(HAMBURG) O zi in Campus

Gara Dammtor, poarta spre UNI

 Un lucru trebuie clarificat de la bun inceput, cu riscul de a pica prost unora-altora –care folosesc Google Translate sau nu: acea parte de Universitate Hamburg la care eu am nimerit (parte din Facultatea de Stiintele Educatiei, Psihologie si Pedagogie prin Sport) e cu mult sub asteptarile mele. Nu am crezut ca ajung in Hamburg (Germania) ca sa pot spune ca la noi, in Bucuresti, chiar se face carte!

Spre deosebire de la noi unde poti intrerupe (cand vrei) profesorul pentru a pune intrebari, iar dupa predare se poate institui o comunicare deschisa, in Hamburg e cam in 99% din cazuri pe dos. De ex, la un seminar, deschis si publicului, multi (de pana acum) vorbitori, care mai de care profesor doctor docent, se urca la o tribuna de unde turuie, cam 1 ora, continuu: cei mai in varsta NU se descurca cu video proiectorul, deci citesc de pe foi si uita sa scrie pe tablita numele diversilor amintiti—nume grele pentru multi pentru ca sunt in araba. Penultimul vorbitor, un mosulet de treaba, a ramas cam spre mijlocul speech-ului fara voce (poate emotie, poate raceala, poate un pic din amandoua) asa ca a ajuns sa sopteasca misterios, facandu-ne sa ne intrebam daca s-a transformat cumva intr-un dervis; iar ultimul vorbitor, un barbat ritualist cu o freza penibila si picioare de cocostarc, a rostit pe minut cam 1 data la 5 secunde expresia “So zu sagen” (un fel de “sa zicem”) incat am visat-o in noaptea respectiva. Majoritatea publicului de la acest seminar, fiindca e deschis publicului, sunt nemuritorii (mosi si babe) imbracati de iarna pana peste urechi, fosgaitori, pufaitori, tusitori si putitori, incarcati de ani, chelii, riduri mari cat santuri intregi…La sfarsitul seminarului, incep sa puna tot felul de intrebari, una mai ciudata ca alta, cu voci ridicate si autoritare incat bietii studenti (gen eu) de-abia razbesc sa intrebe si sa priceapa ceva! Una peste alta, daca nu te asezi strategic langa usa, nu mai apuci sa pleci pana nu sunt puse toate intrebarile fiindca seminarul se tine intr-un amfiteatru in care orice miscare e observata si analizata.

Uni-Hamburg: cladirea principala

Cam toate cursurile mele incep de la / dupa orele 16, cu exceptia unui seminar de joi (12.15) si al unuia de vineri (10) asa ca am timp sa imi vad linistita de lucrul pentru lucrarea de dizertatie de master. Daca ma hotarasc sa NU citesc acasa (fiindca femeia neagra si rea cu care coabitez forfoteste prea aproape de mine), pot sa ma refugiez in biblioteca sau in orice ceanarie/cafenea din Campus (locuri relativ linistite). Campusul, situat foarte aproape de Centrul orasului (Jungfernstieg), se afla in fapt in buza unui cartier puternic evreiesc, pe nume Eppendorfer Baum. Universitatii mele de aici i-a luat mai bine de 2 luni pana sa fie in stare sa-mi ofere un cod (gratuit ca student) pentru Netu din Campus. Am apelat la aceasta solutie fiindca in Germania Netul (pe stick) e foarte scump, 1 giga costa 15 EUR si se consuma extrem de repede, nu poate dura 1 luna cat e oferta, dupa care te tarai cu o viteza ce sare continuu de la 1 kb la 60 si inapoi / secunda  L Mica paranteza: tot in Germania, creditul MINIM de reincarcare a cartelei mobil este de 15 EUR. Odata conectata, nu am succes sa-mi ascult play-listul de pe YouTube pentru ca 2/3 din melodii nu au copyright aici! Asa ca stau sa lalai pe romaneste melodiile care mi-au mai ramas- se pare ca noi, romanii (cu exceptia Innei) ne daruim tuturor  ;-)

Cand mi se face foame, de exemplu la pranz, am de ales cam intre 2-3 variante aflate in Campus:

1) Cantina: desi exista 15 cantine (eu am numarat de cand sunt aici doar 5), merg cam la aceeasi fiindca e cea mai mare si mai populara; mancarea este, in majoritatea cazurilor, mediocra, chiar toxica (parerea mea) fiind consista din extrem de multa prajeala, sosuri din tub, sare si zahar; mai sunt si zile cand esti norocos si poti fii chiar si non-erbivor (salata e singura varianta safe), de exemplu acum 10 zile am avut placerea sa mananc carne de porc fiarta la foc mic impreuna cu salata de varza rosie si niste galuste bunute, totul dupa o reteta bavareza si la doar…3,50 EUR (portie mare). Se pare ca nici in cantina nu ai scapare de gerontofili: cel mai probabil datorita preturilor rezonabile, e plin de seniori care isi incarca farfuriile pana la refuz si mananca cu placere, inchizandu-si ochii ca la rugaciune. Am invatat sa ma feresc sa ma asez langa sau in fata unui senior fiindca ultima data am trait experienta de a vedea un mos care si-a scapat pe fular o parte din sosul de vanilie (din farfuria inundata cu sos si cirese calde), moment in care a inceput sa-si linga fularul de sus in jos si invers pana l-a umplut de bale. Daca las la o parte cenzura monstruoasa de pe Internet, monopolul furnizorilor de Net si telefonie mobila & nemuritorii balosi, mai ramane stresul de a nu uita sa am la mine permanent CASH. De ce? Multe magazine NU accepta cardul meu de credit VISA sau MASTER (eliberate in Romania), ci doar un card special numit EC, eliberat exclusiv de bancile din Germania. Am renuntat intre timp la “beneficiile” bancii la care mi-am deschis cont (Hamburger Sparkasse, un fel de CEC local) fiindca nu faceau decat sa ma pacaleasca: la deschiderea contului am primit un card (asa nume, asa rezultat) numit JOKER cu care mi s-a spus ca pot avea diverse avantaje (ca studenta). Da de unde! La singura cafenea indicata, NU aveam reducere deloc la mancare, ci doar la “bauturile calde” (cafea si ceai), cam 10 centi per comanda; adica ar fi trebuit sa beau 10 cafele pe zi (in medie) ca sa economisesc un amarat de euro. Furtisag pe fata.

2) “Balutschi”: localul cu specific pakistanez e mai mult decat decent! De la intrare, tatal si fiul (amandoi obezi, dar zambitori) se reped spre masa si, fara sa ma priveasca, rostesc fara sa respire: “Pui cu smochine si migdale, da, cu multe smochine; alaturi, sos picant si salata care sa fie fara marar-patrunjel-castraveti-dressing!” Cateodata, ca sa fac misto de ei, ii derutez: “Nu, nu! Vreau pui cu spanac, in sos tomat. Fara picant ca ma doare stomacul! Si nu uitati de lipie, sa fie calda.” Cred ca am mancat la ei de vreo 15 ori; de fiecare data, m-au servit impecabil, fara sa ofteze cand nu le lasam nici un bacsis, cu burti imense si demne si o privire senina si impacata de a fi parte din marea Germanie: “Aici, siguranta cetateanului e mai presus de orice! Aici totul e perfect, mai putin vremea. Vremea e de tot rahatul!”

3) “The Curry Shop”: numele cam spune totul. In plus, toata mancarea e VEGAN, buna, dar cam papalasca (zeama lunga), careia i se adauga apa purificata (cica, sta intr-un borcan cu cristale in el si pentru asta costa, un paharut, 1 EUR); patronul e un ins trecut de 50 ani, dar foarte zglobiu, cu un turban maricel si privire albastra. Propavaduieste un soi de yoga (Kundalini), iar ca ingredient principal al localului: lintea!

Cam de 2-3 ori pe saptamana ma duc si la ora de sport—in majoritatea cazurilor un simplu aerobic, chiar si pe muzica de Roxette. Transpir abundent si beau litri intregi de apa alaturi de june, majoritatea blondii, multe dintre ele inalte rau (peste 1,75 cm) asa ca trebuie sa ma pozitionez cu atentie altfel ma trezesc cu o palma zeloasa direct in fata. La vestiar, inghesuiala mare fiindca e doar unul pentru toate: dulapurile nu au chei, lasi lucrurile pe proprie raspundere, pe usa fiecaruia scrie ca “Politia va avertizeaza impotriva hotilor”; stam, inghesuite ca oitele, intr-un picior, in timp ce pe celalalt il descaltam ca sa-l incaltam, intr-un miros de transpiratie dulce, intre nelipsitele babute care se antreneaza, la 70-80 ani, pentru maraton; cate o studenta iese de la dus in goliciune absoluta, serpuind uda si zvelta pana la dulapiorul ei; o femeie cu trasaturi de barbat si tunsoare militara vorbeste cu una ce-i seamana in umeri si freza, intreband-o foarte atenta cum a reusit sa-si rada jumatatea dreapta a capului (stanga e acoperita de o coama)? Una-alta mai converseaza, asa, de forma; in veceu, in timp ce-mi spal mainile delicate si incerc sa nu ma incurc intre muntii de hartie folosita si aruncata pe jos, aud o nemtoaica cum se partaie scurt si, evident, la obiect, ca doar e..nemtoaica! Cel mai amuzant dintre toate mi se pare faptul ca, in timpul orei, desi vizibil terminate de efort, cam  toate nemtoaicele continua sa faca ce le spune antrenoarea, le vezi cum strang din dinti si se stramba, dar nu se lasa. Eu, oaia neagra, ma opresc cand simt ca-mi vine sa vars, iau o dusca de apa si privesc cu mirare spre tineretutul german, floarea poporului, mandria rasei, promisiunea unui viitor la fel de glorios ca si prezentul continuu.

