge e ateu convins si face tot ce face cu singurul scop de a castiga si mai multa popularitate.

Ne asezam (eu, Jorge, Maria Antoanieta si familia franceza) la masa sa gustam paine à la Jorge, vin cilian si branza frantuzeasca. Incerc sa ma infrupt cu cat mai putin, dar simt ca nu ma pot abtine si incep sa bag in mine ca in fabrici si uzine. De azi-dimineata s-a cazat in pensiune un brazilian straniu: mic, tanar si chelios, cu ochi plangaciosi si foarte curios. In orice directie ma intorc in seara asta, dau invariabil cu ochii de brazilianul Eduardo. Ma priveste senzual si isi salta sosetele de emotie. Trebuie sa scap cumva de el, stiu ca voi reusi, doar am izbutit atatea zile sa scap de agasantul de ghid Harold.

Salvarea vine de la Jorge care incepe sa zbiere ca din gura de sarpe la mine si la Maria Antonieta: “Haideti, femei, ce mai asteptam?! La biserica cu noi!!”

Bisericuta din San Pedro e ca o bijuterie micuta din secolul al XVII-lea. Sincer, nu ma astept sa vad atat de multa lume adunata la slujba, dar probabil am subestimat numarul turistilor care, la fel ca si mine, au venit sa caste gura la o slujba plina de pitorescul locului. De-abia ne-am gasit loc pe o bancuta, ca slujba incepe in mare tromba. In centrul atentiei se afla Pastorul-Parinte Alexander. Ca intr-o tragedie greaca, parintele face un show de zile mari. Am impresia ca sunt in plin univers Gospel in care s-au strecurat, din greseala, cateva elemente de desen animat. Padre canta, zice incantatii, vorbeste la microfon, danseaza, mangaie copilasii, ne priveste patern peste ochelari si bate tactul din picior. Melodia mea preferata este cea care are ca refren cateva sunete foarte simple: “Ro-po-po-pom, Ro-po-po-pom”. Un alt cantec care ma face sa rad in surdina este varianta spaniola a lui “Deschide usa, crestine”: niste fetite imbracate in rochii super-chicioase pasesc prin biserica pe ritmul cantecelor. Imi amintesc de niste personaje dintr-un film mexican.

Punctul culminant al slujbei este momentul in care Padre Alexander insfaca o papusa care chipurile imita un bebelus la puta goala. Papusa nu e nimeni altul decat baby-Jesus himself. Si asa incepe marea parodie cu popa care tine papusa la pieptul lui in minute interminabile de tacere, timp in care noi trebuie sa ne ridicam in picioare si sa ne asezam la fiecare doua minute. Ma apuca piticii si incep sa batai din picior, cand trebuie sa ma ridic iar protestez in surdina, insa Jorge este exigent si ma obliga sa ma ridic. Padre Alexander ii tot da inainte cu baby-Jesus pe care il pupa, il inchina, il binecuvanteaza ca a venit pe acest Pamant. Totul se incheie in tromba cu parintelul care indeamna toti copilasii din biserica sa i se alature copilulului-prea-sfant intr-o procesiune imaginara. Procesiune?!

Ajungem inapoi la pensiune dupa doua ore de agonie in bisericuta. Maria Antonieta pune val-vartej masa fiindca pe toti ne-a luat frigul, foamea si somnul in timpul slujbei. Din fericire, nu avem parte de mancarea clasica de Craciun din Ţile: curcanul prajit. Servim in schimb supa de linte, pui prajit cu cartofi si salata. Consumam la greu vin cilian care, trebuie sa admit, e foarte placut. Glumim, ne hlizim, Maestrul se uita la mine ca la o curiozitate exotica si se intreaba ce culoare am de fapt la par. Facem haz de Padre Alexander care nu mai vine, mancam si portia lui de haleala. Sa traiasca!

Si, uite asa, am trecut de inca un Craciun– de data asta, cu niste straini care se poarta cu mine de parca as fi parte din familia lor, intr-un loc aflat in cealalta emisfera fata de Romania si departe de familia mea.

Sa fii calator si nu doar trecator pe acest Pamant nu este, la urma urmelor, un lucru atat de rau.

(VA URMA)

Astazi ma simt imbufnata, suparata pe toti si pe toate. Mi se intampla foarte rar sa trec prin astfel de stari si din aceasta cauza toata lumea poate observa schimbarea de atitudine. Trec de la statusul de “Miss Sunshine” la cel de “Zuza-Nebuna”. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit– astfel de schimbari de comportament nu au nici o legatura cu acea parte a lunii. Ele tin mai degraba de un fel de defulare dupa ce am stat si analizat foarte multa vreme o stare sau o situatie.

In cazul starii mele jalnice din dimineata lui 24 decembrie: este un melanj intre ciuda pe care o simt pentru satul de speculanti numit San Pedro si faptul ca sunt atat de departe de casa + ca imi voi petrece Craciunul fara familie.

In orice caz, si Jorge si Maria Antoanieta au observat schimbarea. Nu prea au curaj sa ma intrebe direct care-i baiu, dar ii vad intr-un colt susotind si aratand ingrijorati cu capul inspre mine. Ma prefac ca nu-i observ si trec fluierand pe langa ei. Tabieturile de dimineata imi iau ingrozitor de mult timp, doar fiindca vreau sa-mi distrag mintea de la starea proasta in care se simte. Bautul cafelei, pe care o combin cu sorbitul dintr-o cana cu lapte, imi ia o ora. Micul-dejun (servit semprie dupa cafea) imi ia o jumatate de ora. Fac un dus si ma aranjez timp de alte 30 minute. Mai ma invart prin camera rearanjandu-mi lucrurile si facand de doua ori patul– inca o jumatate de ora. Pana la urma, desi m-am trezit la 9 dimineata, plec de la Incahuasi in jur de ora 12. Jorge ma duce pana aproape de centru. Ma intreaba la fiecare doua minute: “Tutto bene? Tutto a posto?” “Si, si, si” ii dau eu inainte cu minciuna.

