In cazul meu: nimic. Singurul gand care imi bazaie prin cap ca o musca enervanta este: oare scap si de data asta SAU:

1) cad cu avionul pe ruta Bucuresti – Madrid, undeva deasupra (de ce nu?) Spaniei, chiar inainte sa aterizez

2) ajung in Madrid, dar intre timp aflu ca norul vulcanic din Islanda a revenit, cheltui toti banii si ma intorc infranta si saraca la Bucuresti

3) cel mai naspa: ma urc in avionul spre Chile, dar sunt (impreuna cu ceilalti transatlantici-calatori) victima unui accident aviatic FARA PRECEDENT, adica: reusim sa decolam, ajungem deasupra Atlanticului cand primul motor; apoi al doilea cedeaza chiar cand reusim sa ajungem deasupra Americii de Sud. Avionul se prabuseste deasupra unei jungle cu nume imposibil de scris sau pronuntat. Nu exista supravietuitori. Ioana JOCA moare la mistica varsta de 31 ani!

Una peste alta, cu doua zile inainte de decolare spre CHILE, fac o indigestie alimentara monstruoasa. Totul in jur imi face rau, incepand cu fumul de tigara, miros de bere sau de pasta de dinti. Nu poate fi vorba sa mananc mai mult de un covrig sau un litru de iaurt pe zi. Seara de dinaintea plecarii o petrec impreuna cu Roxana V. care accepta generos sa imi fie victima o data in plus si sa imi tina casa in lipsa mea. Traiesc cu o senzatie foarte stranie cum ca timpul incepe sa se miste in jurul meu extrem de repede, iar eu nu mai pot tine pasul cu el sub nici o forma. Impachetez cate un obiect la 10 minute. Nu e de mirare ca am ajuns la culcare cu o ora si jumatate mai tarziu decat imi propusesem. Ca sa fiu sigura ca pot dormi ca lumea si ca NU ma trezesc cu vreo raceala iau: doua Nurofen gripa & raceala, 1 Strepsil, 1 calmant din plante pentru somn usor, 1 Dicarbocalm si eterna vitamina chinezeasca. Doamne, deja ma transform intr-o baba plangacioasa…

Dimineata zilei de 18 mai: ziua plecarii catre America de Sud, Chile, Santiago de Chile ca organizatoare si coordinatoare a evenimentului “Zilele Filmului Romanesc in Santiago de Chile”. Nu imi place sa ma laud, dar nu am cunostinta ca vreun roman de-al nostru sa fi facut asa ceva inaintea mea. De unde adrenalina care ma izbeste in creier de la primele behaieli ale telefonului mobil. Suna, suna, e 5.30 dimineata. Sar din pat ca arsa, traind deja cosmarul ca daca eu nu ma mobilizez singura NU exista o alta forta, in afara mea, care sa faca lucrurile pentru mine. Sunt singura-singurica gata sa pornesc intr-o calatorie initiatica, atat pentru suflet, cat si pentru spirit. Ma rostoglesc prin apartament, incercand sa-mi amintesc ce mai aveam de facut. Fara cafea, inca ma doare stomacul. Fara mancare, ca poate dau la rate si nu vreau sa murdaresc pe nimeni in avion cu un mic-dejun frantuzesc. Hm, da, mai ramane sa ma fac frumusica, doar am de petrecut o zi si o nopate printre strainezi de toate natiile. In sfarsit, fug spre expres si ajung exasperant de devreme la aeroport. Am noroc, de data asta IBERIA nu mai face misto de noi, zborul pleaca la timp. Bagajul e decent de greu, imi primesc locul dorit de la margine, biletul de avion e valabil…Totul perfect! Nu ma pot abtine si trec si prin DUTY FREE sa ma minunez cat de tare incarca, prin comparatie, astia de la Sephora preturile! Ma uimesc singura sa constat ca de fapt nu mai e asa o afacere sa cumperi din aeroport. Totusi, o crema de fata de la Clinique nu strica– ma pot hidrata dupa atatea zboruri, cand o sa cobor la destinatie o sa fiu toata stoarsa ca o lamaie!

Cand sa ma imbarc, ce sa vezi? O sun pe mama ca totul bine si perfect si cand sa inchid incepe femeia sa-mi povesteasca despre un cal salbatic mongol care a scapat intr-o noapte din Microrezervatie-Constanta si a mai luat dupa el si toti poneii-mititeii. Femeia nu se mai poate opri din povestit, incepe sa umfle faptele intr-un mod care ma destinde ca si uit ca ma asteapta zborul-horror cu posibila prabusire deasupra Spaniei…Stiu ca, si doar pentru doua saptamani, imi va fi dor de Romania (a se citi de oameni pe care ii iubesc si ii doresc in viata mea, in toate felurile posibile).

Zborul Bucuresti-Madrid se desfasoara dureros si dezamagitor de normal, nu avem nici macar o SINGURA turbulenta! Sunt inconjurata de capsunari cu priviri lucioase si rasete destinse (a cata oara fac naveta asta?!). O familie din spatele meu cere prima bere, apoi pe a doua, cam de dimineata pentru gustul meu caci orele e abia 10. Langa mine, o singura persoana, o femeie mare cat un hipopotam cu o burta revarsata peste toate textilele cu care s-a infofolit. E plina de clame in par, de bratari, inele, lanturi, poseta cu zorzoane, fundite. Mi se adreseaza o singura data, atunci cand ne apucam de halit ca disperatii: “Aceasta este o punga de gunoi. Arunci in ea tot ce nu-ti mai trebuie, dupa ce mananci.” “Stiu”, raspund printre dantura care incearca sa zdrobeasca niste fructe uscate. Cade apoi intr-un somn negru si incepe sa sforaie intr-un hal care reuseste, as spune fara efort, sa acopere motoarele. Pe toate. Surad modest ori de cate ori cate un pasager se intoarce si se uita oripilat spre mine. Nu, nu sunt eu, e cucoana-hipopotam de langa mine!