                (VA URMA)

 

LET’S HAVE FUN! (varianta CULTURALA:prima parte)

De unde oare sa incep? Poate precizand ca aceasta parte privitoare de divertisment se refera exclusiv la activitatile de recreere (sociala) intreprinse de nemtalaii-hamburgheri dupa scarbici si in weekend; si NU se refera la timpul pe care il petrec in aceasta perioada, respectiv “AdventsZeit” sau cele 4 duminici de dinainte de duminica Craciunului. In mare parte, tot ce urmeaza sa scriu a fost experimentat pe propria piele si foarte putin auzit de la altii. Evident, nu pot sa sustin ca in cele 2 luni si jumatate de cand sunt aici le-am trait pe toate, INSA cum nu pot sta locului si am o curiozitate (socio-antropologica) de-a dreptul bolnavicioasa, pot sustine ca am apucat sa traiesc destul de multe in scurta mea sedere in Hamburgher.

Popcorn, anyone ?

Sa luam de exemplu experienta cinematografului de tip multiplex si orice zi de luni pana vineri. M-am hotarat in sfarsit sa ma mobilizez sa vad ultimul J. Bond (“Skyfall”) si bine am facut fiindca: 1) desi de 130 minute, filmul mi s-a parut chiar reusit si 2) l-am vazut gratis (am avut un voucher de la banca unde mi-am deschis contul arian), atlfel m-ar fi costat…EUR 12,50! Deci, iata-ma, pregatita sa intru la film la ora indicata pe bilet (20.30), intr-o norocoasa zi de marti. Multiplexul situat in Campus si numit CineMaxx are 6 sali, dispuse beci-parter-etaj. Cand sa intru in cladire, ce sa vezi? Nu am reusit decat lovindu-i in cap cu usa pe nefericitii care stateau la o coada la bilete mai lunga decat cea a pelerinilor de la Mecca! Mi-a luat cam 3-4 minute si un mers de pinguin pana sa intru si sa ma asez la prima coada, respectiv cea la intrarea propriu-zisa in cinema, unde nu poti intra decat cu biletul. Intru, fac juma’ de pas, sunt blocata din nou de o coada compacta la ghiseele care vand mancare & bautura. Ma gandesc ca daca tot m-am asezat automat la asa o coada, sa-mi iau si eu ceva de rontait! Stau drepti, lovita continuu si din toate directiile de diversi care vor sa ajunga in diverse locuri; se scuza, eu injur printre dinti (evident pe romaneste). Cat timp imi astept carbohidratii, aud pe una care-I zice unuia (amandoi tinerei) cum i-ar placea ei sa arate (fizic!) barbatul ideal: “Asa, cu muschi, dar nu prea multi, cate putin peste tot, pe unde e nevoie! Poate sa fie si chel, dar cu  muschi, asa, cam peste tot, un fel de Beckham, dar nu asa de musculos!” Ok. Ajung transpirata (nici o sansa sa-mi scot jacheta, nu mai am maini si pentru ea, deja sunt supra-incarcata cu rucsac, poseta si sacosa) la ghiseu si cer, simplu: “Ein Nachos mit Salsa.Klein.” Mai ca nu mi-a venit sa cred cand am auzit ca portioara face 5 EUR. “Sunt studenta!” (Zic eu). “Nu conteaza! Primiti reducere doar daca luati meniu.” (reducerea fiind de 50 centi la un meniu de EUR 10 si cam 2 litri de cola, 1 kg de popcorn si o ciocolata). “Nein, danke.” Cu gandul la filmul interminabil, iau hotararea spontana sa merg la toaleta. Soc! Aici a treia coada, atat de lunga incat ajunge sa se intersecteze cu coada de la chioscul de mancare si chiar cu cativa amarati care formeaza deja coada pentru urmatorul film (ce incepe in 20 minute!). Nu prea am incotro, ma asez la coada si continuu sa fiu lovita, de data asta exlusiv de femeile care ies fericite din buda. Unde ma uit, vad fete surazatoare care-si suporta cu stoicism foamea, setea, vezica si curiozitatea artistica in schimbul promisiunii unui film bun. Ma tot uit stresata la ceas, nu cumva sa intarzii la film si sa pierd intriga— stim cu totii ca filmele cu 007 au un inceput dezlantuit. Ies din toaleta lovind la randul meu, cu sete, tot ce-mi iese in cale; spre norocul meu, sala de cinema e la 2 pasi, intru si gasesc locul (intotdeauna la marginea randului) cu usurinta. Ma uit satisfacuta la ceas: 20.35, doar 5 minute intarziere, oricum nu conteaza ca sunt reclame. Incep sa privesc cu interes spre ecran, sunt curioasa ce fel de reclame au pe aici: mai intai clasicele, intalnite si la noi (gen Coca-Cola, dulciuri etc); apoi, spre uimirea mea, reclama la cea mai recenta colectie “Louis Vuitton”—spune deja multe despre conditia economica a Hamburgului; apoi, aproape obsesiv, intercalat continuu cu alte reclame, se repeta doua reclame: 1) una pentru promovarea drepturilor surdo-mutilor din Hamburg, 2) a doua impotriva bolilor cu transmisie sexuala, in special a sindromului HIV. Marturisesc ca, la a 3 repetare a surdo-mutilor, necontaminati cu HIV (sau?!) incep sa ma gandesc ca orasul chiar are o problema reala cu discriminarea lor, desi, decand ma aflu printre localnici, am vazut doar orbi (si destui de multi). In sfarsit, se termina cu reclamele si incep promourile la filme; ma uit la ceas si nu-mi vine sa cred: stau si ma zgaiesc la ecran de mai bine de 30 minute! Mi-am terminat deja chipsurile, vreau din nou la toaleta, in spatele meu sta un gras imens care se tot foieste si loveste spatarul scaunului meu, facandu-l sa salte. Incep sa ma enervez, ma intorc si ma uit cu subinteles la omul-Mac, grasul se face ca i s-au aburit ochelarii, si-i scoate de pe nas si incepe sa-i stearga de pantaloni; cand ma intorc, tocmai se deruleaza, iata, pentru a 2-a oara, reclama la cel mai recent Lenovo. In stanga mea, un cuplu de gay, imbracati asortat, se tin discret de mana si discuta in surdina. Oftez, ma uit (din nou) la ceas, au trecut deja 45 minute decand stau si ma uit la ecranul asaltat de tot felul de imbecilitati. Simt ca ma lasa nervii, incerc sa ma calmez numarand in gand, fara sa ma uit la ei, maruntii din buzunarul stang al pantalonilor. Parca nu-mi mai vine nici sa merg la toaleta, simt ca mi-e usor greata, ma scufund in scaun si incerc sa tin ochii deschisi, clipind des. In sfarsit, dupa 50 minute de “spalare pe creier”, incepe si filmul. Evident, dublat in germana: “Ich bin Bond. Der Bond.” Cum spuneam, deloc rau, insa, cu tot cu reclame si altele se termina la 23.30 (noroc ca circula metroul pana la miezul noptii). Cand sa ies din sala, ma izbesc de o multime deasa de spectatori, inarmati cu popcorn si cole, pregatiti pentru urmatorul spectacol! E inca un mister cum de aleg oamenii astia sa vina asa de tarziu la cinema, probabil ajung acasa pe la 2.30 noaptea. Cu un efort supraomenesc si inca 5 minute pierdute din viata, reusesc sa ies din cinematograful terorii NU inainte sa ma hotarasc sa nu mai calc pe aici decat dimineata, preferabil cea de luni…

Nemtii,mancatori de castraveti murati (goi!)

Un alt mod preferat al nemtilor de a se recreea este sa manance ca purceii. Cei care-mi citesc blogul, trebuie sa lase la o parte tot ceea ce cred ca stiu despre cultura fast-food-ului (in Romania) fiindca ce mi-este dat sa traiesc aici intrece puterea de imaginatie—si probabil ca poate concura oricand cu Statele Unite. Am sa iau ca exemplu pauza de pranz din timpul saptamanii si unul  dintre cele mai populare locuri / surse de hrana: EUROPA PASSAGE. Situata in buricul targului (Jungfernstieg), galeria e dotata in subsol cu (ceea ce nemtii numesc cu deosebita afectiune) “Essen Halle” (hala pentru hranit, sa zicem). Poti accesa hala din toate directiile: din strada, din gura de metrou etc. Odata intrat, te izbeste un miros puternic de curry, ulei si usturoi. Pe masura ce inaintezi, iti vine tot mai greu sa respiri, luminile te orbesc din toate partile- mini reflectoare fixate “artistic” pe picioare de rata stralucitoare de grasime, crenvusti rozalii, cartofi gigantici, carne sfaraitoare si rotitoare in tepus, pizza mai mare decat un OZN, spaghette asezate in oale de 10 litri etc etc. Nemtii stau insirati cuminti la cozi, asteptand plescaind sa-si comande, dupa gust: sandwich / pizza / pasta / cartof / crenvust / kebap / snitel / bere si iar bere. Nici vorba de salata, poate doar asa, ca mini-garnitura. Cand cred ca am scapat in sfarsit de cosmarul mirosurilor si al mini-reflectoarelor, imi amintesc ca trebuie sa mai trec de un ultim obstacol: standul cu dulciuri. Caci ce ar fi viata cu snitel si bere fara un desert, adica fie gogosi / clatite, fie nuci invelite in ciocolata si prajite in uleiul nemuritor?! Pentru mine ramane inca un mister cum oamenii astia nu sunt mai multi imensi, la felul in care se hranesc…Dar probabil ca ceea ce nu se vede la exterior se resimte in interior, multi dintre ei suferind de diverse (de care poate nici nu sunt constienti). La asta as adauga ca, desi scumpite de la 4 la 6 euro, tigarile sunt pe buzele tuturor: e mai mare placerea cand esti din Europa Passage sa nimeresti direct in fumul pufaitorilor- obligati sa se cancerizeze in afara edificiului.