Ieri, pe drumul de intoarcere din excursia noastra la gheizare, am observat pe o foaie de hartie numele complet al lui Jorge. Jorge Antonio Sepulveda. Cu un aer detasat l-am intrebat daca are cea mai mica legatura cu Luis Sepulveda, scriitorul. “Da, suntem veri primari.” Am cam ramas cu gura cascata. Cat de mica trebuie sa fie lumea asta in care traim ca sa intalnesc aici, in plin desert, pe varul primar al mult-indragitului autor Luis Sepulveda?! Acest scriitor mi-a incantat anii studentiei cu romane publicate la noi de Polirom, ca: “Batranul care citea romane de dragoste”,  “Hot Line”, “Jurnalul unui killer sentimental” sau “Nume de toreador”. O scriitura simpla, sincera si foarte sensibila. Asa cum mi-ar placea si mie sa cred ca pot scrie. Dintr-o data, toate incurajarile lui Jorge in ce priveste scriitura mea capata un alt contur. Vorba lui repetata de fiecare data cand ma vede cum transpir scriindu-mi blogul devine de-a dreptul profetica: “Io credo che tu poi diventare una granda autora”. Ca sa nu tac si sa zic si eu ceva: “Da, dar pentru asta am nevoie de o disciplina severa.” Da din cap aprobator. Lui Jorge ii place la nebunie disciplina militara, a lucrat  24 de ani pentru NATO. “Tii legatura cu Luis?” “Nu, doar cu maica-sa. Luis e un comunist basit!”

Dupa ce cobor din camioneta lui Jorge, o iau prin piateta spre Caracoles. Azi sunt pusa pe cheltuiala. Dispretuiesc profund shoppingul ca metoda de consolare psihica a depresiei, dar, asa cum foarte rar gasesc o placere perversa sa manand un Big Mac, tot asa ajunul Craciunului e zi de cheltuieli. Intru intr-un magazin de giuvaieruri, un loc ochit inca din prima zi cand am ajuns in SP. Am asteptat sa vad ca sefa nu e in magazin, ca sa le fac pe angajate de cap sa-mi dea un discount. Observ doua pustoaice transpirate. Nici una nu vorbeste engleza asa ca mi-este foarte dificil sa le explic ce anume vreau de la ele. Una numara pe degete, cealalta de-abia daca stie sa foloseasca calculatorul de buzunar. In acest magazin am pus ochii pe ceea ce se cheama RARI– bijuterii facute din par luat din coada calului. E o tehnica migaloasa si din acest motiv tot ce rezulta din aceasta metoda nu este ieftin. RARI care imi place aici sunt niste cercei cu culori vibrante care arata precum un mic si foarte delicat evantai chinezesc. Cumpar doua perechi– una pentru mine (mov), una pentru Iuliana (rosu aprins). Mai cumpar si un ceaun in miniatura, acoperit cu malachit- suvenir pentru tata. In fine, ochii imi cad si nu ma pot abtine sa nu achizitionez si un inel de argint cu o combinatie de lapis lazuli, turcoaz si malachit. Dupa 15 minute de traduceri nereusite si calcule alambicate, primesc o reducere de 5.000 pesos (aproximativ 6 euro). Sunt multumita, ma mai linistesc putin.

Mai merg putin si intru in al doilea magazin ochit inca de la sosire. Locul arata ca un mini-fond plastic– varianta ciliana. E micut ca si proprietara care este, in mare parte, si creatoarea lucrurilor scoase la vanzare. Alicia Corales o cheama pe aceasta femeie cu o privire misterioasa si un zambet care pare sa ascunda o tristete mai veche. Imi place grija cu care a pictat camasi si pantaloni si fuste si cateva gentute. Din pacate, nu sunt stilul meu. Intr-o vitrina exista o intreaga colectie de bijuterii de cupru (zona e bogata in minereuri de cupru). Totusi, ce imi atrage cu adevarat atentia este mica galerie de reproduceri dupa diverse pictograme ale culturilor inca si maya. Sunt fan Carlos Castaneda, astfel de imagini ma fascineaza de multa vreme. Dupa ceva perpeleala, aleg o imagine a unui (reproduc aici ce mi-a scris Alicia pe un biletel) “Inca Atacamena: Dios, Rey y Sacerdot “ Din nou, ma targuiesc la pret, obtin un discount de 4.000 pesos. Mai imi cumpar si o bratara din bumbac ceruit, vopsit galben si acoperit din loc in loc de mici cochilii de melci din Ocean. Arata foarte simpatica.

Acum ca m-am usurat de vreo 100 euro, parca ma simt mai bine. Mai urmeaza sa si mananc ceva ca sa fie meniul complet.

In SP nu exista mancaruri specifice locului. Cel putin, nu in locurile dedicate turistilor. Bucataria e internationala si, de cele mai multe ori, europeana. In dupa-amiaza asta, la meniul zilei, mi se serveste: supa crema de cartofi, friptura cu orez prajit si, la alegere, fie clatite fie un  espresso. Prefer din nou espresso-ul. Da, sunt iar la “Casa Estaka” doar ca astia de aici s-au obraznicit si se prefac ca au uitat ca in oferta “Meniul Zilei” apare, din partea casei, un Pisco Sour (care altfel costa 12 RON). Cum sunt obisnuita cu obraznicia bucurestenilor la astfel de faze, le cer cu un zambet fals si bautura gratis. Azi e ziua Judecatii-de-Apoi, nu iert nimic din ce misca in jurul meu!