MADRID: escala dintre cele doua zboruri dureaza, ei bine, da! 12 ore!! Ce altceva mai bun am de facut decat sa ma fatai prin centrul Madridului? Din fericire, am fost fata desteapta si am vorbit din timp cu couch-surfer-ul Vic care va avea grija sa vad ce trebuie in timpul dat.

Ma organizez repede: bag bagajele la dulap (nici nu-i scump: 24 ore costa 3,80 Euro!) si o pornesc spre metrou. Trebuie sa mentionez ca aeroportul international Barajas din Madrid are o structura exceptionala: desi urias, e foarte logic, iar sansele sa te ratacesti sunt close to zero. Ca sa nu mai spun ca ai toate mijloacele de transport la picioarele tale– inclusiv metroul!

Bine instruita de Vic, ma sui in metrou; stiu deja ca trebuie sa-l schimb la statia Nuevos Ministerios, statia finala chemandu-se Tribunal. Logic si ordonat, asa cum ne place! Ei, si sa vezi pozna! nu porneste bine metroul, ca incepe sa-mi sune mobilul! Ha, m-au gasit, Doamne da sa nu fie de la munca. Nu, e doar Vic care ma anunta detasat ca nu mai poate sa apara la intalnire. Maicuta-Doamne, descurca-te sola! Tarasc dupa mine o poseta rosie si uriasa care a inceput sa pocneasca la incheieturi, jacheta de toamna, sticla de apa, aparatul foto… (Fac o paranteza: prima data cand am fost la Madrid se intampla in decembrie 2008. Ca si acuma, si atunci aveam de omorat 12 ore, dar cel putin nu eram singura. Nu pot spune ca am vazut mare lucru, exceptand muzeul Prado, insa vremea a fost suficient de frumoasa ca sa putem sa ne bucuram de ceva plimbare si sa ne dumirim cam cum e “la astia” cu mancatu, bautu sau stilul arhitectural. Ca si acum, si atunci am scris un blog destul de consistent despre aceasta metropola).

Acum, abandonata si fara prea mari sanse de a intalni vreun cunoscut pe strada, imi propun doua lucruri:

1) sa mananc sanatos, dupa doua zile in care m-a omorat stomacul. Sa spunem doar ca nu imi doresc neaparat sa mananc in stilul spaniol– adica cu mult jamon (sunca), queso (branza), aceitunas (masline), vino tinto (vin rosu) si / sau paella

2) sa compar Bucale cu Madridul,din toate punctele de vedere,ca sa inteleg  mai bine de ce noi nu suntem ca “astia”.

Perfect in teorie, greu de aplicat in practica. Iesind din statia de metrou Tribunal, constat cu mirare ca este exact aceeasi statie ca cea de acum un an si jumatate, cand am fost aici pentru prima data. Ma intampina acelasi grafitti cu o africanca indemnand oamenii sa opreasca un razboi civil (care?). Aha! Am nimerit pe strada comerciala numita Fuencarral. Uite, aici sunt toate magazinele trendy: Diesel, Camper, Fornanina etc si marele magazin spaniol Custo; sa nu uitam pe Loewe sau Carolina Herrera—branduri locale puse pe preturi piperate. Nu-i nimic, pe mine ma intereseaza H & M (cand o sa vina si la noi!?) si pare-se ca pentru asa ceva nu sunt pe strada potrivita. Intru la Custo sa intreb unde pot manca thai. Cei doi vanzatori se holbeaza la mine si ridica distrati din umeril; ca sa scape de mine ma indreapta spre Gran Via (sa zicem echivalentul Bdului Magheru). Mi-e tot mai foame, oameni pe strazi nu prea sunt la unu la amiaz, asa ca e inca okay sa merg pe strada. Fac ceva poze, ma fascineaza balcoanele atarnand pestre stradutele inguste. Nu e Barcelona, dar nici aici nu-i rau deloc! Nimeresc intr-o piateta pitoreasca, plina de terase. Ma feresc din start fiindca stiu foarte bine ca sunt capcane pentru turisti. Caut un loc mai retras, in spatele piatetei si pentru asta trebuie sa trec scurt (si inexplicabil) printr-un fel de Place Pigalle cu fetite exotice patruland pe langa turisti, dar si printre mamici cu bebici in carucioare sau masini de pompieri. Nimeresc in sfarsit o terasa mica si dragalasa care serveste meniul zilei la fabulosul pret de 10,50 Euro! Adica, de banii astia, poti manca aperitiv, fel principal si desert, ba chiar bea, la alegere, suc, vin, bere sau apa. Aleg urmatoarele: macaroane cu carne, un fel de cocos pitic cu cartofi prajiti, inghetata de ciocolata si bere. In jurul meu, turisti de toate felurile. Ma serveste un chelner-macho impulsiv care tranteste cam aproape orice. Aproape de terasa, pe un balconel minuscul, se aude cantand un canar. In fata mea, se vede o straduta serpuind in sus, la capatul dinspre mine e un magazin de tarot. Totul pare rupt dintr-o alta lume. Cand merg la toaleta, constat ca inauntru restaurantul e incredibil de pitoresc si de reusit. La subsol, langa buda, nelipsita pivnita de vinuri. Foarte civilizat: in toaleta, langa chiuveta, te poti servi lejer cu o scobitoare!

Purced, ceva mai vioaie, fiindca tocmai am baut un expresso muy fuerte. Re-ajung in Plaza del Sol si ma gandesc temeinic incotro sa apuc. A, da! Mi-am amintit: H & M; am aflat intre timp ca e pe Grand Via.

