Santi - 3
Gay Parade - Santiago de Chile
Gay Parade - Santiago de Chile
Ţile este campioana printre tarile codase la alinierea Legii Divortului. De-abia in 2004 (noiembrie) aceasta tara a adoptat legea, anihiland astfel Legea Casniciei adoptata cu mare strictete in 1884 si impusa de nimeni alta decat Biserica Romano-Catolica. Cred ca cilienii erau innebuniti sa aiba in sfarsit o astfel de lege fiindca nu au stat deloc pe ganduri si au adoptat-o cu o unanimitate coplesitoare. In felul acesta, au aratat degetul Bisericii si limba ultimelor doua tari din lume care nu au o astfel de lege: Malta si Filipine. Inutil de adaugat ca un astfel de fenomen intr-o tara in care peste 70% din populatie se auto-proclama catolica practicanta spune multe despre psiho-sociologia lui Ţile. Cunoscand datele, nu ma mai mir deloc ca un banner de pe autostrada (mare cat Casa Scanteii) te sfatuieste parinteste sa citesti Biblia—“Cartea tuturor aventurilor care au fost si vor mai fi vreodata”— iar urmatorul indeamna la lenjerie intima FOARTE transparenta purtata de gagici gen Playboy. Este o atmosfera usor schizofrenica, care insa imi aminteste oarecum de Romanica noastra; nu pot nega ca si la noi pot observa detalii care in aparenta se bat cap in cap, cum ar fi calendarul Bisercii Ortodoxe vandut la chiosculetul de la coltul strazii alaturi de ultimul numar al revistei “Hustler”. Dee!
Acestea fiind datele, devin brusc foarte interesata sa o insotesc pe Rosita (ii place sa fie alintata astfel) si pe Julio in Clubul SODA. O mica paranteza: acest club este, sa zic asa, varful acadelei preferate din viata cluburilor de noapte gen GAY. Recunosc ca nu am pus niciodata piciorul intr-un club cu profil asemanator in Bucuresti (gen PURPLE CLUB) asa ca o astfel de experienta se anunta de doua ori interesanta pentru mine: o data fiindca e gay si a doua oara fiindca e cu specific cilian. Il simt pe Julio cum isi revine incet-incet la gandul ca nu peste multa vreme va dansa alaturi de prietenii lui, asa cum viseaza sa faca de o saptamana intreaga.
Dureaza totusi ceva pana sa plecam din casa parintilor Rosei. Sunt usor depasita de situatie fiindca traversarea peste granita m-a cam facut de cap; as vrea sa fiu putin mai mult interesata de ce face Rosa la viata ei (tot ce stiu de pe site-ul coucisarfarilor este ca a terminat ceva legat de film), dar ma simt ne-mancata, ne-spalata si usor defazata mintal. Nici casa fetii nu ma ajuta prea tare sa ma adaptez: e o combinatie de kitsch de design interior care imita stilul nemtesc ce mi-a displacut dintotdeaua: multe bibelouri, sticle, pahare, cani, covorase si mutunache (de Craciun) prea rosii si mult prea verzi, lambriuri finisate cu mai bine de 20 de ani in urma, semineul prafuit, o pianina (pun pariu ca nici nu mai stiu unde e Do central!), dantele gen macrameu etc. Dupa casa lui Tavo (care, culmea! nici nu e atat de departe de casuta asta din Providencia), mi se pare ca am aterizat in mijlocul unui décor montat pentru ultimul film al lui Tim Burton. Marele noroc e ca bucataria e totusi pusa la punct intr-un stil contemporan cu timpurile in care traim: are frigider, cuptor cu microunde, aragaz si (ura!) un espressor pe bune.
In ciuda orelor inaintate, Rosita insista sa imi faca cunostinta cu mamica ei. In bucatarie intra o femeie cu o fata extrem de tanara si expresiva—in comparatie cu ce ma asteptam eu sa vad. Socul insa nu mai este atat de mare dupa ce am cunoscut-o pe Marta Lizama (mama lui Tavo). Imi dau seama ca aici, in Ţile, trebuie sa fie multe mamici care incep sa arate tot mai bine dupa 40 de ani, sau, mai exact, dupa ce s-au ingrijit sa procreeze suficient si sa isi intarce copiii. E o prezenta discreta printre noi, nu insista sa ma tina de vorba; totusi, inainte sa plece la culcare imi pune o intrebare care ma face sa cad serios pe ganduri: “Ioana, ai nevoie sa dormi cu un teddy-bear? Am unul foarte dragut ramas la noi de ultima data cand verisoara mea bolnava a venit la noi sa se trateze de cancer.” No comment.