Termin tacticos masa si pasesc in praful de afara, in plin soare canicular. De data asta, mi se pune pata pe toti turistii care colcaie in susul si in josul strazii principale. Mai toti arata ca niste imbecili caraghiosi care se cred intr-un film cu Indiana Jones: cu bocanci de 10 kg bucata, pantaloni de comando, jachete, palarii imense, imbuibati cu emulsie de soare care le face pielea sa arate de un alb gretos, cu bidoane de apa de 10 l in brate, unii cu cate un GPS (din pacate, nu glumesc). Cupluri de americani batrani (probabil ca stau la Explora) care arata ca impaiati incearca sa comunice cu populatia indigena intr-o spaniola cu un accent atat de fals incat ma cutremur de groaza. Tuturor acestor respectabili turisti le doresc o moarte neasteptata in desert sau cele mai mari tepe pe care si le-au luat vreodata intr-un loc turistic.

Ma hotarasesc sa ma intorc la pensiune. Pe o strada laturalnica lui Caracoles dau nas in nas cu Harold– ghidul din excursia la Salar de Atacama si Lagunas Altiplanicas. Se apropie curajos de mult de fata mea si incepe sa vorbeasca taraganat in engleza de parca ar vrea sa-mi spuna o incantatie: “Maine eu si australianca si ceilalti din excursia noastra luam cina de Craciun intr-un restaurant. Trebuie sa vii. Insist, dar chiar trebuie sa vii. Da?!!” “Nu stiu, Harold, totul mi se pare aici scarbos de scump.” “Dar vii, da?!”” Arata bine, dar are gandire de peste auriu. Plec gandindu-ma ce fel de femeie trebuie sa fii sa-i cazi sub vraja…

Adorm repede, dar nu inainte sa-mi dau seama de un lucru pe cat de evident pe atat de greu de identificat in rutina mea cotidiana din Bucuresti. Starea mea actuala generala este ca astept sa se intample ceva. Nu as putea defini cu precizie ce este acest CEVA, poate sa fie la prima vedere orice: faima, bani, un copil, un barbat pe un cal alb, o iluminare de ordin mistic. Habar nu am. N-am de ales asa ca ma hotarasc sa astept in continuare. Sunt mai mult decat convinsa ca, intr-o buna zi, raspunsul la aceasta asteptare este cheia spre fericirea personala.

(VA URMA)

Ma trezesc la 4.30 dimineata. Jorge imi bate vioi la usa, mie imi vine sa il strang de gat. Ma comport totusi politicos fiindca asta e ora normala la care trebuie sa te trezesti daca vrei sa vezi in plina splendoare GEYSERS DE TATIO. Sunt atat de nauca de nici nu stiu unde e baia si intru din greseala in camera cuiva. “Excuse me, por favor.” Nu conteaza, sunt campioana in comparatie cu celelalte doua persoane care merg cu mine si Jorge in acest tur. Dino si Sushi. Prima (da, e vorba de o femeie cu nume de dinozaur!) e din Sri Lanka, cea de-a doua din Nepal. Sushi ma face sa ma gandesc serios daca vreau sa mai vizitez Nepalul. Desi prietenoasa, Sushi e o persoana extrem de retrasa si de diferita, ca manifestari si mentalitate, de noi, europenii. Chiar daca sunt pe cealalta parte a globului, taman in America de Sud, cilienii sunt tot niste europeni cu o spaniola rostita intr-un ritm de mitraliera. Sushi-hindusa si Dino-budista sunt insa, pentru mine, reprezentarea misterului asiatic de nepatruns.

In fine. Dupa ce le-am asteptat pe fete sa-si pudreze nasurile lor aramii, ne suim in masina si da-i inainte 90 km. Deasupra noastra cerul e splendid si nesfarsit. Iau cu mine ceasca de cafea pe care reusesc sa o termin de-abia cu 10 km inainte sa ajungem la destinatie. Pe drum, inainte sa pierd semnalul la mobil, ii trimit mamei un sms: “Ee, acu e acu. Is la 4.400 m, la granita dintre Chile si Bolivia. Ma uit la vulcanul TATIO (vezi pe Net). Cam am rau de altitudine– greata, dureri de cap..dar se merita! Stai asa, tocmai vad un flaminco!” Bine, am exagerat, nu era nici un flaminco, poate doar o rata mai mare.

Ajungem la gheizere pe la 7. Sunt minus 10 grade. Din cauza schimbarilor termice, dimineata devreme este cel mai bine sa vizitezi acest loc magic. Jorge ne lasa sa facem poze si duce masina in parcare ca sa poata pregati micul-dejun. Eu fac in graba cateva poze cu aparatul lui Jorge (al meu a murit definitv ieri); in schimb, Sushi si Dino incep sa fotografieze fiecare roca, fiecare gheizar, fiecare deal. Exasperant! Sunt totusi simpatica cu ele ca doar nu prea am incotro.

Cand finalmente ajungem la masina din parcare, ma uit in ochii lui Jorge si il intreb cu cel mai senin aer din lume: “Dove e il Tatio?” Sarmanul om crede la inceput ca glumesc, dar vede ca insist din priviri. “Dove il Tatio?! Porca-miseria! Stai cu picioarele pe el !!” A, da. Greseala mea sa cred ca muntele din fata mea ar putea fi vulcanul. O mica confuzie, stresul vacantei.