Nu pot sa inchei acest modest blog fara sa nu mentionez…fotbalul! Hamburgul are, dupa cunostintele mele, doua echipe (preferate): SV si St. Pauli. Nu ma intereseaza istoricul lor, ci ce se intampla concret cand are loc un meci: peronul de la principalele noduri de comunicatie din Hamburg (Gara si Jungfernstieg) se umple pana la refuz cu barbati si femei (nu asa multe) care arata parca trasi la indigo: cu fulare atarnate de gat si gusi, priviri tampe, maini paroase si brate nerase. Cu totii scandeaza grohait tot felul de incurajari si incearca sa para ne-betivi (alcoolul este strict interzis la metrou). Vin continuu, trebuie sa astepti cateva metrouri bune pana sa poti urca; politia apare si dispare, sta pana sa tipe la ei ca “Mai intai se coboara, apoi se urca, man!”. Cel mai rau e sa fie un meci in weekend. Atunci, eliberati de orice responsabilitate prfesionala, spiritele se dezlantuie total- de ex, ultima data a trebuit sa astept metroul cam 45 minute sa ma duca acasa fiindca (dupa toate semnele) un microbist isterizat de energie a inceput sa mearga pe linia ferata a metroului, undeva intre Gara si Jungfernstieg (statiile sunt foarte apropiate); a trebuit sa vina Politia, Salvarea, tot traficul aferent a fost dat peste cap… Iar daca toate sunt bune si frumoase in ora de varf, am avut placerea sa calatoresc cu microbistii si la ore imposibile, in weekend: cam dupa ora 11 noaptea incepi sa observi tot felul de minunatii pe peron: mici balti de sange, cioburi, sticle goale de Fritz-Cola (varianta de Cola a la Hamburg), voma, nenumarate doze de energizant si, de ce nu?, ambalaje de prezervativ, sfasiate in toate directiile. Dar, stau fara griji: a doua zi, de dimineata, totul e curat si aranjat ca si cum nu s-ar fi intamplat: micii si neimportantii imigranti au reusit sa curete totul, pana la isterie.

(VA URMA)

STADE: o bijuterie hanseatică

 

STADE-Privire de ansamblu

Intr-o zi cu soare (detaliu neobisnuit in nordicul si atat de temperamentalul Hamburg—atunci cand vorbim de vreme), in decembrie, m-am inhamat in sfarsit la o calatorie pe care mi-o doream de ceva vreme. In paranteza fie spus, Hamburugul—prin bogatia si stralucirea lui—a reusit in ultimii ani buni sa-si intinda antenele de arie metropolitana in doua din landurile invecinate, respectiv “Niedersachsen” (Saxonia Inferioara) si “Schleswig-Holstein”.   Ca atare, cand vorbesti de Hamburg, trebuie sa enumeri toate aceste mici localitati-satelit, cum ar fi: Pinneberg, Lüneburg si evident oraselul planificat pentru vizita: STADE.

STADE-Old and Gold

Poate ar trebui sa explic rapid cum am ales sa vreau sa fac o mini-calatorie intr-un loc indepartat de Hamburg si cumva provincial. Cea mai simpla expicatie ar fi interesul meu pentru toate orasele si oraselele parte din fosta Liga Hanseatică—o parte (si) din istoria Germaniei care m-a fermecat inca din liceu. Dand la o parte orasele mai mari (gen Bremen, Kiel sau Hanovra), raman acele orasele care, desi mici si ca dimensiune, si ca numar al populatiei, sunt (cum s-ar spune) indeajuns pentru ele insele. Au un trecut glorios, au suficienta industrie si (majoritatea) turism, incat sa se poata gospodari singure pe termen nelimitat. Asadar, explicatia pentru care au fost (pe harta) anexate zonei metropolitane Hamburg este de ordin pur practic: pentru o infrastructura bine structurata si o circulatie a marfurilor si a populatiei fara dificultate. Un detaliu pur geografic. Revenind la Liga si la tot ce a insemnat Nordul Germaniei pe tot timpul Evului Mediu si pana la sfarsitul secolului 17: e absolut fascinant de observat si de studiat toate aceste piese din fostul puzzle, toata bogatia si puterea stransa in peste 400 ani din doua motive principale: 1) o mana zdravana de oameni cu un talent innascut pentru comert si 2) marea sansa de a avea acces la doua mari: cea Nordica si cea Baltica.

Drumul pana la STADE e simplu: te sui in S3 (un mix intre metrou si tren) fie din Altona, fie din HauptBahnhof (gara), fie din Jungfernstieg (principalele noduri de comunicatie in centrul Hamburgului). Daca pornesti din Gara, calatoria dureaza aproximativ 70 minute. Peisajul nu este extraordinar, l-as descrie precum unul tipic Saxoniei Inferioare, adica: totul e plat, verde (un fel de evergreen specific landului), iar numarul crescatorilor de cai e covarsitor; am numarat odata, de plictiseala, in timp ce ma indreptam spre prietenii mei extraordinari Jörg & Adele, peste 50 de cai (si cativa ponei) frumosi si zgribuliti sub pelerinele pe care le poarta ca sa fie feriti de ploaie.

Am facut calatoria cu o frantuzoaica cu care m-am imprietenit spontan la inceputul sederii mele in Hamburg: iaca, sedeam si ma bucuram de seara la o terasa in Altona, cand am intrat in vorba cu femeia cu care imparteam masa: locvace, prietenoasa, directa si sensibila, Christine e de peste 22 ani in Hamburg, insa acentul rarait e inca acolo, pregnant. Mi-a marturisit cu o mandrie foarte mare ca a reusit, dupa multe chirii si zbateri, sa cumpere (in rate) un apartament in Altona cu doar 160.000 EURO (4 camere si aproape 100 mp). E intr-adevar un chilipir, in mod normal raportand zona la pret si calitate ar fi costat-o cel putin dublu; insa, sarmana, ca sa poata acoperi rata, are 3 joburi si fumeaza cate un pachet pe zi.

STADE-Targusor Craciun

In orice caz, stand de vorba despre verzi si uscate cu Christine, nu mi-am dat seama cand a trecut timpul caci iata-ne! deja in garuta din Stade. S3 circula (in weekend) doar din ora in ora asa ca memoram cu atentie orele de intoarcere. Nu suntem singurele: se pare ca vremea frumoasa de weekend a scos din gaoace destul de multi vizitatori curiosi, ce-i drept, majoritatea nemti. Privesc la ceas: 12:15. Stiu ca incet, dar sigur, in urmatoarea ora mi se va face sigur foame. Desi cu ceva teama, constat cu bucurie ca drumul de la gara pana in “Altstadt” (Centrul Vechi) NU dureaza, la un pas relaxat, mai mult de 15 minute. Deja din primele minute incepi sa observi ca oraselul promite: cladiri din caramida cu acoperisuri cu turla, vitralii minunate, giruete si fatade tivite, partial, cu un lemn vechi, pe alocuri umflat de timp, de vant, de ploaie si ganduri. Ca orice orasel vechi, strazile din Altstadt sunt extrem de inguste, traficul e imposibil, ca si parcarile. Nu mergem mai mult de 10 minute si deja ne impiedicam de ceva extrem de frecvent in Germania in perioada de 1 luna de dinaintea Craciunului: “Weihnachtsmarkt” (Targ de Craciun) asezat inghesuit in “PferdeMarkt” (Piata de Cai); miroase din toate partile a “Glühwein” (vin fiert), crenvursti, nutella si gogosi. Ne strecuram cu greu, nu inainte sa ma zgaiesc la un fel de morisca cu etaje, pe fiecare fiind un episod biblic cu-sau-fara baby Jesus. Ca de obicei, ma uit pe unde calc, nu se stie niciodata de unde-ti vine norocul, fie calc pe bani alunecati din buzunarele nemtilor piliti bine, fie alunec pe un crenvust cu mult mustar, abandonat in ultima clipa! Se simte provincia: oameni imbracati modest, fosgaie in toate partile, multi grasuti si grasi, babete cu eternul troler galopeaza spre magazinul alimentar, copiii zbiara, cainii imbracati in diverse hainute se cunosc si se saluta. Pun pariu ca daca as sta nemiscata, timp de 10-15 minute, la coltul strazii principale, as remarca cum aceeasi oameni se invart in cerc, fara un scop anume, ca niste soareci mai putin stresati, bine hraniti, frizati, parfumati, plictisiti de greci si de orice altceva ce nu tine de mica lor lume.

STADE-Macaraua din Port

Cateva vorbe despre Stade: impreuna cu Lüneburg, sunt singurele doua orase din Saxonia Inferioara care au primit (in 2007, deci foarte recent) titlul– cu rang de privilegiu—de oras hanseatic. In apropierea oraselului Stade (are o populatie de aproximativ 46.000 locuitori) s-a aflat pana in 2003 o centrala atomica—acum inactiva deoarece Germania si-a asumat sa renunte treptat la energie atomica. Acum se gaseste langa Stade o uzina chimica care, impreuna cu PROKON (doua turbine eoline, cele mai inalte din Europa!), au dat multi bani oraselului pentru renovarea, prezervarea si promovarea centrului ei istoric. Si vai! Cati bani trebuie sa fi fost, intreg centrul are case dintre care unele sunt din secolul 13! Ca sa nu punem la socoteala, portul minuscul si  cele doua biserici. Pot spune cu mana pe inima ca mi-a luat cam o ora sa vizitez intreg Centrul Istoric. Dupa cum am citit si dupa cum m-am asteptat, Centrul e constituit din cateva strazi (10-15), mai bine zis, stradute, in centrul centrului fiind Primaria, Biserica si Scoala. Tropaind energic printre nemtii inveseliti, ajungem si in “FischMarkt” (Piata de Peste) unde, surpriza! ne intampina inca un targ de Craciun. Cam sughitand de foame, intram (la intuitie) intr-un local plasat intr-o casa mai veche de 150 ani. Localul se numeste “Café im GoebenHaus”  si e in fapt (cam ca tot centrul) o cladire istorica. Ocupam loc in camera din spate; nu cred sa fie mai mult de 12 mese, mai inghesuite, dar incadrate de un décor extrem de pitoresc: tavanul jos, ferestrele duble (una la strada, una in casa, intre ele loc sa culci un copilas; pe vremuri, astfel se pazeau localnicii de frig), polite de-a lungul peretilor pe care stau asezate cuminti seturi intregi de ceai, dintr-un portelan fin; exista si o vitrina cu torturi abia scoase din cuptor, unul mai mandru ca altul, aproape topindu-se pe ele bezeaua si frisca de proaspete ce sunt! Personal, comand specialitatea zilei: bucatele de carne de porc gatite la abur cu garnitura tripla (varza perpelita usor, mini-pireu de cartofi si o salata), la sfarsit impart cu Christine o tarta cu ciocolata, bezea si banane. Totul se deapana intr-o atmosfera degajata, prietenoasa—atat femeia care ne-a servit la masa, cat si ceilalti oaspeti par a fi (contrar preconceptiei ca nemtii din nord sunt “verkrampft”) persoane senine, care stiu sa zambeasca, desi timid.