Incep sa observ detalii: ca si in Bucuresti, si aici se fac lucrari de renovare de cladiri, imbunatatiri de strazi, asa ca tot centrul e un mare santier si trebuie sa fii atent mereu pe unde calci sau traversezi. Si aici sunt gunoaie pe strazi, sau tigani (ce-i drept, cam ai nostri), fete imbracate gigea de la Zara (parca rupte din reviste), mai vezi cate un caca de caine pe strada, sau cate un olog amarat cerand de pomana; (nu observ vreun caine vagabond). Totusi, ceva ne deosebeste fundamental de oamenii astia, n-as putea spune cu precizie ce anume, dar se simte. Nu e vorba ca saracii lor sunt mai bogati decat ai nostri, sau ca, vai Doamne, noi nu stim sa ne incheiem la sireturi fara sa ragaim…Nu. E ceva in temperamentul acestor oameni, o eleganta si o retinere calculata, care ii face superiori, nu neaparat noua, ca popor, ci, dupa parerea mea, si multor altor popoare europene.

Termin cu magazinul preferat si constat ca mai am de “omorat” inca o ora si jumatate. Imi amintesc ca prima data cand am fost aici, am descoperit un parculet in drum spre Prado. Imi cumpar un pachet de Lucky Red originals si o sticla de apa la 2 litri, ma pun pe-o bancuta si incerc sa-mi linistesc spiritul inainte de Marele Zbor. Ma descult de Conversi si incep sa ascult Enigma. E foarte frumos pana cand un politist imbecil (sunt oare in Bucuresti?) se ia de un cuplu de tineri care sade pe iarba. Cica n-au voie…Fluier si ma uit in alta parte ca sa nu ma enervez. Apoi privesc in sus, spre cer. Printre crengile copacilor care se unduiesc alintate de un vanticel de primavara, norii se preling infinit. Sunt acum, sunt aici, simt cum ma cuprinde un sentiment de fericire nepretuita. “Suflete, tu esti lumea intreaga si lumea intreaga se inchide in tine, ca un cerc.” Doamne, iti multumesc Tie, sunt un om norocos. Unde as fi fara calatoriile mele?!

VA URMA.

In fine..Ca sa inchei cum trebuie atat lamentatia cat si explicatiile pe care le datoram, din punct de vedere moral, cititorilor mei, am sa afirm la sfarsitul acestui fragment introductiv ca, asa cat ma tine mintea, dar si inima, am sa redactez din amintiri perioada care a ramas neacoperita din sederea mea in CHILE– respectiv 4-18 ianuarie 2009, 15 zile pline rescrise la o diferenta de patru luni de cand s-au intamplat! Admit in avans ca multe din senzatiile traite ad-hoc, in acea clipa in care mi se intamplau pentru prima data, s-au stins si traiesc acum foarte spasite in inima mea. De asemenea, puzderia de amanunte, acele detalii care dau savoare si unicitate atat situatiei traite cat si povestirii, s-au cufundat deja destul de adanc in zeama dulce-acrisoara a subconstienului meu. Pot insa sa ignor cu brio aceste doua inconveniente deoarece ele sunt surclasate de ceea ce ramane in final dupa ce ai trait o experienta unica: memoria afectiva. Acel tip de memorie care ne ajuta sa ne maturizam frumos, mai liberi si mai bogati in aceasta lume in care ne nastem egali, dar traim intr-o concurenta fara mila.

Asadar..ziua de duminica, 4 ianuarie, este o zi stranie. Nu planific nimic din ce urmeaza sa se intample, las ca totul sa vina de la sine. Ma trezesc nauca si usor debusolata de locul in care ma aflu: o camaruta cu un pat alcatuit din 5-6 saltele puse unele peste altele. Se pare ca am dormit in aceasta improvizatie, insa dupa noaptea homosexuala nu mai imi amintesc nici macar cand am mai apucat sa ma dezbrac ca sa nu sifonez bunatate de haine care, dupa aproape 3 saptamani de fofilat prin nisipuri, au inceput sa arate destul de jerpelite. Constat de-abia acum ca odaita in care sunt gazduita nu are pic de intimitate: e amplasata direct pe coridorul de trecere de la bucatarie inspre gradina din spatele casei, Mi s-a parut mie ca aud, prin geamul deschis, urlete si voci puternice de barbati care se foiau in susul si in josul holului. Cu baisoara atasata camerei cam aceeasi poveste, poate putin chiar mai rau: daca geamul da inspre gradina, celalalt geam (deschis in permanenta) comunica cu holul din interiorul casei. Trebuie sa fiu foarte atenta fiindca, dupa noaptea de pomina, in care am schimbat bauturile de la vodka la bere la rom si din nou la bere (bauta in cele din urma cu paiul), imi cam merge stomacul.

Nu mi-e foame. Imi amintesc vag ca, la terminarea sindrofiei gay, pe drumul de intoarcere, urlam in gura mare pe strada (oare in spaniola?!) cat mi-e de foame. Am fost dusa intr-un local improvizat in care am indicat cu degetul ce vreau sa mi se puna in hamburger. Imi amintesc destul de claro ca am cerut maximum admis de guacamole. Pasta de un verde praz mi-a curs in masina mamei lui Rocio pe bancheta de un alb imaculat, iar eu am incercat sa o maschez punandu-ma cu fundul pe ea. Acum ma uit cu sila nemasurata la pata verde-martian de pe unica mea pereche de blugi (reamintesc: cea crapata intre craci). Merg la baisoara si frec la ei de-mi vine greata. In sfarsit, scap de pata; intind pantalonii la soare in gradina fara sa cer voie. Sper doar ca pisica sa nu ii confunde cu o dihanie uriasa cu care sa se incaiere si mai apoi pe care sa se usureze.