Stam in parcare pana incepem sa ne incalzim si sa ne revenim. Toate grupurile de turisti agasanti pleaca rand pe rand. Ramanem doar noi si niste pescarusi pe care nu avem voie sa-i hranim. Fetele insista in cor sa cautam niste lame ca ele nu se intorc altfel in San Pedro. Eu vreau diin nou la toaleta. Jorge incearca sa ne impace pe toate. Dupa vreo 5 minute de mers cu masina, ajungem in fata unei piscine. Nu-mi vine sa cred! Aici, la aproape 5.000 m altitudine, inconjurata de vulcani si gheizare, aceasta piscina cu apa termala la 30 grade e o minune si o binecuvantare in acelas timp. Si, spre norocul nostru, suntem singuri in toata zona. Budistele sunt de un pudism extrem. De-abia daca il lasa pe Jorge sa le faca o poza daramite sa se scalde in fata lui! Eu in schimb nu am jene. Ma dezbrac pana la costumul de baie. Ma dovedesc inca o data foarte bine organizata– am uitat sa iau un prosop. Jorge pleaca cu le ragazze sa caute lame, eu incerc sa nu ma inec intr-o apa care daca imi trece de gat. Ies si incep sa dardai ca o jucarie chinezeasca. Sentimentul este insa unic!

Nu, nu erau lame, erau vicunii. Ne continuam periplul in cautarea animalului misterios, desi lui Dino i s-a facut ditamai raul de altitudine. Nu, nici de data asta nu prea avem noroc, vedem doar guanacu si flamincos! Doi la pretul de unu. Iar am nevoie la toaleta, dar unde sa ma duc? Jorge imi face semn cu mana ca si cum ar spune “Oriunde!”.

De catva timp observ cum, din cand in cand pe marginea drumului, cateva pietre sunt puse ingenios una peste cealalta. Ma gandesc cu admiratie la cat talent trebuie sa aiba Mama-Natura sa cladeasca astfel pietrele– ca un fel de domino in desert. Dar, aflu de la Jorge ca mana omului este in fapt responsabila pentru ceea ce vad. Un asa aranjament pietros se ridica pentru a marca parcele de pamant, dar si pentru a demonstra simbolic ca ai trecut prin acel loc in care ai lasat o particica din inima ta. Din nou, foarte poetic.

Revenind la concret: ma uit cat cuprind cu ochii si vad un domino mai mare. Locul ideal pentru a improviza spontan un WC. In timp ce ma usurez observ un guanacu care s-a oprit din pascut (ce-o manca in desertul asta?) si ma priveste cu mult interes. Imi amintesc de “Il ciudad y los perros” si cum baietii obisnuiau sa faca sex cu astfel de animale. Cat de bolnav trebuie sa fii?

Ma intorc la masina. Fetele s-au apucat din nou sa faca poze pe banda rulanta. De randul asta, vorbim de un mic lac populat de flamincos si de alte pasari de balta. Mai ca imi vine ciuda ca am platit 40.000 pesos (aprx. 50 Euro) ieri ca sa vad cam aceleasi lucruri. Cilianul e smecher, stie ca urmeaza o mica vale in care putem vedea lame pascand. Fetele sunt multumite, pot sa se simta acum rau fiindca si-au indeplinit obiectivul.

Urmeaza partea cea mai pitoreasca a excursiei. Oprirea pentru pranzit in satucul MACHUCA. Vazut de sus, pare un loc desprins dintr-un film despre razboiul din Vietnam. Dar odata ajunsi imi schimb radical parerea. E doare un satuc tipic, cu cateva casute pitoresti si un local minuscul. Punctul de atractie al locului il constituie bisericuta. Din pacate, e inchisa. Fac cateva poze, ma invart fara sens in jurul ei. Pe drumul de intoarcere la masina, gasesc in nisip un rinocer de jucarie. Ce sa insemne asta?

Mi-e foarte, foarte jena, dar trebuie sa marturisesc ca am cedat de foame si am mancat carne de lama pe post de frigarui. Am inghitit tot bla-bla-ul despre cum aici se sacrifica doar masculul (de parca asta ar avea vreo valoare) si am infulecat vreo doua-trei piese. In timp ce mananc si beau ceai de coca, il urmaresc pe bucatar. Are o masuta si un gratar rudimentar. Pe masuta se afla un fel de mini-lighean cu carne si un altul cu ceapa. Prepara totul fara nici o regula de igiena (am umor, nu?) si totul merge ca pe banda rulanta. Are un baietel cu inceput de obezitate care ne face pe toti de nervi: tipa, alearga, o agreseaza pe Sushi cu un balon mov. In momentul in care plecam, sta pe jos in fata WC-ului cu o galeata pusa pe cap. O belea.

Chiar si intr-un loc atat de uitat de Dumnezeu, stiinta si-a facut cu succes loc. Machuca traieste din energie solara! Guvernul incurajeaza populatia locala sa recurga la o astfel de sursa de energie intr-un loc in care soarele arde necrutator.

Ma simt oarecum trista ca plimbarea s-a incheiat. Nu ma consoleaza nici macar faptul ca pe drum zarim o specie de pasare pe cale de disparitie: nandu.

Cum pot explica inapoi acasa cum arata astfel de locuri– cu tot ceea ce contin ele? Stiu, arat poze, dar nici asa nu pot de fapt sa-i ajut pe cei carora le povestesc sa vizualizeze cum trebuie tot ceea ce ma inconjoara in momentul in care scriu.

Ma gandesc la Jorge. Ce viata! Sa poti sa te retragi la 40 de ani intr-un astfel de loc si sa traiesti exclusiv de pe urma propriului negot. Si, trebuie sa fiu crezuta pe cuvant, intr-un loc ca SP nici un negot nu iese in pierdere! Unde mai pui ca Jorge si-a cumparat pamant si in Patagonia unde planifica sa-si ridice un hotel! Mai spun de mine ca sunt jidovul ratacitor, dar uitat-te la cilian! Nu pot totusi intelege un lucru: cum poate sa aiba parte de atata frumusete si sa nu vrea sa o imparta cu o femeie? Pare sa traiasca aici singur-singurel, poate doar din cand in cand sa se mai intample ceva intre el si Maria-Antonieta. Cred ca s-a ars destul de rau in trecut ca sa stea atat de cuminte.