Dupa regulile ciliene, nu putem pleca de acasa ne-incalziti. Dupa ce am facut un dus si m-am cazat cat am putut eu de confortabil in camera verisoarei canceroase, ma imbrac & ma aranjez ca o tigroaica. Sunt luata tare de R (Rosita) & J (Julio) cu un pahar imens de vodka-orange. Cum? Fara Pisco? Se pare ca da, tinerii mei vor sa fie cool intr-o maniera mai..europeana. Nimic nu se pierde, restul de long-drink pe care nu putem sa-l terminam este pus intr-o sticla de suc natural. Ne urcam in aceeasi masina– aflu intr-o doara ca e de fapt masina mamei lui R—si pornim in mare tromba pe strazile Providencei. E doua noaptea, insa strazile nu sunt pustii. E ceva trafic si imi fac sincer griji pentru R care conduce degajata band cu mare tact din sticla de “suc natural”. Nici J nu e mai prejos—da la maximum “Human Behaviour”, scoata capul pe geam si incepe sa urle prelung. Traversam bulevarde imense, greu de inchipuit pentru un ochi bucurestean care s-a obisnuit cu bulevarde in care prima banda, noaptea, e pentru parcari. Aici, bulevardele au obligat 3 benzi pe un singur sens; nu mai vorbesc de autostrada care traverseaza orasul si care are 4 benzi. E incredibil! Inca imi rasuna in minte intrebarea unui român cu care am vorbit recent pe mess: “Auzi, Ioana, aia au dupa ce sa bea apa acolo, in Chile?” La amintirea intrebarii pufnesc atat de tare incat R & J se intorc si se uita in acelasi timp la mine. Grozav, sper ca au pus masina pe pilot automat
R. parcheaza masina la o distanta maricica de club. Mi-e cam frig fiindca port maieu si niste blugi rupti intre picioare si ma intreb ce-a fost in capul meu cu par ud & proaspat spalat sa plec asa pe strazi in miez de noapte. Uit totusi repede de micul necaz cand observ ca totul in jurul nostru e viu, colorat si extrem de zgomotos. Parca e in miezul zilei pe strada principala, doar ca cineva ne-a stins lumina. Din toate partile vin grupuri-grupulete de barbati care se indreapta fuga-fugulita cam in aceeasi directie. Aproape fiecare grup il stie pe J! E incredibil—parca diva a coborat din limuzina sa-si stranga momentele de veneratie. Ma tin dupa R & J ca ratusca cea urata—incercand in acelasi timp sa observ detaliile arhitectonice din jurul meu. Se pare ca am aterizat intr-un cartier boem si extrem de pitoresc—unele case imi amintesc de cele din zona Cotroceni, altele sunt intr-un stil tipic celui din Santiago—un melanj foarte reusit intre stilul maur si cel post-modern.
Ajungem in fata usii Clubului Soda. Am uitat sa precizez un amanunt extrem de important. In aceasta noapte, pana la 5 dimineata, Rosita este DJ-ul acestui club! Intru pe gratis impinsa de la spate de J—patrunzand astfel intr-un univers paralel cu cel in care sunt obisnuita sa-mi duc modestul trai zilnic. OK, dincolo de cliseele pe care oricine si le poate inchipui despre un club-gay—barbati bine, dar homo, multa muzica pop si toaletele ca locurile in care nu zabovesti mai mult de doua minute—aici, in Soda ma simt de parca as juca in “Satyricon Reloaded”. Peste tot, cat poti cuprinde cu ochii, dar si cu talpile, coatele si pumnii, se desfasoara o orgie dansanta. Barbatii arata incredibil de bine, dar intr-o maniera diferita de cea tipic gay-europeana—am trait 14 luni in Saarbrücken (Germania), unul dintre cele mai gay locuri din lumea asta, insa barbatii-homo de acolo aveau tipologia lui Fritz barbat-inalt-musculos-cu-ochi-albastri-si-par-blond. In schimb, in Soda te lovesti pe ritmuri de Gloria Estefan, Ace of Base, Kylie sau (of course) Britney de un gen latino nu mai inalt de 1,75 m (am numarat pe degetele de la o mana exceptiile), extrem de bine facut si cu o fizionomie gen Antonio Banderas. Majoritatea sunt barbati, dar pot numara si ceva femei care, daca intr-adevar sunt lesbiene, te fac sa te gandesti serios la statutul de heterosexual. In ce ma priveste, nu sunt niste hetero, nici homo, sunt, pur si simplu, din Europa si ma prezint intr-o maniera cat mai neutra cu putinta ca sa nu fac pe nimeni sa se simta cumva altfel. Daca vreun cilian vrea sa stie ceva mai multe despre mine, precizez ca sunt din Transilvania ca mai apoi sa inghit cuminte gluma rasuflata despre Dracula.