STADE-St Cosmae

Ne uitam la ceas si constatam cu stupoare ca a uitat Dumnezeu de noi in local, unde am stat mai bine de 2 ore! Intr-un galop bine studiat, intram pe rand in Primarie, apoi in “Saint Cosmae”. Aici pot observa, cu ochiul liber, cum stilul luteran a venit si spus ultimul cuvant: singurele semne vizibile ale Catolicismului sunt citatele in limba latina, majoritatea in jurul altarului. In rest, stilul strict, minimalist al Protestantismului razbate cam din fiecare caramida. In sfarsit, de cand a inceput luna decembrie, simt ca se apropie Craciunul: cineva exerseaza la orga pentru un concert din acea seara; dimensiunea mica a bisericii si oameni piosi (majoritatea de la foarte batrani in sus) completeaza atmosfera crestina. O mica expozitie de artefacte bisericesti adunate de te miri de unde si datand cu cateva secole in urma aduna ceva curiosi. Raman cam jumatate de ora; ne mai invartim ce ne invartim, pe cer au inceput sa apara nori. Privesc cu incantare si admiratie  la bijuteriile arhitectonice ce ma inconjoara, citesc inscriptiile in latina de pe fatade—folosite clar cu scopul ca Doamne-Doamne sa ii ocroteasca pe cei ce locuiesc in respectivele case—remarc, o data in plus, cum unele cladiri, vechi de un amar de timp, s-au inclinat intr-o parte, de parca ar vrea sa-i salute politicos pe toti cei care trec si le privesc.  Imi amintesc, din ce-am citit pe Wikipedia, ca orasul a incercat in permanenta, in Evul Mediu, sa ocroteasca comunitatea de evrei care s-a adunat aici, le-a dat drepturi peste drepturi pana cand a ajuns sa traiasca aici o comunitate evreiasca impresionant de mare. In zilele de azi, in special vara cand micutele localuri (zic micute pentru ca nu ai cum sa le faci mai mari, cladirile istorice de aici sunt prin definitie miniaturale) isi intind aripile spre exterior, cu terase, centrul Stade-ului este (caci orasul a scapat complet de bombardamentele celui de-al doilea Razboi Mondial), si va ramane mult timp de acum incolo, o bijuterie istorico-culturala ce trebuie vizitata de cei care calatoresc spre Nord.

STADE- Prin gangul timpului

Intr-o buna zi, ma voi reintoarce. Warte auf mich, du, Stade!

HAMBURG SAU HAMBURGER ? (varianta sociala)

 

Biserica (evanghelico-luterana) postmoderna

Am fost foarte mirata cand, in primele zile bune dupa ce am sosit la Hamburg, am tot auzit cat de multi-culti e orasul. Ca sunt in oras oameni din aproape TOATE tarile lumii, lucru reflectat in activitati sociale, culturale si mai ales religioase.  Singurul lucru batator la ochi a fost sa constat ca, din 2007 de cand am fost ultima data in Germania, pe langa imigrantii turci, Hamburgul e plin de negri! Unde te uiti- pe strada, in metrou, la coltul blocului- ii vezi: ele—cu fundul mare sau mai putin mare, mai negre sau mai putin negre, cu frizuri sui si mai mereu tarand dupa ele multe sacose; ei—mai slabi, uitandu-se dupa blondele nemtoaice, curatand tomberoane sau, pur si simplu, dormind pe ei in metrou, de obositi si munciti.

La o cercetare mai atenta, Hamburgul este intradevar multi-culti, aspect care mi-a scapat fiindca diversele nationalitati / grupuri etnice s-au stabilit aici in diverse zone/cartiere cu granite destul de bine delimitate. De exemplu: un numar impresionant de indieni lucreaza pentru Airbus, au o mica parte din zona Harburg (sudul orasului) doar pentru ei, si-au construit si templu, au autobus dedicat sa-i duca/aduca de la servici, numit glumet “Indian Express”. Portughezii imigranti au format “Portugesisches Viertel”, cumva ascuns de turisti, desi la vedere—au acolo localuri cu specific, programe culturale proprii etc.

Din pacate, dupa cum era de asteptat, exista si zone tip ghetou, iar eu am avut nenorocul sa aterizez intr- unul, printr-un exercitiu nefericit. Ghetoul cu pricina e in Estul orasului, am coborat la statia de metrou numita Billstedt si m-am trezit nesperat de repede intr-un mediu populat, in majoritate, de arabi si negri. Pe langa faptul ca nu intelegeam o iuta din ce urlau unii la altii, in varianta lui Mitica-mitocanu, adaug muntii de mizerie, mirosul de nespalat, privirile animalice, arhitectura dezolanta. Am inchis ochii si am urcat in primul metrou care m-a scos de acolo.

Doar ca sa aterizez la Hauptbahnhof (un fel de Gara de Nord)—principalul nod de comunicatii de transport din Hamburg. Desi asezata in buricul targului, gara atrage ca un magnet turbat doar pleava populatiei, the lowest of the lowest: curve, drogati, punkeri cu fata ciuruita de piercing si corpul inundat de tatuaje, betivi fara casa, tiganii nostri romani, violatori, hoti versati, nevrotici lasati in libertate. Ultima data cand am trecut pe acolo, a trebuit sa o iau la fuga, homlesii organizasera ad-hoc o manifestatie cu mottoul “Die Stadt gehört allen” (orasul apartine tuturor) avand ca scop sa-si recapete un colt din gara in care sa poata, linistiti, locui, pili, bori etc, etc. Culmea ridicolului: in Gara canta non-stop (afara) muzica simfonica, probabil cu scopul de a crea, peste atmosfera de voma si flegma, o stare de Zen.

Eppendorfer Baum (fost cartier puternic evreiesc)

Spre deosebire de imigranti sau de evreii pe care nu au reusit sa-i lichideze, neamtul mediu se distinge clar intr-o multime de fete colorate. Inalt, blond sau cel putin blondiu, imbracat/incaltat cu cel putin o piesa de la Jack Wolfskin (de preferinta jacheta), cu o geanta gen tasca (pe care scrie, cel mai ades, Vaude sau Freitag) si mereu infofolit cu un mega-fular, iti zambeste instant daca il privesti; observa ca il privesti in mai putin de 2 secunde, se intoarce si zambeste, daca ai noroc te intreaba si de sanatate. Are rabdare sa astepte, in tot timpul cat face asta priveste in departare, demn si inalt, ca un ciobanesc german. Prefera sa evite conflictele deschise, are un grad de toleranta psihica cu mult peste romanul mediu. Nu sunt de acord cu ce am auzit de la multi ca neamtul din Hamburg NU stie sa zambeasca, ca sta mereu incruntat—chiar daca multi nemti de aici sunt veniti de peste tot din Germania ca sa castige bani, macar 1 din 4 trebuie sa fie loco. INSA: marele blond, dincolo de suprafata lui timida, este si ramane in sufletul lui un deprimat si un nationalist. O deprimare adanca, de parca nu au mai reusit de cateva generatii bune sa-si revina dupa cele doua razboaie mondiale; gradul de alcoolism in Hamburg intrece orice imaginatie, dar nefiind un fenomen batator la ochi, iti ia destul de mult timp ca sa-l observi. Mai intai iti sare in ochi cand esti la metrou anuntul repetat la nesfarsit: “Alcohol Verbot” (interzis alcoolul); mai apoi, dupa cateva zile bune, incepi sa observi si alte detalii: luni dimineata, pe liniile de metrou, e plin de sticle sparte, cu zecile; daca te incumeti sa calatoresti in weekend noaptea (metroul circula nonstop vineri si sambata), sticle goale sunt lasate pe jos, se rostogolesc de la un capat la celalalt al vagonului, cloncanind surd; tineri, cu asa-zise sticle de suc umplute la refuz cu vodca/tequila/gin si neaparat energizant peste (e foarte la moda) urla pe peroane si pe strazi; din cand in cand, metroul intarzie cu zecile de minute—inca unul care s-a trezit sa mearga pe linii deviind tot traficul, soseste Politia, Salvarea. Chiar acum cateva zile, in timpul saptamanii, intorcandu-ma acasa am vazut din mers cum Politia il ducea pe unul in catuse, drogat si beat, dar foarte bine-dispus (radea in hohote); cand am urcat in metrou, un batran beat mort, se descultase si, cu picioarele cocotate pe bancheta, isi taia (sa le zic) copitele cu un briceag; zi de zi, vad oameni bagandu-si adanc mana in tomberoane, cautand ceva de mancare (si sunt nemti); statia de metrou la care cobor sa ajung “acasa” are un cersetor consacrat, toata lumea il stie, sta inalt, gras si blond, cu un zambet tamp pe fata si baguie ceva—m-am uitat de cateva ori urat la el asa ca acum, cand ma vede, se intoarce de la distanta cu spatele; multi nemti miros urat- lucru neastepat insa cumva de inteles fiindca orasul cel scump, rece si distant, ii face sa transpire abundent si nevrotic; 1 neamt din 3 fumeaza minim un pachet de tigari pe zi (desi costa 6 euro)—nu mai au voie sa fumeze decat in locuri dedicate si afara asa ca-i vezi cum stau, ca oile, si sorb din tigara cu ochii inchisi—fereasca Sfantul sa fie o pauza generala de tigara si tu sa ai ghinionul sa iesi chiar atunci din cladire, nimeresti in Iadul fumului suflat direct in fata!