Seara, merg la culcare relativ devreme. Ma simt obosita dupa o zi plina.

Daca stau sa ma detasez de intreaga situatie, imi pare ca joc intr-un film si ca ceea ce mi se intampla nu e real. Acum 6 zile paraseam un Bucuresti mohorat ca acum sa ard sub soarele desertului intr-un loc catre care am calatorit zeci, nu mii! de km. Daca cineva m-ar intreba care este ratiunea pentru care am ales sa fiu in San Pedro si nicaieri altundeva, as spune sincer: “Nu stiu.” Nu poate fi doar faptul ca e destinatie turistica atat de in voga, nu pot fi atat de snoaba! Cred ca am ajuns aici pentu a intelege cat de diversa si de frumoasa este planeta pe care traim. Pentru asta, ii sunt recunoscatoare Providentei si tuturor celor care au facut posibila venirea mea aici.

Adorm gandidu-ma ca maine e ajunul Craciunului. Asta da, va fi o experienta iesita din comun.

(VA URMA)

Sunt deja 6 zile de cand sunt in Ţile. Inainte sa plec din Romania, mi-am propus ca scopul acestei calatorii sa fie acea decizie care sa ma ajute sa-mi schimb viata. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit: in momentul de fata nu-mi lipseste nimic, am un job placut, o familie sanatoasa si, ce-i mai important, nu am grija zilei de maine. Dar e in natura firii mele sa fiu asemenea jidovului ratacitor. In viata mea exista ciclul celor 4 ani. La 24 de ani am emigrat din Romania; la 28 de ani m-am reintors in tara. La 32 de ani vreau sa am propria casa (in strainatate, cel mai probabil in America Latina judecand dupa piata imobiliara de aici :-), primul film de lung metraj si sa fiu la a doua carte publicata. La 36 de ani vreau sa am un copi (bine ! pentru asta nu cred ca trebuie sa calatoresc)l si la 40 de ani vreau sa fiu complet independenta si sa traiesc exclusiv din biznisul propriu- penduland intre Romania si restul lumii. Pare sa sune ridicol, dar tind sa cred in spirala vietii. Cred ca fiecare om ambitios are datul sa-si modeleze propria spirala in functie de puterea si ritmul proprii. In cazul meu, am ramas cu cifra magica patru si cu aceste schimbari radicale care se intampla la fiecare patru ani. Imi place sa cred ca e asa deoarece pentru mine viata in general si a mea in particular se ghideaza dupa principiul “Cum iti asterni, asa dormi.”

Sa revin la desert si SP (San Pedro).  Micul-dejun e consistent si se compune din: omleta, sunca, cascaval, paine facuta in casa (cu seminte de floarea-soarelui si mac), unt, marmelada, suc de fructe, lapte si cafea instant. Este suficient ca sa ti se faca din nou foame de-abia dupa 4-5 ore (vorbesc despre mine Jorge face onorurile si gateste pentru mine omleta. E cam sarata, dar e okay. Nu ma dezmeticesc bine cand aflu ca in 10 minute trebuie sa fiu gata ca vine microbuzul sa ma ia in excursie. Pentru azi avem pe lista SALAR de ATACAMA si LAGUNAS MISCANTE si MINIQUES. Pe drumul de intoarcere ne oprim intr-un satuc ca sa pranzim si intr-un altul ca sa ne minunam cum in acest desert atat de arid pot exista oaze atat de bogate in recolte.

Cateva cuvinte despre Salar de Atacama: cu o suprafata de aproximativ 3.000 kilometri patrati, vorbim aici de un lac salin care a secat in mare parte lasand in urma cantitati uriase de sare. Salar de Atacama este numarul doi in ambele Americi la capitolul lac salin secat, dupa Salar de Uyuni in Bolivia. Aici se gaseste 40% din rezerva mondiala de litiu. Pentru mine, acest loc este special deoarece tot aici se gaseste Los Flamencos National Reserve.

Ne ia cam doua ore sa ajungemla Salarde Atacama. Suntem un grup de 14 turisti; eu si un cuplu francez mixt (el francez, ea de origine din Madagascar) suntem singurii europeni. In rest, vorbim de o australianca (o mironosita), un brazilian misterios, un cuplu simpatic de pensionari din California, o familie braziliana (4 membri), un cuplu de imbecili tot din Brazilia si o brazilianca singura si nefericita.

Pe ghid il cheama Harold; nu e din San Pedro, a venit si el pe aici sa faca bani; e prototipul latinului tanar, dar libidinos. De fiecare data cand vorbeste cu mine sau cu mironosita, pune mana pe noi. Eu si fata suntem blonde cu pielea alba, el e un brunet tiganos. De unde rezulta o atractie fatala, dar doar dinspre el spre noi. Destul de haios, daca te poti detasa de intreaga situatie.

Pe drum oprim de doua ori. Prima data ca sa vedem niste lame care pasc in liniste pe o pasune de langa drum. Personal, nu cobor din microbuz fiindca mi se pare ridicol sa fotografiez niste animale care sunt la metrii buni distanta. Prin analogie, imi imaginez niste japonezi care vin in Transilvana si se opresc la un colt de sat sa fotografieze in disperare niste capre. Ridicol.

A doua oara ne oprim sa fotografiem vulcanii din zare: Licancabur, Amarachi, Aguas Calientes, Lascar. Ultimul dintre ei este cel mai important vulcan activ din Chile. E frumos, dar aparatul meu foto e o rabla jalnica cu care de-abia pot face poze la cativa metri in fata mea.