Cred ca la lumina zilei, Soda nu ar fi decat un club cu un aspect banal, dar acum, la 3 dimineata, e un loc dintr-o alta dimensiune in care totul iti este permis. Intru direct pe mainile lui J—Rosita merge sa bage muzica la greu. Prima bautura este un “mango-sour”—adica un Pisco cu suc de mango. Apoi, o bere Escudo, un bacardi cu rom. Gasesc pe jos un pachet intreg de tigari si incep sa servesc in dreapta si-n stanga. Sutienul imi devine brusc inutil, il scot neobservata de nimeni si il bag in buzunarul de la spate al rablelor de blugi Zara. Dansez la gramada cu toti gay-ii, urlam in gura mare ca “I saw the sign!”, ma uit in transa la Madonna care ruleaza non-stop pe unul din peretii terasei. Ai putea crede ca nu sunt gay dupa cat de galant imi vorbesc, e ceva totusi in gradul lor de concetrare atunci cand vorbesc cu o femeie care ma face sa ma gandesc la memoria pestisorului-auriu. E un trafic continuu—atat pe ringul de dans, cat si pe terasa clubului care te face sa te gandesti la un musuroi de furnici. Muzica are un ritm tot mai trepidant, Julio se urca pe una dintre mesele de pe scena si incepe sa danseze cat mai lasciv. Suntem cu totii o simpla masa de oameni transpirati si fericiti. “Long Live Gay Liberation!”
Exact la 5 dimineata ni se da stingerea! Sau mai degraba aprinderea tuturor luminilor din club. Ne ajuta sa ne vedem fetele rosii, obosite, vlaguite, sa ne dam seama ca suntem oameni, nu zei si ca ar trebui sa mai mergem si pe acasa fiindca distractia a luat sfarsit. Sunt destul de suparata pe un anume gay care mi se pare un tip super. Nu ma pot abtine si il intreb plina de curiozitate si obida: “Why are you gay?”. Asta e.
Imi cumpar un hamburger gretos, plin de crema de avocadro si maioneza in care se scalda vesela o piftie bine rumenita. Nu sunt prea atenta si in masina ma asez pe el; las o urma verzuie pe scaunul din spate al masinii Rositei, dar nu marturisesc nimic. Coboram cateva strazi ma incolo, vrem sa mai bem un ultim pahar la ceea ce se cheama “after-party”. Cu alte cuvinte, daca mai vrei si mai poti, te duci frumusel in casa unuia si continui sa petreci pana iti vine acru. Intreb ca niznaiu cum de nu vine politia sa-i salte de la atata zogomot si aflu cu mirare ca, in astfel de ocazii, politia e informata din timp ca aici se tine, chipurile, ziua proprietarului—lucru care e perfect legal.
Intru intr-o casa cu o dispunere ciudata; abia poti deschide usa de cata lume s-a adunat aici, multe fete imi sunt deja cunoscute din Soda. Totusi, nu ma mai simt in largul meu fiindca m-a razbit oboseala. Stau cuminitica jos pana R & J isi fac runda de onoare salutand pe toata lumea. Plec lasand in urma o DJ-ita care parca e cazuta in coma profunda.
Intram pe poarta Rositei in momentul in care soarele din Santiago rumeneste bine cerul diminetii. E momentul perfect sa merg la culcare.
(va urma)