Shoah (Holocaust) comemorare

Nationalismul e inca si mai greu de simtit, de identificat decat deprimarea cronica de care sufera. Trebuie sa ai un grad mare de inteligenta emotionala, de fler (jurnalistic), ca sa poti afirma ca fenomenul exista cu adevarat. Insa exista, mocneste latent, cum probabil a mocnit trivial, lipsit de orice semnificatie, devenind in fapt picaturi, apoi valuri, apoi furtuna. Cateva exemple: Hamburgul a ales, dupa ce pe vremea nazistilor a exterminat peste 20.000 evrei, sa-si recunoasca vina printr-o metoda discreta, aproape artistica: (selectiv) in fata intrarii (usii) cladirilor in care au trait si/sau muncit evreii, acum stau placute mici, aurii, pe care sta scris numele respectivilor, in ce lagar au fost dusi si cand au fost exterminati (in original “Stolperstein”, engleza “Stumbling block”). Timpul a trecut, numele de pe placute se sterg treptat, cetateanul grabit calca apasat pe ele, in goana spre servici, sau casa, sau shopping; in casele odata evreiesti sunt acum magazine sau traiesc nemti sau pur si simplu, cum e cazul Campusului meu universitar, s-au ridicat cladiri de birouri; foarte putini se opresc sa citeasca cum Lowenstein sau Carlebach sau Cohen a fost eliminat la Riga, Auschwitz, Lodz; intr-o incercare de corectitudine, pe locul pe care odata se gasea cea mai mare sinagoga din nordul Germaniei, o artista evreica  a desenat (ca un fel de 3D) cupola si “altarul”, iar piata poarta numele celui din urma mare rabin al Hamburgului, Joseph Carlebach, care, impreuna cu copiii si sotia, si sotie aun fost rasi in lagar. Pentru siguranta tuturor, Municipalitatea se pregateste sa semneze un contract cu Comunitatea Evreiasca; in mod straniu, o parte din functionarii din Scoala de Torah-Talmud sunt nemti (privesc acest lucru ca un control din umbra). De ce totusi, in loc sa zaca pe trotuar, calcate in picioare de oameni si caini, nebagate in seama de trecatori si turisti, NU au fost puse astfel de placute direct pe cladire? Asa ar fi rezistat mai bine trecerii timpului si ar fi fost si remarcate de toti aceia care se uita cu admiratie (si invidie) la respectivele cladiri? De ce?!

Shoah (Holocaust) comemorare (2)

La o privire si mai atenta, poti auzi cum, in surdina, neamtul de rand scrasneste din dinti si se enerveaza ca tara s-a umplu de imigranti; deunazi, in cartierul in care locuiesc (cartierul cel mai scump si mai plin de snobi), o imigranta, vadit stresata sa prinda metroul, a imbrancit, din greseala, o babeta scaldata in Chanel 5—cand am trecut pe langa ea, am auzit-o murmurand printre dinti “Imigranta nenorocita”.

Spre deosebire de, sa zicem, francezi, neamtul nu va actiona aproape niciodata in mod evident, va zambi si se va uita in alta parte, cu mintea parca pierduta; va vorbi raspicat, dar pe un ton incet, si cu multe “Also bitte” (asadar, va rog); va accepta ca langa el, in metrou, sta un negru sau un chinez sau un arab si nu se va ridica sa stea pe alt scaun. Insa, cred ca tocmai aici sta problema: atata vreme cat undeva, adanc in subconstientul tau, gandesti “ei vs. noi”, cat oamenii nu sunt egali iar negrul, nu albul, va râni in toalete si in cosuri de gunoi, cat inca din scoala educatia e, in mare parte, pentru germani si nu imigranti, problema nu dispare, ci se amplifica. Cum un razboi si inca un pogrom ca fiind destul de improbabile, insa (pe fondul unei situatii economice din ce in ce mai proaste, chiar si in Germania) problema nationalista ca fiind reala, nu pot decat sa-mi imaginez ca, undeva in viitorul nu foarte indepartat, se vor lua masuri stricte impotriva celor non-germani; masuri corecte, subtile, dar pervers implementate. Si cum altfel se poate trece la asemenea masuri daca nu treptat, in liniste, folosind singura arma de distrugere in masa: BANUL.

Si, ca un punct suplimentar, pot vorbi din punct de vedere personal si despre gradul de toleranta al neamtului educat. Cam in primele zile dupa sosirea mea in Hamburg, am fost invitata la un simpozion cu tema “Dialog interreligios”; cum era si de asteptat, au fost invitati sa tina prelegeri crestini, evrei si musulmani; daca crestinii au fost suprareprezentati (si condusi de un mos impaiat reprezentand Biserica Catolica), iar musulmanii de un profesor tinerel, caruia, in emotia cuvantarii, i s-a facut rau si a trebuit sa ia un Xanax, la evrei n-a aparut nimeni. Dupa pauza (simpozionul a durat 1 zi intreaga), spiritele s-au incins – cel mai probabil de la vinul servit; mosii cu chelii roz si inele cu sigiliu, babele cu gusa si posete Dior au inceput sa se framante, sa vocifereze, sa rada, sa sughite cand un mos, cu o freza de compozitor nebun, s-a suit la tribuna si a criticat religia crestina (de fapt Biblia si carentele ei), intradevar mai groghi, dar in limitele normalului, fara injuraturi, tipete si altele; in schimb, multimea l-a huiduit puternic, l-a invitat afara sa mai bea un pic si, colac peste pupaza, imediat dupa el s-a suit la tribuna o fata batrana, grasa si despletita care a tipat continuu 10 minute ca nu exista nimic mai presus de Religia Crestina si Biblie. Ca doar tot eram la capitolul toleranta (fie ea de care-o fi)!

Iar scolile si in special facultatile pun un accent special pe comunicarea interreligioasa dintre crestini si arabi, insa, daca e sa fiu intrebata, adevaratul motiv nu e toleranta, ci teama nemtilor de a nu fi cotropiti de Islam, de o lume inafara Crestinismului. Cand i-am intrebat cati dintre toti acesti oameni care propavaduiesc dialogul interreligios au vizitat ultima data ghetoul, sau centrele de asistenta sociala sau chiar si o inchisoare, m-au privit uimiti si nu au inteles intrebarea. Sa predai toleranta si dialogul unor oameni deja educati si nu celor care s-au abatut de la cale e ca si cum ai arunca un cub de gheata peste un pahar deja inghetat.

Viata privita, cum s-ar zice, de la firul ierbii nu e niciodata ceea ce vedem la televizor, citim sau auzim de la unu-altul. Totusi, blogul meu acopera o minuscula parte din ce inseamna Germania asa ca nu poate fi luat in serios decat “cum grano salis”; iar, din punctul meu de vedere, daca in trecut aveam multa afectiune pentru “Marele Popor German”, acum am semnificativ mai putina, insa mult mai mult respect si admiratie pentru ce s-au dovedit sa fie chiar si in grelele zile de criza economica.

(VA URMA)

HAMBURG:PAY OR DIE (varianta economica)

 

Domiciliul meu, pe moment

Iata-ma! Sunt de doua luni in orasul liber & hanseatic HAMBURG; inca un vis implinit, inca un punct de bifat ca realizat pe lista de “TO DO PROFESIONALLY”. Recunosc ca, inainte sa ma mut temporar la Hamburgul, nu am prea citit despre oras fiindca imi place mai intotdeauna sa ma las surprinsa si sa descopar lucruri noi si interesante, de capul meu. M-am informat doar asa, in mare, despre lucrurile de baza, cum ar fi:  vreme, cat costa sa cumperi de-ale gurii pentru o saptamana, daca au metrou, daca au umor, daca sunt bogati etc. Evident, lucrarea mea de dizertatie pentru  master fiind strans legata de acest oras, am citit destul de mult inainte si despre istoria evreilor in Hamburg si Altona—lectura ce m-a ambitionat sa vreau sa vin intr-adevar aici si sa aflu cat mai multe despre aceasta tema, la fata locului.

Nu in ultimul rand, am zis ca, fata de Elvetia unde mai puteam sa merg sa-mi scriu dizertatia, cel putin Germania nu mai prezinta un soc cultural deoarece am trait neintrerupt 15 luni in Saarbrücken (la care se aduna si cele cateva vizite, vreo 9-10, la Berlin). Iar limba mea germana (momentan ruginita) se poate pune din nou in miscare ca, dee!, odata invata e nicioadata uitata—cam ca mersul pe bicicleta.

Dar vai! cat de departe de proiectiile mele originale poate fi Hamburgul! Din toate punctele de vedere. Sa le luam pe rand:

Hamburg (vazut din zona Berliner Tor)


ECONOMIC
: mai rar mi-a fost dat in viata sa traiesc intr-un oras atat de scump! Si cand spun asta, nu ma refer la cat m-ar costa sa cumpar o paine sau sa beau o bere. Nu! Ma refer in special, aproape exclusiv, la pretul chiriilor. Sa o luam asa: un apartament de doua camere (suprafata de 38 mp, utilat, nu neaparat renovat, fara balcon, la 10-15 minute de mers pe jos pana la metrou & intr-o zona buna– sa zicem echivalentul in Bucuresti al zonei 1 MAI / Bdul Ion Mihalache) incepe de la 650 EUR / luna. La asta se adauga si garantia pe care trebuie sa o platesti in avans (care e minim o chirie). Iar proprietarul, de cele mai multe ori, organizeaza vizionarea apartamentului in grupuri, ca la un fel de muzeu, te pune sa completezi un formular, sa vii cu o scrisoare de recomandare de la fostul proprietar, trebuie sa te decizi, de foarte multe ori, in mai putin de 24 ore daca il inchiriezi au bau…Ca atare, foarte multi prefera sa imparta la minim doi, ba chiar la mai multi de, chiria unui apartament.