Finalmente, ajungem la poarta rezeratiei de flaminco. Rezervatia este impartita in sapte sectoare ce se intind pe o suprafata totala de740 kmpatrati.  La prima vedere, pare doar o intindere nesfarsita de sare si roci. Totusi, dupa cateva minute de mers, vad in dreapta si in stanga mea mici intinderi de apa cu flamincos din loc in loc. Nu stiu de ce, dar de fiecare data cand vad un flaminco ma gandesc la un dinozaur sau, si mai simplu, la un animal preistoric. Pasarea asta nu are in fapt nimic frumos: un cap disproportionat in raport cu restul corpului, ochi rautaciosi, picioare ridicol de subtiri si un corp ca o bulina. Si totusi, e ceva in legatura cu un flaminco extrem de misterios si de frumos. Felul in care sta in mod constant aplecat deasupra apei culegand neostenit moluste, felul in care imaginea lui reflectata in apa compune un cerc perfect de straniu, de ireal si intreaga pshihologie a acestei pasari ma face sa cred ca flaminco este, de departe, unul dintre animalele mele preferate.

In Salar de Atacama exista trei feluri de flamincos: andin, cilean si James! Cel din urma nu e de gasit– isi face vara in Canada. Diferenta majora dintre flaminco cilian si cel andin este ca primul este mai scund decat al doilea cu5 cm(masoara doar105 cm). Mai difera si in penaj, unul e rozosin, celalalt tinde spre alb. Una peste alta, sunt o specie splendida pe cale de disparitie fiindca fac doar un ou pe an! si sunt vanati fara mila de Zorro (vulpe tipica regiunii).

Stau ca o japoneza minute bune in sir ca sa fac o fotografie a unui flaminco in zbor.Teoretic, nu ar trebui sa fie prea greu fiindca pasaroiul se tot muta dintr-o balta in alta. Practic, nu e deloc facil pentru ca rabla mea de aparat foto se inchide si se deschide dupa o logica proprie care ma depaseste.Reusesc in final.

Cum suntem cu un grup maricel, trebuie sa ne mutam dintr-o parte in alta ca niste viţici manate de la spate de domnul ghid. Urca, coboara, urca din nou in mini-scartul pe patru roti. Acum suntem la intrarea rezervatiei in care sunt cele doua lagune. Pentru mine e putin curios ca de fiecare data cand intram intr-o rezervatie sau intr-un parc natural trebuie sa ne dam datele de pasaport. Dar, asta e, “La Romafaci precum romanii.” Lagunele sunt (gasesc eu) maiestoase, de un albastru electric. Sunt oarecum distrasa de la frumusetile naturii fiindca dardai din toate incheieturile. Nimeni nu s-a gandit sa-mi spuna ca pe aici bat niste vantoase de te iau pe sus.  Sunt in pantaloni scurti, tricou si sandale. Minunat. Arat ca pantofarii idioti care fac cu mandrie ture prin Bucegi. Unde mai pui ca obisnuiam sa rad mereu de ei…

Dupa ce am “batut” cele doua lagune in lung si lat, ne indreptam spre un satuc unde pranzim. Ca sa fac o comparatie, e ca si cum as manca intr-o cantina de fabrica dintr-o Romanie a anilor ’80. E totusi curat si mancarea e rezonabila. Asta daca poti face abstractie de cum arata bucataria– o bucatareasa obeza amesteca neglijent intr-un ceaun imens, sunt muste din loc in loc, etc.

Inainte de SP, mai oprim o data intr-un alt satuc renumit in regiune pentru livezile lui. Ne uitam ca niste papagali la gutui, smochine, la un soi de corcoduse. Trebuie sa le consideram extraordinare AICI, pentru ca suntem in mijlocul celui mai arid desert din lume. M-a cam luat moleseala, nu e de mirare la cat de cald este. Unde mai pui ca suntem la peste 2.500 metri– ma simt, din cand in cand, ametita.

Ne intoarcem in SP in jur de 5 dupa-amiaza. Nu prea am chef sa mai fac ceva, am avut o zi plina.

Nu stiu care sa fie explicatia: altitudinea, diferenta de fus orar, apropierea desertului, insa noptile pentru mine sunt o experienta interesanta. Nu pot dormi mult, ca in Bucuresti, ma restrang la maximum 7 ore pe noapte. Visez intens si, spre deosebire de visele din Romania, pe cele de aici mi le amintesc cu o claritate de multe ori dureroasa. Zic dureroasa pentru ca sunt o reprezentare clara a dorintelor mele obscure. Noaptea, NU pot uita ca trebuie sa-mi planific cu atentie viitorul pentru ca ma simt in plina criza a femeii care implineste curand 30 de ani. Nu mai stiu ce vreau de la viata si, in acelasi timp, vreau totul. Nu mai sunt convinsa ca Romania este cel mai bun loc din lume in care sa traiesc. Calatoriile in jurul lumii au un mare neajuns: te fac sa realizezi cat de vasta e planeta pe care locuiesti. Pe masura ce calatoresc tot mai departe de Bucuresti, simt, de fiecare data cand ma intorc in Capitala, ca nu mai am aer, ca ma sufoc. E o senzatie similara cu cea de claustrofobie, vreau sa intind mainele in sus si sa sfasii cerul Bucurestiului care ma strange strans precum o cagula. E un sentiment extraordinar pe care nu il pot impartasi mai cu nimeni.

Poate de aici, poate din alte motive ce imi raman necunoscute, timpul pe care il petrec in SP e un timp special, unic in viata mea. E ca o cochilie de scoica prinsa inauntru unui peste ce navigheaza peste nori si peste ape vaste. 

(VA URMA)

Ma tem ca blogul de fata va avea un puternic caracter didactic. E totusi important sa descriu in amanunt locul catre care am ales, de buna voie si nesilita de nimeni, sa calatoresc timp de 18 ore!