Ies din camera ezitand. In bucatarie se afla o femeie corpolenta care nu intelege o boaba de engleza. Stiu deja ca e femeia buna-la-toate de care mi s-a spus cu o seara inainte sa nu ma sperii daca o vad misunand prin casa. Ma apropii tematoare de espressor. Se apropie si ea. Privim amandoua cu ochii bulbucati de mirare si frica spre micuta “jucarie” ce troneaza in mijlocul casei. O intreb din gesturi cum se foloseste. Imi raspunde pe o spaniola destul de inteligibila; “Doar segnor stie sa umble cu ea”. Mi se pune pata fiindca eu nu pot functiona dupa ce ma trezesc daca nu beau o cafea tare. Incep sa studiez cu rabdare aparatul. Apas pe POWER, transpir putin de emotie cand i se aprinde beculetul verde. Caut o cescuta si o asez meticulos sub (scuzati) puta prin care, sper eu, in curand va curge lichidul magic. Femeia-buna-la-toate s-a ascuns dupa o gramajoara de legume proaspat spalate de unde i se mai vad doar fruntea si ochii care clipesc spasmotic. OK, mai trebuie sa gasesc doar butonul care sa dea comanda de producere a lichidului mult-dorit. E ca la dezamorsarea unei bombe: sa apas pe butonul din stanga sau pe cel din dreapta? In sfarsit, ma gandesc la Pinochet & Allende si la cum tara asta cu oameni atat de sensibili si inteligenti a fost condusa atat de mult timp de formatiuni de stanga. Apas pe butonul din stanga. Cu un scrasnet neasteptat de puternic pentru o masinuta atat de mica espressorul incepe sa dea drumul la cafea. Din spatele legumelor se aude un geamat de usurare.

Nu apuc sa beau cescuta pana la jujmatate ca apare Rosa foarte precipitata. Imi explica in cuvinte razlete ca trebuie sa ne grabim foarte tare sa ajungem in nu-stiu-ce-parc unde se tine un BBQ (barbeque) organizat de toti colegii ei de la STARBUCK’s. Ea trebuie sa fie acolo ne-a-pa-rat deoarece e singura din partea managementului care s-a hotarat sa fie acolo pentru a sustine actiunea colegilor. Vreau si eu sa merg? Of course; doar nu oi sta acasa cu ai ei sa crosetez botosei cu maica-sa sau sa invat despre petrol de la taica-so. Ma imbrac cu tot ce mai gasesc curat prin bagaje si ma reped vesela la masina. Spre norocul meu, pata de guacamole nu este atat de vizibila pe cat m-am asteptat– n-ar trebui sa fie de mirare la cat am strans pe fundul pantalonilor.

Mergem intr-un parc fermecator situat in cartierul invecinat cu cel al Rosei. La intrare se plateste o taxa simbolica. Parcul e imens. Ii uit aproape spontan numele fiindca e unul din acele denumiri cu multe nume de sfinti la un loc, E imens si impartit in mai multe zone clar delimitate. Chiar langa intrare, in partea stanga, e un gazon nesfarsit dedicat parintilor ai caror copii vor sa invete sa calareasca un ponei. Noi mergem taman inspre fundul parcului unde e zona celor care au venit la gratar, Toata atmosfera invaluita intr-un aer primitor si tihnit de vara e supravegheata discret de gardieni calare.

Ne indreptam spre un grup de tinerei. Sunt cu totii studenti. Ma primesc foarte calduros, ma intreaba daca mi-e foame. Dee, dupa noaptea de pomina si espresso-ul baut pe stomacul gol as minti sa spun ca NU. Mancarea de pe mese nu pare extrem de apetisanta, dar nu e cel mai potrivit moment sa fac nazuri. Incep sa bag in mine ca in fabrici-si-uzine tot felul de bucate: gratar, un fel de mici, orez, salata de rosii. Beau Coca-Cola cu multe cuburi de gheata, Abia dupa ce termin de hapait incep sa ma uit cu atentie la cei care ma inconjoara. In dreapta mea sta o fata maruntica cu ten acneic si ochi albastri usor bulbucati. Fizionomia ei imi aminteste de FRODO. In stanga mea sta o fata cu o fata foarte armonioasa, de o frumusete clasica. Baietii nu se remarca prin nimic obisnuit: sunt mici de statura si foarte tineri. La masa mai sade si un individ ce pare mai in varsta si oarecum a cincea roata la caruta. Rad, se distreaza pe limba lor natala. Rosa incearca sa fie un bun superior- dornic sa asculte povestile si pasurile fiecaruia. De lucrul asta imi pot da seama fara nici un fel de traducere. Brusc, devin centrul de interes al tuturor. Frodo vrea sa stie cum se injura in romana; o intereseaza in special echivalentul roman al lui SHIT. Rade zgomotos si incepe sa zbiere in gura mare: “CACAAAAAAAAAT!”. Noroc ca tocmai terminasem de mancat. Unul dintre baieti ma intreaba politicos cu ce ma ocup. Il pierd in totalitate cand incep sa ii explic cum e cu Legea Cinematografiei in Romania.

Mai stau ce mai stau, apoi se ridica de la masa si incep sa se joace pe iarba cu baloane umplute cu apa. Un joc destul de stupid, gen care-nu-prinde-balonu-merge-acasa-ud-leoarca, dar banuiesc ca placut oarecum pentru o vreme calduroasa. Eu nu ma bag. Prefer sa raman la masa sa ma duelez cu mustele si sa observ o specie de pasari noua pentru mine. Un fel de soim ce scoate sunete foarte stridente. In momentul in care incep sa ii acord toata atentia mea remarc ca aceasta pasare e peste tot si ca incearca cu tot pretul sa puna gheara pe resturile de mancare ramase de la picnicuri.