Sa nu se inteleaga cumva ca ar fi mai ieftin sa inchiriezi o garsoniera, o, nu! Caci una intr-o zona buna (de exemplu in Altona) incepe de la 450-500 EURO. Ca atare, eu ar fi trebuit sa vin inarmata cu un minim de 900 euro pentru o garsoniera. Chiar si asa, povestea se continua intr-un mod neasteptat: e aproape imposibil sa gasesti ceva la un pret rezonabil si in mai putin de 1-2 saptamani! Numarul ofertelor e complet depasit de cereri asa ca variantele sunt: 1) platesti de te usti (si nici macar nu ai garantia ca o sa te simti okay in locul respectiv, multi, cand inchiriaza pentru scurta durata, isi iau cu ei tot, inclusiv patul, de teama sa nu se intample ceva, asa ca ori cumperi unul nou sau cel putin o saltea, ori dormi pe jos)  2) faci compromisul sa traiesti la comun, sa imparti un apartament cu altcineva insa aici exista riscul, cum am patit-o si eu, sa nimeresti cu o persoana pe care ai vrea sa o strangi de gat si apoi sa o fierbi la foc mocnit  3) sa te lupti, cu cel putin 5-6 luni inainte, sa obtii un loc in camin, exercitiu care insa nu-ti ofera nici o garantie fiindca (asa tampenie mai rar) un computer alege aleator pe cei care vor primi locà aici, in paranteza, pot spune ca acum cateva zile m-a cautat un administrator de camin care, precipitat si destul de neprietenos, mi-a comunicat ca are un loc, dar doar pentru decembrie si ca trebuie sa ma mut de Revelion: “321 EUR! Vrei camera sau o dau?” Evident, mai exista si alte variante. De exemplu: unele babete, pensionare, s-au unit intre ele si (tipic nemtesc) au format o mica uniune de femei intreprinzatoare: fiind mai batrane decat Timpul, sunt proprietare (cel mai probabil si-au dobandit locuinta dupa Razboi), au cate un apartament de 2-3 camere si cum pensioara nu le prea ajunge, au semnat un contract cu Universitatile din Hamburg ca sa gazduiasca studenti.  Cum apare un amarat debusolat care nu are unde sta, cum pac! Pune cate o baba mana pe el. Chiria nu e exagerata, insa, din cate stiu, apartamentele sunt la dracu cu carti, miros a carti foarte vechi, pipi de mâţă (discret), bomboane de tuse expirate, iar peretii sunt plini de poze ale sotului decedat (daca nu a murit in Razboi si-a dat sigur buhul in timpul Planului Marshall). Pe scurt, varianta nemteasca a nemuritoarei din “The Ladykillers” (versiunea originala).

Acum, ca au trecut doua luni pline de cand sunt aici, pot spune ca am auzit si povesti de la chiriasi care sunt de mult aici, povesti care frizeaza ridicolul. De exemplu: un cuplu—ea mare si blonda, prototipul vacii de Pomerania, el mic, slab, dar vioi—inchiriaza un apartament de doua camere intr-o zona buna (Alsterdorf / Winterhude). Impreuna castiga pe luna undeva la 2500 EUR. Au cautat pana le-a iesit limba din gura pana sa gaseasca acest apartament asa ca, cu moralul la pamant, accepta sa-l inchirieze orice ar fi. Iar orice ar fi se traduce aici ca bucataria e nu numai neutilata, dar si nefinisata. De ce ? Chiriasul precedent a luat cu el si frigider, si masina de spalat, si aragaz, ca-i apartineau; si cum, pe cheltuiala chiriasului precedent, bucataria fusese aranjata un picut- pus pe jos mocheta si pe pereti un tapet- acesta a luat cu el si mocheta si tapetul ca sa le refoloseasca unde se va muta. Ca atare, pe langa chirie si garantie (doar chiria e 900 eur pentru 2 camere), cuplul nostru trebuie sa cumpere electrodomesticele de mai sus si sa refiniseze bucataria- o cheltuiala in plus de minim 700 euro; ca sa nu luam in considerare ca, atunci cand se va muta, cuplul va trebui sa caute un apartament cu bucatarie goala! Un alt exemplu: gasisem in Altona, chiar inainte sa sosesc la Hamburg, un apartament cochet de 2 camere, cu tot ce-i trebuie (mai putin balcon). Ajung, merg la vizionare, sun, neamtu deschide si ma anunta cu o fata tampa ca: “Pai, l-am dat! Ca nu erai chiar sigura (minciuna).” Carevasazica, a subinchirat in mai putin de cateva zile, insul se muta la iubita lui, dar, ca sa fie sigur ca nu-si pierde propriul apartament, il subinchiria—ca sa aiba unde sa fuga, banuiesc eu, daca se certa cu fata lui. Si povestile pot continua.  Sa adaug la ecuatie si ca majoritatea nemtilor nu au nici cea mai mica sansa sa-si cumpere propria locuinta, atata vreme cat pretul mediu pe mp depaseste sensibil 3500 Euro. Ridicol, mai ales ca in medie un neamt cat traieste plateste in medie / an cca. 4500 Euro pe chirie.

Din punct de vedere social, excluzandu-i pe bogatii si instaritii orasului, multi nemti traiesc de pe o luna pe alta. Cu cateva zile in urma, in Karstadt (unul din magazinele de lux de aici, nu are echivalent la noi decat poate cu mallul din Baneasa) o vanzatoare in varsta, vazandu-ma probabil mai Sandy Bell, a inceput sa mi se confeseze: “Uite, maica, am peste 60 ani si ca sa mai adaug vechime la pensie mai trebuie sa lucrez inca 5 ani. Pensioara mea de acum e de 580 euro. Cum sa ma descurc cand doar chiria e 300 euro? Traiesc cu copiii mei, dar nici asa nu e bine ca fata mai mare e in Grecia, s-a luat cu un grec. E atat de scump sa traiesti in Grecia, un litru de lapte e de doua ori mai scump ca aici, la fel si zaharul. Ii fac prajiturele si i le trimit colet, e mai ieftin asa. Vai, vai!” Etc, etc.

Mi se pare incredibil ca trebuie sa spun ce voi scrie acum, insa, prin comparatie, parintii celor de varsta alor mei (adica parintii nascuti in anii ’50) au  avut noroc sa primeasca un apartament, in Comunism, pe care l-au achitat in cativa ani, devenind proprietari voiosi. Iar spre diferenta de Hamburg, acum in Romania, dupa ce piata imobiliara a cazut, cei tineri (unii dintre) isi pot permite sa-si ia pe credit macar o garsoniera. In Hamburg insa, nici nu poate fi vorba! De ce? Pai, sa-l luam de exemplu pe omul simplu care lucreaza in Media Markt (un magazin urias cu electrodomestice si alte alea) manipuland marfa la raft, vorbind cu clientii, batand la casa. Acest om castiga pe luna, bani in mana, 1.100 euro- vorbesc din surse informate. La un calcul rapid, dand la o parte chiria de 350-400 euro, transportul (o singura calatorie costa 2,85 euro, un abonament lunar pe toate liniile cam 100 euro), asigurarea de sanatate si utilitatile, omului ii mai ramane sa manance cam de 500 euro—ca sa nu luam in calcul ca mai intotdeauna se ivesc cheltuieli neprevazute. Totusi, diferenta dintre romanul nostru care lucreaza (de exemplu) in Carrefour si asa-zisul neamt care presteaza in Media Markt este ca celui din urma Statul ii respecta dreptul de cetatean si fiinta umana- legile sunt stabile si sunt facute sa ajute cetateanul aflat la ananghie, sistemul politic e solid, nu se schimba peste noapte. Spun asa-zisul neamt, deoarece majoritatea celor care fac munca de jos sunt imigranti (la prima/doua/treia generatie) sau nemti batrani; rar vezi tineri nemti si cand ii vezi probabil ca fac asta ca un job part time, paralel cu studiul.

Intr-un mod uimitor, in multe locuri NU am putut plati cu cardul de credit! De ce? Fiindca Statul german a decis sa impuna ca modalitate de plata asa-zisul card EC sau, cu alte cuvinte, un card de debit care nu functioneaza DECAT daca ai cont intr-o banca nemteasca. Un mod discret de-a controla finantele populatiei, de a vedea cati bani ai pe cont si ce faci cu ei. Evident ca nu mi-am comandat un asa card, asta ar insemna si sa platesc comisioane bancilor de aici. Varianta de a avea cu mine cash, mai tot timpul, nu-mi surade insa am observat cu timpul ca multi nemti sunt clasici, adica poarta cu ei mult cash.

Inainte sa-mi inchei “ditiramba” cu tenta economica, pot afirma cu destula siguranta ca, in momentul de fata, nimic nu poate cu adevarat justifica pretul chiriilor de aici. Poate ai norocul sa locuiesti in Hamburg de multi ani si sa tii cu dintii de chiria ne-marita cu anii; poate ai bafta si, apeland la SAGA GWG (un fel de asociatie de propietari care inchiriaza la pretul mai rezonabile) gasesti ceva in mod miraculos de repede; poate devii nebun si procedezi ca un cetatean care, dupa ce a locuit 30 ani in acelasi apartament din Centru, s-a trezit ca trebuie sa plateasca de 10 ori chiria initiala—asa ca a pus conditia ca se muta daca i se achita preturile de renovare (adica 100.000 Euro) si, ca atare, a ramas dupa ce s-a luptat cu Autoritatile si proprietarul. Dar, pentru noi, cei de rand, grabiti  sa gasim repede si speriati sa nu platim prea mult, Hamburg este un oras inchis, rece si distant, asa cum pot sa-l privesc acum, dupa 2 luni de cercetare si detasare emotionala. Subscriu aici si pentru nemti, din alte parti ale Germaniei (culmea, chiar si din Berlin!).