Localizat la aproximativ 2.000 kilometri departare de Santiago, aproape de granita cu Bolivia, San Pedro e in fapt o oaza situata la o altitudine de 2.440 m in cel mai arid loc din lume: Desertul Atacama. Locul in sine e doar un satuc care, acum 10 ani, era un simplu stop pentru vacarii care traversau dintr-o parte in cealalta a Anzilor. Ceva-ceva a dat drumul la un turism care in zilele noastre a atins un adevarat delir. Cum nu poate exista mai mult pamant decat era acum 10 ani (vorbim de desert), lupta pentru glie e foarte brutala. Un metru patrat de pamant costa enorm. Partea distractiva e ca Biserica (Catolica) detine majoritatea pamanturilor de aici asa ca trebuie pupati in fund din toate directiile in fiecare zi a saptamanii.

Sa revin la satucul propriu zis. E o vorba: “La pomul laudat sa nu te duci cu sacul.” Aici, sacul e o metafora pentru banii pe care ii poti pierde, daca nu esti atent, in mai putin de trei zile. Schimbul valutar e peste tot, fara exceptie, infect. Magazinele de suveniruri isi vand artefactele la preturi care sunt, de exemplu, de 4-5 ori mai mari decat cele din La Serena. Celmai modest sandwich, cu un gust de musama, costa 12 RON. Cam pe la toate colturile exista insi care incearca sa te convinga sa faci un tur cu agentia lor de turism ca mai apoi sa te trezesti ca te-au chelit de bani. Barbatii de aici arata bine, dar sunt obraznici– mai ales cu blondele. Totul costa de te rupe si fiecare miscare gresita te poate costa usturator. Uite, de exemplu, Hotel Explora: se spune ca e cel mai bengos loc din SP (prescurtare pentru San Pedro). M-am dus si eu ca “saracul” sa vad cum arata. Ei bine, imprejurimile sunt neingrijite, curtea n-a mai fost de mult pietruita, te impiedici la fiecare pas si poti cadea in cap daca mergi pe bicicleta; peste tot sunt baligi de cai fiindca grajdurile sunt in curtea hotelului; trebuie sa te deplasezi cam 12 minute ca sa ajungi in buricul targului– si asta se intampla de multe ori cand afara sunt 35 grade la umbra. He, he , si totul pentru pretul de 300 EURO / noapte.

Orice om intreg la mine se poate intreba ce naiba caut atat de departe si intr-un loc atat de rapace. Aici intervine adevarata frumusete. Imprejurimile lui SP sunt locuri unice in lume. Unice din punct de vedere geologic, ecologic si istoric. SP e inconjurat de munti vulcanici (unii activi, altii inactivi) care pot atinge usor 6.000 metri, de desert cu canioane si dune de o frumusete rara; de gheisere si ape termale; de lagune de un albastru electric sau de un verde turcoaz; exista doua lagune una langa alta ce formeaza OJOS de SALAR (au forma unor ochi)– o laguna e cu apa dulce, cealalta cu apa sarata; de rezervatii naturale cu specii unice in lume cum ar fi: flaminco, vicuña, nandu (un fel de emu, dar mai cocosat), pasari de balta colorate si galagioase. Nu intru in detalii despre ce tipuri de plante se gasesc pe aici– evident ca cea mai raspandita e cactusul. De-abia astept sa mananc TUNA- fructul cactusului. E impresionanta viteza cu care se schimba peisajul putand trece ultra-rapid de la o laguna cu vulcanii in fundal (unii fumegand) la un desert infinit. La doar 2 kilometri de mers pe jos de SP dai de Catarpe unde poti vedea ruine incase. Aici, in desertul Atacama, a existat un tip de saman despre care voi scrie un blog special peste cateva zile.

Si, sa nu uit, cerul de vara vazut de aici este spectaculos. N-am vazut in viata mea atatea stele!

Una peste alta, tot ceea ce inconjoara acest sat de bijnitari este extraordinar si TREBUIE vazut o data intr-o viata de om. Cat de ironic: tot ceea ce este iesit din comun aici nu are nici o legatura cu mana sau meritul omului si, cu toate acestea, nu poti sa nu apelezila SPca sa poti sa te bucuri de natura.

M-am cazat la pensiunea INCAHUASI (“Casa Incasa”)( http://www.bbincahuasi.cl/). Am apelat la acest B & B fiindca celelalte de aici erau fie prea scumpe, fie deja ocupate. Am plecat din La Serena pe 20 decembrie, la orele 18:45 si am ajuns in SP a doua zi la 11:30. Desi in Premium, am avut o noapte semi-confortabila: mi-a fost frig la picioare, mi-a venit lumina in ochi, am trecut prin zdruncinaturi care m-au invinetit. Langa mine a stat o amiba sau, cu alte cuvinte, o fiinta umana cu un sex nedefinit. De fiecare data cand trebuia sa ma uit la ea, ma cutremuram de groaza. Am trecut prin orasele Copiapo, Caldera, Antofagasta, Calama, dar fiind noapte nu am vazut mai nimic- cu exceptia Calamei care e un oras minier de o uratenie desavarsita. Cred ca numele i se trage de la calamitate. Mentionez ca e o particularitate in nordul Ţile sa aiba orase aflate la distante considerabile unul de altul.

In fine, aterizez la 11:30 intr-o autogara de marimea unui bat de chibrit. Imi reiau activitatea de magar cu sute de bagaje si apuc prima la stanga fara sa mai intreb incotro. Dupa doua minute cedez nervos si iau un taxi. Mormai taraganat: “Calle El Carmen. Incahuasi.” Distractia costa, dintr-un foc, 2.000 pesos (10 RON) pentru un drum de doua minute. De afara, pensiunea nu iese cu nimic in evidenta. Intru intr-o curticica cocheta si ma indrept spre o masuta la care stau doi oameni. O femeie maruntica, cam la 50 ani, dar cu trasaturi inca frumoase si un barbat la vreo 45 ani care se tine bine (fara burta, fara chelie) imi fac concomitent cu mana si imi zambesc. Asa ii cunosc pe eroii din SP: Maria Antoanieta si Jorge. Anticipand un pic, pot spune ca acesti doi oameni mi-au devenit, dupa doar 3 zile, amigos. Voi detalia pe parcurs.