Ceva imi atrage atentia in alta directie. Un nene pe bicicleta suna tare dintr-o trompeta. E incofundabil ce vinde: vata pe bat!! N-am mai mancat de cativa ani buni cand inca obisnuiam sa merg in Satul de Vacanta din Mamaia. Ma reped in directia lui si remarc ca pe spaniola la vata pe bat i se spune “Algodon” (in traducere bumbac). Cer una bucata care ma costa 500 pesos (aproximativ 10 lei ). Ma intorc satisfacuta la masa noastra si continui sa observ acvilele plescaind din limba. Ma simt brusc transportata inapoi in timp, intr-o perioada obscur de identificat din adolescenta mea cand ma simteam libera si atat de increzatoare in viitor. Viata era pe atunci ca un film american de actiune in multe parti.

O fata inalta cu o privire melancolica se desprinde din grupul Rosei si vine sa imi tina companie la masa. Se prezinta drept Katalina si tine sa imi precizeze ca ei nu ii place raggae-ton-ul. Observa ca ma intereseaza acvilele si imi spune ca este una dintre pasarile venerate in cultura mapuche. Sau, mai bine zis, cat a mai ramas din ea dupa ce a fost decimata fara mila. Chiar si acum, imi marturiseste fata care pare sa aiba o slabiciune pentru acesti oameni, mapuche sunt hartuiti. Cel mai conflictual loc in care se desfasoara ostilitatile se numeste Temuco si este situat in regiunea Araucania. Se pare ca toti mapuche se imbraca la costum atunci cand merg la oras de frica sa nu fie linsati. Katalina schimba brusc subiectul intrebandu-ma daca am auzit vreodata de Opus Dei. ?@?!

Se face tarziu; pornim spre masina nu inainte de a strage resturile. Tinerii isi impart ce a mai ramas in mod echitabil. Nici o felie de paine, nici un strop de Coca-Cola nu sunt risipiti. Dee, stiu si eu cum e sa fii student.

Pe drumul spre casa Rosei ma loveste brusc un val de generozitate. Mi se pare totusi okay cum se poarta Rosa si familia ei cu mine si de aceea vreau sa le cumpar un tortulet– nu prea scump. Mergem la un hipermarket unde aleg un tort de fructe- pentru ei- si un fel de compot de gutui- pentru mine. Compotul poarta o denumire locala. Cand sa platesc, casierita ma intreaba daca nu vreau sa fac o donatie bisericii. NU!

Seara decurge ordonata si linistita. Dupa o cina modesta incununata cu o felie de tort, fiecare se retrage in vizuina lui.

Sting lumina nu inainte de a ma intreba pentru ultima oara daca nu era mai bine sa dorm cu ursuletul.

Acestea fiind datele, devin brusc foarte interesata sa o insotesc pe Rosita (ii place sa fie alintata astfel) si pe Julio in Clubul SODA. O mica paranteza: acest club este, sa zic asa, varful acadelei preferate din viata cluburilor de noapte gen GAY. Recunosc ca nu am pus niciodata piciorul intr-un club cu profil asemanator in Bucuresti (gen PURPLE CLUB) asa ca o astfel de experienta se anunta de doua ori interesanta pentru mine: o data fiindca e gay si a doua oara fiindca e cu specific cilian. Il simt pe Julio cum isi revine incet-incet la gandul ca nu peste multa vreme va dansa alaturi de prietenii lui, asa cum viseaza sa faca de o saptamana intreaga.

Dureaza totusi ceva pana sa plecam din casa parintilor Rosei. Sunt usor depasita de situatie fiindca traversarea peste granita m-a cam facut de cap; as vrea sa fiu putin mai mult interesata de ce face Rosa la viata ei (tot ce stiu de pe site-ul coucisarfarilor este ca a terminat ceva legat de film), dar ma simt ne-mancata, ne-spalata si usor defazata mintal. Nici casa fetii nu ma ajuta prea tare sa ma adaptez: e o combinatie de kitsch de design interior care imita stilul nemtesc ce mi-a displacut dintotdeaua: multe bibelouri, sticle, pahare, cani, covorase si mutunache (de Craciun) prea rosii si mult prea verzi, lambriuri finisate cu mai bine de 20 de ani in urma, semineul prafuit, o pianina (pun pariu ca nici nu mai stiu unde e Do central!), dantele gen macrameu etc. Dupa casa lui Tavo (care, culmea! nici nu e atat de departe de casuta asta din Providencia), mi se pare ca am aterizat in mijlocul unui décor montat pentru ultimul film al lui Tim Burton. Marele noroc e ca bucataria e totusi pusa la punct intr-un stil contemporan cu timpurile in care traim: are frigider, cuptor cu microunde, aragaz si (ura!) un espressor pe bune.

In ciuda orelor inaintate, Rosita insista sa imi faca cunostinta cu mamica ei. In bucatarie intra o femeie cu o fata extrem de tanara si expresiva—in comparatie cu ce ma asteptam eu sa vad. Socul insa nu mai este atat de mare dupa ce am cunoscut-o pe Marta Lizama (mama lui Tavo). Imi dau seama ca aici, in Ţile, trebuie sa fie multe mamici care incep sa arate tot mai bine dupa 40 de ani, sau, mai exact, dupa ce s-au ingrijit sa procreeze suficient si sa isi intarce copiii. E o prezenta discreta printre noi, nu insista sa ma tina de vorba; totusi, inainte sa plece la culcare imi pune o intrebare care ma face sa cad serios pe ganduri: “Ioana, ai nevoie sa dormi cu un teddy-bear? Am unul foarte dragut ramas la noi de ultima data cand verisoara mea bolnava a venit la noi sa se trateze de cancer.” No comment.