(VA URMA)

Oraşul celor 7 turle

 

Intr-o dimineata umeda, foarte racoroasa si intunecata, ceasul suna la aproape 7. In timp ce ma ridic din pat ma lovesc (pentru a cata oara?) cu capul de peretele lateral care coboara foarte iute si periculos de aproape de pat. Cum casa din gradina in care imi este sortit sa traiesc pentru aproape jumatate de an a fost candva (pare-se) un garaj de lux, tot ce tine de ea e demn de observat: scara foarte abrupta care te aduce in asa-zisa bucatarie- ce nu e mai mult decat un holisor cu o chiuveta, un aragaz si un mini-frigider (toate incastrate de-a lungul peretelui ce da spre gradina). Seara, in timp ce ma prefac ca lucrez ceva prin bucatarie, ii spionez pe bursierii care locuiesc vis-à-vis, adica in cladirea principala fiindca, deasupra aragazului, e o ferastra care da spre gradina si casa-castel (pentru cine a citit blogul precedent). Revenind la casa din gradina, baia e si ea mica, dar nu minuscula, cu o cabina de dus, o chiuvetica si o toaleta asezata chiar sub geam. Cat priveste camera in care locuiesc, nu cred sa aiba mai mult de 8-9 metri patrati; privita din exterior, casuta are aspect de ciuperca-ntr-un picior si, ca atare, nici unul dintre peretii camerei nu e drept. Patucul, masa de langa el, dulapul incastrat in perete: toate scartaie si se tanguie cand le atingi. Un farmec aparte il are fereastra dinspre gradina casei vecine, fereastra de la care pot vedea cerul cu lumina lui atat de schimbatoare in Hamburg; din cand in cand, mai observ luna, pasarile curioase care poposesc la pervaz si, cel mai frumos, o panza de paianjen perfect urzita—mereu in bataia vantului, mereu rezistandu-i.

Dupa o injuratura stransa printre dinti, concomitenta cu gandul “De ce nu esti atenta?!”, primul gest al drumului spre trezire este sa deschid geamul. Aerul curat, ca la noi sus la munte, intra repede in camera mustind inca de caldura noptii. In timp ce stau in geam cu barbia sprijinita in palma, o observ (din nou) pe Dudi—veverita casei care, ca si mine, pare somnoroasa. De data asta, inspecteaza gradina la picior, se uita—ca un om mare—la frunze, la o groapa proaspat sapata, la copaci. Parca e un fel de functionar de stat trimis in misiune, ii mai lipseste doar carnetelul si creionul asezat in off-side dupa urechea dreapta. Probabil ca si Dudi se gandeste, ca si mine, ca e o dimineata umeda, prea racoroasa si intunecata si ca nu are ce cauta afara…

Dupa o cafea amara si trei lingurite de iaurt marca Sobekke (sper sa vina si la noi, e cel mai bun iaurt pe care l-am gustat vreodata) ies pe usa in graba, nu inainte de a ma infofoli cu grija. Dupa aproape 1 luna de popas in Nord, cocluzia este ca nu trebuie sa ai deloc incredere in vremea de aici. Umbrela trebuie purtata zi-noapte, iar toamna-iarna nici ca poate fi vorba sa te pretezi la o fusta. Iesind din casa si traversand gradina ca sa ies in strada, vad ca au crescut, peste noapte, si mai multe ciuperci, una mai rosie decat cealalta, impreuna formeaza cercuri nesfarsite.

La gara, destinatia intermediara a zilei, sunt- o data in plus- scarbita de numarul mare de oameni ai strazii care-si fac veacul p-aici, sub ochiul atent al politiei care misuna in tacere. Printre cersetori au inceput sa apara si eternii tigani care vor sa te pacaleasca cu “Ia, nene, trandafirul.” Se apropie de marii blonzi, infig trandafirul in mainile fiecarui membru al familiei care priveste total nedumerit, in tacere. Apoi tiganul tipa sigur pe el: “Ain uiro!”. La fel de calm, dar lamurit, capul familiei blonde ia, unul cate unul, trandafirul din mainile celorlati, punand buchetul cu un suras abia zarit inapoi in mainile tiganului care priveste enervat, dar alert, in jurul lui. Pe mine n-au reusit sa ma prinda fiindca ma uit intotdeauna in alta parte in timp ce vin spre mine ba cu trandafiri, ba cu mana intinsa, cu acordeon, ba chiar cu un formular ca au o casa undeva in Romania luata in acelasi timp si de vant si de ape.

Asa cum am stabilit deja de o saptamana in mailuri insistente, eu si restul de 6 bursieri Erasmus ne intalnim cu cei doi functionari ai Erasmusului la peronul 6b) cu destinatia Lübeck. Inainte sa ajung, nu stiam decat vag cine sunt ceilalti fericiti castigatori ai grantului. Dar iata-i ca apar, unul cate unul: o finlandeza grasuta, cu trasaturi frumoase si un aer visitor; doua olandeze– una cu un tatuaj de argint pe caninul strang, cealalta pe cel drept, fiecare cu cate o posetuta gen “Blonda de la drept”, fapt care ma face sa tresar si sa ma intreb cand o sa apara Chihuahua; un elvetian ranjit, vorbaret, cu un cap lunguiet ca o arahida; doua turcoaice- una grasuta, una slaba. Cei doi functionari Erasmus sunt: o femeie- la origine din Uzbekistan- si un barbat- de fel chiar din Lübeck—pe numele lui Michel. Ne suim la cucurigu si ajungem la destinatie inainte sa ne dam seama ca am plecat. Poate calatoria a durat atat de putin (in realitate tine 40 min) si fiindca am vorbit neincetat, cu toata lumea, despre te miri ce. Dupa cum m-am obisnuit de atatea ori in trecut, vesticii spun de cele mai multe ori aproape nimic despre ei, au (in special nemtii) un fel aparte de a se abtine de a face orice fel de comentariu direct, critic, sau amandoua, la adresa celor din jur.  Din cauza asta, mi se mai intampla sa ma trezesc vorbind direct, doar pentru a savura privirea lor surprinsa cand ma aud spunandu-mi parerea verde in fata.

Lübeck: orasul pe care mi l-am imaginat de nenumarate ori in timp ce am citit excelentul “Casa Buddenbrook” imi apare in fata ochilor,  prin ceata, ca un oras pe cale sa dispara inecat in propria istorie. Poate ca ora matinala si vremea umeda si foarte mohorata nu imi ajuta starea de spirit; vorbaria lui Michel prin care disting ca orasul a saracit, ca nu mai sunt bani pentru renovari si ca studentii nu mai vor sa mearga aici la facultate, nu prea ajuta nici ea la imaginea pe care deja mintea a inceput sa o infiripe.

Incep sa ma linistesc in timp ce incepem sa tropaim inspre Holsten Tor si, mai departe, inspre Orasul Vechi (Altstadt). In fapt o insula inconjurata de raul Trave, Lübeck a fost odata declarat “Regina Ligii Hanseatice” si unul dintre cele mai bogate orase din Liga. Urmele bogatiei se mai vad inca, insa trebuie sa cauti cu atentie fiindca ce era pe vremuri inteles ca bogatie ampla poate parea in zilele noastre un fel de gluma. De exemplu, sa luam casa unui patrician care a trait in ea cu familia prin secolele 15-16. Pe atunci, a fi cu stare insemna sa ai o casa cu turnulet si multe etaje si ferestre, o curte in care sa poata intra caleasca, multi servitori si o serie intreaga de bijuterii dintre care inelul cu sigiliu era in frunte. Acum, uitandu-ma la aceste casute rupte parca dintr-un basm, ma intreb cum de au putut trai atatia oameni intr-o casa ingusta si aproape mereu umeda de la aerul Nordic si de la raul care inconjoara Orasul Vechi. Totul pare a fi parte dintr-un joc de lego, reconstruit (in oaresce masura) dupa bombardamentul din martie 1942.

In timp ce Michel gesticuleaza in toate partile; in timp ce participantii par preocupati mai degraba sa vorbeasca intre ei decat de turlele si bisericile si podurile aflate la tot pasul; in timp ce functionara uzbeca iese purtand in brate o punga intreaga de martipan (caci da! aici a fost inventat, pare-se); in tot acest timp, observ tot felul de nimicuri pitoresti: doi muncitori imbracati in portocaliu repara mana unei statui (replica) de pe Podul Papusilor (Püppen-Brücke); alt pod de care indragostitii au agatat o multitudine de lacate, dovedindu-si astfel trainicia relatiei; o batranica ce-si sterge de praf papusile de portelan asezate cuminti in geamul minuscul; cladirea masonilor asezata vis-à-vis de sinagoga; un batran care bea vodka dintr-o sticla de Cola. La un moment dat, mi se pare ca-l aud pe Michel spunand ceva de prostul obicei pe care il aveau locuitorii din Evul Mediu sa arunce in closet ABSOLUT orice nu le mai trebuia. Evident ca atunci closetul nu era mai mult decat o gaura adanca in pamant, iar prin orice (descoperita relativ recent de arheologi) se intelege, de exemplu, un intreg vesmant femeiesc—uzat, dar din borangic tivit cu fir de aur!