Peste tot domneste un haos organizat. Ma deruteaza un pic intreaga dispunere a pensiunii. Sunt 10 camere, toate diferite intre ele. Peretii sunt acoperiti cu argila (adobe) rosie si in fiecare camera exista o sticla (a se citi de bautura) infipta in perete pe post de fereastra care comunica cu camera alaturata. Culorile sunt vibrante, e curat. Sufletul casei e bucataria: maricica, cu un tavan acoperit cu paja (paie) si dale de piatra caramizie, arata intr-un mare fel. Miroase imbietor a mancare (nu e pentru mine Un brad mic de Craciun e asezat intr-un colt. Totul e pus la punct si in acelasi timp usor neglijat. De aici rezulta un aer familiar in care te poti simti ca acasa.

Primesc camera cinci. Precizare importanta, retroactiva: pe parcursul intregii mele calatorii in America Latina ma vor urmari constant doua numere norocoase: 4 si 5. Voi cunoaste oameni nascuti pe aceste date (sau a caror date de nastere adunate dau 4 sau 5- de exemplu 13), lucruri deosebite mi se vor intampla in zile cu astfel de numere, etc. E doar o constatare, dar e importanta. Cred in numerologie.  Myself: sunt nascuta pe 23!

Back. Camera mea e mica si cocheta. Intimatatea e relativa fiindca oricine poate vedea prin perdelele atarnate neglijent. Sunt doua paturi dublu-etajate si un pat single– pe care il aleg instant. Cam scartaie si e aproape de peretele de argila care m-ar putea transforma in omul-de-caramida-rosie-in-timp-ce-dorm. Totusi, imi place. Si doar fiindca ma autosugestionez daca tot platesc 30 Euro / noapte. Asta e, it’s the peak of the season here.

Trag usa camerei mele dupa mine, lasand in urma acelasi haos de explozie nucleara. Ce pana mea, doar eu platesc!

Maria-Antoanieta ma duce pana aproape de centru. Ha, ha, ce comic. Centrul propriu-zis se compune din: piateta, strada principala (Caracoles), cateva stradute laturalnice si o puzderie de caini vagabonzi. La prima vedere, e greu sa-ti dai seama ce semnificatie are fiecare dugheana in parte. Nu e din cauza numelor in spaniola, ci din cauza aspectului lor fizic. Uite, dugheana asta poate fi un magazin artizanal, un mini-market sau o agentie de turism. Incep sa intru in cele care imi par ca vand accesorii. Sunt innebunita dupa bijuterii si dupa artefacte locale.

Stomacul isi cere dreptul suprem. Imi face cu ochiul un local care se cheama “Casa Estaka”. Intreb de meniul zilei fiindca e un fel smecher de a manca economisind ceva banuti. Pentru azi, avem: supa rece de rosii cu putina tequila, pui la gratar cu cartofi fierti si, la alegere, fie un desert (Crema catalana) fie un expresso. Aici e high-class, “Casa Estaka” are espressor, adio conserva de ness! Aa, din partea casei mi se ofera un pisco sour (adica pisco cu lemon pica). Deschid laptop-ul si observ cu satisfactie ca wi-fi-ul merge brici. Am uitat sa precizez ca m-am indragostit de berea bruna numita Kunstmann. Da-i cu netu, da-i cu haleala, da-i cu berica si sa tot treaca asa vreo doua ore.

Pe drumul de intoarcere cumpar carti postale pentru: familie, bunici, Elenuta, Smaranda, Iuliana si Tinca.

Nu ajung bine la pensiune ca mi se propune sa fac un tur. Primul intr-o serie de trei. Pretul e usor piperat (12.000 pesos sau 15 euro), dar, ce sa-i faci! Pentru asta sunt aici!

Jorge e ghidul meu personal, lucru care face turul mai scump deoarece sunt doar eu. El nu vorbeste engleza, eu no hablo espaniol. Ne prindem repede ca putem comunica in italiana. A lui e foarte buna (are o proprietate in Venetia), a mea scartaie, dar merge.

Jorge este prototipul perfect al lui Casanova. Pentru cei care nu stiu, diferenta dintre Don Juan si Casanova este ca primul se poate indragosti si ramane asa (devenind astfel vulnerabil), pe cand cel de-al doilea e un mercenar cu fata de barbat tandru. Cu alte cuvinte, Jorge e latino, e single si face pe periculosul!

Vedem “Valle de la Muerte”, “Valle de la Luna” si o formatiune stancoasa de forma unui amfiteatru- care se cheama chiar Amfiteatru. In departare se vad muntii dintre care se remarca Lincancabur (5.916 m) si Acamarachi (6.046 m). Desi e foarte frumos, nu ma simt intocmai miscata. Pentru mine, punctul cel mai important este sa vad gheizarele si pasarile flaminco.

Ne intoarcem la pensiune pe la 9 seara. Jorge imi spune ca are trei baieti, fiecare facut cu o alta femeie. Unul e in Columbia, unul in Chile si unul in Olanda. Doamne pazeste!

Adorm mai cu greu. Sa fie oare altitudinea care ma face usor nervoasa? Peretii pensiunii par de hartie, se aude tot.

Maine, 22 decembrie, plec intr-un tur organizat sa vad SALAR DE ATACAMA si LAGUNAS ALTIPLANICAS.

Oare flamincos viseaza?

(VA URMA)