Dupa regulile ciliene, nu putem pleca de acasa ne-incalziti. Dupa ce am facut un dus si m-am cazat cat am putut eu de confortabil in camera verisoarei canceroase, ma imbrac & ma aranjez ca o tigroaica. Sunt luata tare de R (Rosita) & J (Julio) cu un pahar imens de vodka-orange. Cum? Fara Pisco? Se pare ca da, tinerii mei vor sa fie cool intr-o maniera mai..europeana. Nimic nu se pierde, restul de long-drink pe care nu putem sa-l terminam este pus intr-o sticla de suc natural. Ne urcam in aceeasi masina– aflu intr-o doara ca e de fapt masina mamei lui R—si pornim in mare tromba pe strazile Providencei. E doua noaptea, insa strazile nu sunt pustii. E ceva trafic si imi fac sincer griji pentru R care conduce degajata band cu mare tact din sticla de “suc natural”. Nici J nu e mai prejos—da la maximum “Human Behaviour”, scoate capul pe geam si incepe sa urle prelung. Traversam bulevarde imense, greu de inchipuit pentru un ochi bucurestean care s-a obisnuit cu bulevarde in care prima banda, noaptea, e pentru parcari. Aici, bulevardele au obligat 3 benzi pe un singur sens; nu mai vorbesc de autostrada care traverseaza orasul si care are 4 benzi. E incredibil! Inca imi rasuna in minte intrebarea unui român cu care am vorbit recent pe mess: “Auzi, Ioana, aia au dupa ce sa bea apa acolo, in Chile?” La amintirea intrebarii pufnesc atat de tare incat R & J se intorc si se uita in acelasi timp la mine. Grozav, sper ca au pus masina pe pilot automat 

R. parcheaza masina la o distanta maricica de club. Mi-e cam frig fiindca port maieu si niste blugi rupti intre picioare si ma intreb ce-a fost in capul meu cu par ud & proaspat spalat sa plec asa pe strazi in miez de noapte. Uit totusi repede de micul necaz cand observ ca totul in jurul nostru e viu, colorat si extrem de zgomotos. Parca e in miezul zilei pe strada principala, doar ca cineva ne-a stins lumina. Din toate partile vin grupuri-grupulete de barbati care se indreapta fuga-fugulita cam in aceeasi directie. Aproape fiecare grup il stie pe J! E incredibil—parca diva a coborat din limuzina sa-si stranga momentele de veneratie. Ma tin dupa R & J ca ratusca cea urata—incercand in acelasi timp sa observ detaliile arhitectonice din jurul meu. Se pare ca am aterizat intr-un cartier boem si extrem de pitoresc—unele case imi amintesc de cele din zona Cotroceni, altele sunt intr-un stil tipic celui din Santiago—un melanj foarte reusit intre stilul maur si cel post-modern.

Ajungem in fata usii Clubului Soda. Am uitat sa precizez un amanunt extrem de important. In aceasta noapte, pana la 5 dimineata, Rosita este DJ-ul acestui club! Intru pe gratis impinsa de la spate de J—patrunzand astfel intr-un univers paralel cu cel in care sunt obisnuita sa-mi duc modestul trai zilnic. OK, dincolo de cliseele pe care oricine si le poate inchipui despre un club-gay—barbati bine, dar homo, multa muzica pop si toaletele ca locurile in care nu zabovesti mai mult de doua minute—aici, in Soda ma simt de parca as juca in “Satyricon Reloaded”. Peste tot, cat poti cuprinde cu ochii, dar si cu talpile, coatele si pumnii, se desfasoara o orgie dansanta. Barbatii arata incredibil de bine, dar intr-o maniera diferita de cea tipic gay-europeana—am trait 14 luni in Saarbrücken (Germania), unul dintre cele mai gay locuri din lumea asta, insa barbatii-homo de acolo aveau tipologia lui Fritz barbat-inalt-musculos-cu-ochi-albastri-si-par-blond. In schimb, in Soda te lovesti pe ritmuri de Gloria Estefan, Ace of Base, Kylie sau (of course) Britney de un gen latino nu mai inalt de 1,75 m (am numarat pe degetele de la o mana exceptiile), extrem de bine facut si cu o fizionomie gen Antonio Banderas. Majoritatea sunt barbati, dar pot numara si ceva femei care, daca intr-adevar sunt lesbiene, te fac sa te gandesti serios la statutul de heterosexual. In ce ma priveste, nu sunt niste hetero, nici homo, sunt, pur si simplu, din Europa si ma prezint intr-o maniera cat mai neutra cu putinta ca sa nu fac pe nimeni sa se simta cumva altfel. Daca vreun cilian vrea sa stie ceva mai multe despre mine, precizez ca sunt din Transilvania ca mai apoi sa inghit cuminte gluma rasuflata despre Dracula.

Cred ca la lumina zilei, Soda nu ar fi decat un club cu un aspect banal, dar acum, la 3 dimineata, e un loc dintr-o alta dimensiune in care totul iti este permis. Intru direct pe mainile lui J—Rosita merge sa bage muzica la greu. Prima bautura este un “mango-sour”—adica un Pisco cu suc de mango. Apoi, o bere Escudo, un bacardi cu rom. Gasesc pe jos un pachet intreg de tigari si incep sa servesc in dreapta si-n stanga. Sutienul imi devine brusc inutil, il scot neobservata de nimeni si il bag in buzunarul de la spate al rablelor de blugi Zara. Dansez la gramada cu toti gay-ii, urlam in gura mare ca “I saw the sign!”, ma uit in transa la Madonna care ruleaza non-stop pe unul din peretii terasei. Ai putea crede ca nu sunt gay dupa cat de galant imi vorbesc, e ceva totusi in gradul lor de concetrare atunci cand vorbesc cu o femeie care ma face sa ma gandesc la memoria pestisorului-auriu. E un trafic continuu—atat pe ringul de dans, cat si pe terasa clubului care te face sa te gandesti la un musuroi de furnici. Muzica are un ritm tot mai trepidant, Julio se urca pe una dintre mesele de pe scena si incepe sa danseze cat mai lasciv. Suntem cu totii o simpla masa de oameni transpirati si fericiti. “Long Live Gay Liberation!”