Cum e de asteptat, la un moment dat, ne razbeste foamea. Luam tacticos loc intr-un local cufundat im bezna si care serveste toate bucatariile din lume. Michel povesteste cu juma’ de gura ca patroana si-a ucis in casa respectiva copiii, dar a scapat doar cu cativa ani de inchisoare. Ma uit mai intai sub masa, apoi in jur, inghit de cateva ori in sec. Pana sa apara mancarea, dau o tura pe strada de langa in cautarea unui souvenir de la multiplele magazine de antichitati. In prima consignatie, o paparuda batrana, platinata si botoxata, ma priveste de sus in jos dupa care continua sa vorbeasca cu o alta babaciune. La a doua incercare, vanzatorul abia binevoieste sa raspunda scurt la salut. Ma mai uit in una-doua vitrine doar ca sa ma lamuresc foarte repeede: 1 pulovar cu ceva lana in el costa incepand cu 200 EURO; o pereche de cercei in forma de capsuna si cu cristale (evident) Swarowski costa si ei 50-60 EURO. Hotarasc ca n-are rost sa mai pierd vremea, cel mai frumos souvenir sunt cartile lui Thomas Mann impregnate adanc in propria-mi memorie. La sfarsitul mesei, e scoasa o bancnota fosgaitoare de 100 EURO si intinsa cu ochi de clovni chelneritei. “Pastreaza restul.” se mai aude trist.

Fiindca mai avem ceva timp pana la urmatorul tren, suntem cocotati de cel mai silentios lift din lume in turla Bisericii Sf. Petru (in original “Petrikirche”). Dand, concret, din colt in colt, cuprind cu privirea intregul oras vechi si mai departe de el canalul Trave-Elba, portul, orizontul imbracat in nori fumurii. Chiar in clipa in care reusesc sa am micul meu moment de liniste, functionara-uzbeca ma trage de maneca sa ma intrebe: “Inteleg ce sunt tiganii. Dar rromii cine sunt?”.

Parasim orasul in jurul orei 3 dupa-amiaz, nu inainte de a mai trece pe langa Holstentor (care, se spune, se va prabusi in urmatorii 100 ani), statuia unui Bismarck inverzit de timp si atacat de ciori, cativa muncitori care repara aceeasi statuie (replica). Trenul pleaca zvacnind scurt, fiecare vrea acum sa fie lasat in pace pentru un pui de somn—mai putin cele doua olandeze care dorm cu capul una pe umarul celeilalte, ranjindu-si dintii tatuati, mangaindu-si in somn posetele gemene.

Incepe sa ploua.

 

 

La marginea padurii. La marginea visului.

Poate ca toata lumea se asteapta, cand zic Germania si Hamburg, sa incep sa divaghez: despre trecutul meu in Deutschland comparat cu prezentul; despre stereotipii si contraste; despre Bine si Rau, zilele si noptile de aici; poate chiar sa ating puncte sensibile si sa imflamez cateva spirite fiindca, din 2005 de cand nu mai locuiesc in Germania, tara asta s-a umplut (si mai tare) de imigranti.  Etc.

Dar nu. La o luna de la sosirea mea in Hamburg m-am decis—in sfarsit—ce forma va imbraca blogul cat timp voi locui aici. Va fi un blog al imaginarului, al realitatii interpretate si repovetite unui adult care refuza sa uite copilul din el. Daca as tine un caleidoscop la ochi, daca as inalta un zmeu colorat, daca as prinde gargarite doar ca sa pot sa le eliberez zborul, poate ca as reusi sa ma apropii de starea de gratie prin care trec aproape in fiecare zi de cand sunt in “Freie und Hansestadt HAMBURG”.

Dar sa incepem cu inceputul tuturor lucrurilor: protagonistul acestui blogului, adica EVA, si sosirea ei la Hamburg.

Intr-o buna zi, Eva ajunge la portile unui castel. Este obosita si catranita de atata umblat- peste mari si tari verzi-albastrui, dealuri si campii digitale, oceane de culori vagi, fumegand inca de la atatea conflicte si contradictii.

Castelul are multe usi si multe geamuri, pereti din caramida stacojie (Backstein), o gradina dreptunghiulara si o casuta mica, fermecator de cocheta privind pitita din capatul gradinii. Desi castelul nu are nici un fel de poarta, Evei ii va lua o saptamana sa poata intra in el. Trebuie mai intai sa vorbeasca cu chelareasa, apoi cu bucatareasa, nu in ultimul rand cu gradinarul si sa-i convinga de bunele ei intentii. “Nu oricine e demn sa primeasca cheia de la Casuta din Gradina (Gartenhäuschen). Casa are puteri magice, ca si gradina in care e asezata. Trebuie sa dovedesti ca esti demn de ea”. Asa ca, timp de 7 zile, Eva va trebui sa treaca prin 3 incercari si jumatate.

Prima incercare: la miezul primei nopti dintre cele 7, Eva  trebuie sa sara intr-un picior, de 7 ori la rand, peste cercul ciupercilor veninoase (HexenKreis) asezate in gradina, intr-un rotund perfect. Fata nu are voie sa le atinga, nici macar cu varful degetului cel mic, fiindca ciupercile, atat de legate intre ele, s-ar  prabusi daca una dintre surorile lor ar fi vatamata. Asa ca Eva, fara sa pregete, fara sa rasufle, fara teama si inflacarata de o luna plina, sare de 7 ori fara sa faca vreo greseala. La sfarsitul ultimului salt, o bufnita, care o observase neclintita de pe o creanga de brad mai batran decat gandul unei pietre de pe fundul unui rau, se ridica in aer nu inainte sa striges scurt, dar rasunator. Strigatul bufnitei ii face pe cei cateva iepurasi ascunsi sub tufisul din dreapta gradinii sa tresara speriosi, in somn.

A doua incercare: Eva trebuie sa faca curat in gradina ca si cum gradina ar fi propriul ei suflet din care ar fi nevoita sa curate pacate si ganduri necurate. Cu mainile inghetate, cu nasul inrosit de frig, prin ceata si pe vant, Eva trage cu putere de toate plantele pradatoare, care si-au infipt hraparete radacinile suculente adanc in lemn, in piatra, in pamantul mustind de apa, de râme, de paienjeni si coropisnite. Pamantul, radacinile, pasarile mustratoare, bruma, roua, vantul si ploaia, rasetele celorlati locuitori ai castelului cand cade in fund de la atata tras si impins grebla, nu o pot opri pe Eva din focul curateniei. Si iat-o, la sfarsitul celei de-a doua zile, neagra ca un miner, dar surazatoare, caci radacinile nu mai pot supara acum Untul Pamantului- cu boabele lui rosii si frunzele flamande de spatiu.

A treia incercare: poate cea mai grea. Eva este asezata in fata usii castelului si rugata sa o deschida  tuturor celor care locuiesc in el. Timp de 3 zile, fara apa si fara mancare, doar respirand adanc din aerul tot mai greu, mai dens, Eva deschide poarta unor fiinte cat se poate de diverse: un barbat mic, cocosat, cu piele galbena si ochi ascutiti la margine; o femeie inalta si usor schioapa, cu ochi de tigru si piele de bivol; un copil care tipa continuu si rade cand crede ca lumea nu-l poate observa; un barbat mare cat un capcaun, dar cu ochi blajini si tatuaje tribale din ceafa pana in calcai; in sfarsit, cel mai neobisnuit locuitor dintre toti: o femeie cheala, incarcata cu bijuterii de aur, purtand niste saboti din lemn in forma de hipopotam. De fiecare data cand femeia trecea pragul castelului, se opreste cateva secunde sa o priveasca pe Eva direct in ochi si sa-i spuna, murmurand printre dinti, ca nu e binevenita, ca e doar inca o gura de hranit, un suflet de oblojit, un spirit de imblanzit. Pe aceasta femeie o cheama Frau I.

In penultima zi de incercari, stapana castelului, o doamna batrana si extrem de ridata, o cheama pe Eva sa o felicite pentru ca a reusit sa treaca cu bine cele 3 incercari. O previne ca mai are de trecut jumatate de proba, adica: sa poata intra in Casuta din Gradina trecand peste vigilenta fetei care locuieste deja acolo. Cealalta jumatate a probei trebuie trecuta inainte ca Eva sa plece inapoi spre taramul ei de bastina.

La intrarea din Casuta e un prag inalt si o scara foarte abrupta care nu poate fi urcata decat tinandu-te cu grija de balustrada. La capul scarii, chiar inainte sa poti intra de-a binelea in Casuta, sta o femeie mare, neagra precum noaptea. In ochii ei se citeste o iritare aproape vesnica, tuseste si isi misca enervata  picioarele infasurate intr-un fas care fosgaie la orice miscare. Ca si cum n-ar fi observant-o, Eva trece pe langa ea, dand-o la o parte usor, cu palma dreapta. Privirea iritata se stinge in ochii femeii mari si negre, nu inainte sa ofteze adanc.

Acum ca Eva se afla in camera Casutei din Poveste poate adormi si visa un vis adanc, cu multe lacuri, si paduri, si mai presus de toate flori si pasari multicolore. Dintre toate, margareta- cu petalele ei de un alb imaculat inconjurand banutul la fel de galben precum un soare de august- e preferata viselor Evei; cateodata, in noptile fara luna, Eva mai viseaza maci de un rosu sangeriu, nu-ma-uita delicate, branduse de primavera, garofite salbatice. Cand luna dispare si reapare printre nori mai subtiri decat un fuior de vata de zahar, Eva viseaza cum o iedera rea cotropeste incet, dar sigur Casuta din Gradina si tot ce e in jurul ei; ca o mare de otrava verde, totul e inghitit migalos, digerat de un boa din iedera.

(…)

Dupa o noapte fara vise, in prima dimineata in Casuta, Eva deschide larg geamurile mici: cat cuprinde cu ochii, se intinde o padure de brazi, stejari si ulmi seculari. Speriata de miscarea grabita a ferestrei, o veverita sare de pe o creanga pe urmatoarea deranjand astfel o ciocanitoare somnoroasa. La marginea padurii, iesind din visul visului, Eva respira adanc, salutandu-si astfel  Viata cea Noua .