Exact la 5 dimineata ni se da stingerea! Sau mai degraba aprinderea tuturor luminilor din club. Ne ajuta sa ne vedem fetele rosii, obosite, vlaguite, sa ne dam seama ca suntem oameni, nu zei si ca ar trebui sa mai mergem si pe acasa fiindca distractia a luat sfarsit. Sunt destul de suparata pe un anume gay care mi se pare un tip super. Nu ma pot abtine si il intreb plina de curiozitate si obida: “Why are you gay?”. Asta e.

Imi cumpar un hamburger gretos, plin de crema de avocadro si maioneza in care se scalda vesela o piftie bine rumenita. Nu sunt prea atenta si in masina ma asez pe el; las o urma verzuie pe scaunul din spate al masinii Rositei, dar nu marturisesc nimic. Coboram cateva strazi ma incolo, vrem sa mai bem un ultim pahar la ceea ce se cheama “after-party”. Cu alte cuvinte, daca mai vrei si mai poti, te duci frumusel in casa unuia si continui sa petreci pana iti vine acru. Intreb ca niznaiu cum de nu vine politia sa-i salte de la atata zgomot si aflu cu mirare ca, in astfel de ocazii, politia e informata din timp ca aici se tine, chipurile, ziua proprietarului—lucru care e perfect legal.

Intru intr-o casa cu o dispunere ciudata; abia poti deschide usa de cata lume s-a adunat aici, multe fete imi sunt deja cunoscute din Soda. Totusi, nu ma mai simt in largul meu fiindca m-a razbit oboseala. Stau cuminitica jos pana R & J isi fac runda de onoare salutand pe toata lumea. Plec lasand in urma o DJ-ita care parca e cazuta in coma profunda.

Intram pe poarta Rositei in momentul in care soarele din Santiago rumeneste bine cerul diminetii. E momentul perfect sa merg la culcare.

 (VA URMA)

In ultima seara (2 ianuarie) petrecuta aici, ies la o cafenea care serveste si mancare. Imi comand ca haplea un platou urias care are de toate: branzeturi, mezel, cocaturi, ceva dulciuri si niste carne murata cu un gust straniu. La masa alaturata sta un tanar cu o privire pierduta. I se serveste coca-cola cu niste cartofi prajiti. Unul dintre cartofiori a cazut pe tava cu care ospatarita a venit la masa; fara sa clipesca, cu o privire atintita strict pe cartofiourul rebel, fata il ia iute cu mana, il pune alaturi de ceilalti si il serveste apoi impecabil pe tanar. Aici, in Mendoza, nimic nu se pierde sau se risipeste! Si totul se plateste tot in pesos, doar ca cei de aici sunt (teoretic) mai puternici decat cei cilieni. Cand platim, ma intreb de fiecare data: “Oare am nevoie sa platesc cu din astia (argentinieni) sau cu din aia (cilieni)?”

Ma simt ca in “Moarte la Venetia”- varianta argentiniana. Cand ne mutam pe terasa ca sa putem fuma, observ tot felul de detalii ce ma pun pe ganduri: un adolescent ii face curte unei fete supra-ponderale care se alinta si se prosteste de parca ar fi Minnie a lui Mickey; oamenii de la mese isi vorbesc in surdina si isi sorb coca-cola de parca ar avea in fata unul dintre cele mai fine vinuri pe care le-au degustat vreodata; un nene cu burta de bondar are nasul si degetul mare de la mana dreapta bandajate (probabil a facut sport extrem in noaptea de Revelion incercand sa deschida sticla de sampanie!); femei imbracate cu tricotaje de un gust indoielnic, barbati cu fete tiganoase, copii trasi de caini minusculi. Langa masa noastra incepe sa cante un mariachi deosebit de inalt. Are o fata ridicola– asa cum ne priveste gales cu ochii lui sasii si obrajii patati de pistruii mari si roscovani. Ii dau o suma simbolica si ma pozez cu el– amintire de nesters din Mendoza!

A doua zi, pe 3, e ziua despartirii mele de restul grupului– pornesc spre Aconcagua– cel mai inalt varf din afara Asiei. La micul-dejun mi se da ca bonus un ceai maté servit in recipientul sau caracteristic numit matero. Mate este un ceai deosebit de energizant caracteristic Argentinei, Paraguay-ului si Uruguay-ului. Pentru a-l putea bea, trebuie sa tragi din matero cu un fel de tub (care de cele mai multe ori este metalic) numit bombilla. Servitul mate-ului- care la prima vedere arata ca un fel de păpălaşcă verde– se aseamana, mai mult sau mai putin, cu cel al narghilelei, cu singura diferenta majora ca aici nu e vorba de fum, ci de un lichid pe care il tragi pe gat. Minunat!

Dupa un “La revedere” cu inima in gat (de fiecare data, aceeasi poveste) plec singura si cocarjata spre “Terminal del Sol” (Terminalul Soarelui). Pe bilet scrie ca trebuie sa ajung in Santiago-> Terminal Alameda pe la opt seara. O paranteza: spre surprinderea mea, biroul Tur Bus din Mendoza nu accepta plata cu cardul. Fiind cumva pe fuga, am hotarat sa-mi cumpar bilet de la o alta companie, cu un nume incredibil de rezonanta indiana: CHOPRA. Imi amintesc ca am citit de cel putin 10 ori numele de pe bilet de teama ca nu cumva sa ratez plecarea! Cand autobuzul soseste in Terminal, imi dau seama ca e pe masura numelui: scaune incomode, buda fara geam, aerul conditionat stricat. Pentru o traversare ca a noastra, in plin sezon in care foarte multi studenti argentinieni si turisti cilieni intra in Ţile, sa mergi cu o astfel de rablaciune e un mare risc la nivel de confort psihic.

Aparent, lucrurile au inceput bine: Chopra vine la timp, ne suim cu totii civilizat, iar eu imi ocup cu demnitate scaunul lipit de buda..Pe ecranul micut al TV-ului incepe sa se deruleze un film absolut hidos despre un negru-pigmeu care se preface– din motive obscure mie– ca e bebelus. E atat de lugubru incat, de fiecare data cand ochii imi aluneca din greseala inspre monitor, simt un nod in gat si un gol in stomac. Pe scaunele din spatele meu sed doi tineri extrem de simpatici: din coversatia lor inteleg ca sunt ambii argentinieni (vorbesc spaniola cu un alt fel de accent & o alta cadenta) si ca s-au cunoscut in Chopra. In mod explicit, baietul incearca sa o seduca pe strengarita. Eu imi pun I-pod-ul (coloana sonora de la “Collateral”, apoi cat mai mult Peter Gabriel) si ii dau inainte cu lecturarea din “Ingeri cazatori” de Tracy Chevalier. Desi cartea este de la cea mai buna prietena a mea, marturisesc ca nu ma convinge. Asa ca lecturez, dar ma prefac ca citesc.

Ne apropiem vertiginos de granita. Trrecem prin minunata statiune turistica USPALLATA (aici ar fi fost de mine), pe marginea drumului observ puzderie de cactusi infloriti.

In momentul in care luam curba catre punctul de frontiera, o priveliste extrem de ingrijoratoare mi se deschide in fata ochilor: o coada absolut infernala de masini care asteapta sa treaca granita. Suntem in plin sezon estival si, asa cum aflu iute de la cei doi simpatici din spatele meu, foarte multi tineri (studenti) se intorc acasa la familie sau, in cazul argentinienilor, vin sa-si petreaca vacanta de vara in Ţile; ICQUIQE este orasul cu cea mai buna plaja din intreaga Ţile deoarece aici, in nord, vremea este constant placuta, iar apele sunt numai bune pentru scalda! Unde ii mai pui si pe cilienii care se reintorc la gospodariile lor dupa un An Nou petrecut la vecinii sau familiile argentiniene care au economisit ceva bani diin salariu ca sa vina sa-si petreaca concediul peste granita. Una peste alta, “This is the road to hell”, iar co-pilotul ne anunta cu nonsalanta ca vom petrece asteptand cam..3 ore. Ce pot sa fac? Parca nu imi vine sa ma arunc in prapastie; oftez uitandu-ma la masivul Aconcagua din zare si gandindu-ma la Crina Coco Popescu. Mi se face foame, apoi sete, ca pe urma sa ma loveasca o durere crunta de cap din cauza nervilor. Colac peste pupaza, nu mai am credit pe mobil ca sa pot sa o anunt pe noua mea coucisarfarita din Santiago ca sosesc cu intarziere. Ma pisicesc pe langa co-pilot, il conving sa o sune pe Rosa si sa o anunte pe limba lor natala despre que pasa. Intarzierea de 3 ore se transforma in 4, apoi in 5, ca in marele final sa fie de fapt de 6 ore. Ating limita in care nu mai imi pasa si imi bag picioarele in toti si toate. Refuz sa mai inteleg de ce controalele politiei ciliene transfrontaliere trebuie sa fie de fiecare data atat de severe, desi stiu ca sunt complet indreptatiti sa fie astfel: Ţile este marginita atat in sud cat si in nord de granite naturale, respectiv de ocean si de desert. Ca atare, de multa-multa vreme, este o tara foarte curata din punct de vedere bacteorologic si viral, protejata prin sine insasi. Este celebru cazul in care o simpla musculita a fost introdusa in tara cu un transport de fructe, ca mai apoi sa se transforme rapid intr-o adevarata plaga ce a ucis culturi intregi de fructe si legume. Cum in Ţile nu exista multe specii de virusi, bacterii si alte ciudatenii ale naturii ce pot fi distructive la nivel agricol, nu exista (sa le zic) nici “anticorpii” formati sa le distruga. De aceea, o simpla musculita poate fi fatala. Si tot de aceea, trebuie sa declari cu strictete daca aduci in tara orice produs de origine vegetala sau animala. Chiar la intrarea din Argentina in Ţile exista niste postere uriase cu mere si pere in panere incadrate de texte care enumera o serie intreaga de amenzi super-usturatoare ce-ti vor fi aplicate in caz ca vrei sa faci pe desteptu’. In fine…

Cu o rabdare tipic ciliana- a carei logica de multe ori ma depaseste- Rosa ma anunta ca “Nu, nu, nu-i bai, te astept la 30 de minute trecute de miezul noptii in terminal. Imi pare sincer rau ca trebuie sa suporti asa un cosmar!” Inca o paranteza, pe care o scriu cu riscul de a ma repeta: civilizatia vest-europeana la capitolul ospitalitate, politete si calm este o gluma proasta in comparatie cu ce am intalnit si trait pe pielea mea aici, in Ţile. Nu stiu inca ce a declansat aceasta atitudine extraordinata a cilienilor la adresa celor ce le calca pragul tarii; nu stiu deoarece nu am trait suficient timp alaturi de ei ca sa imi fac o parere fundamentata. Este un subiect de gandire pe care il iau serios in consideratie.

Pana in Santi, drumul trece din nou prin Transfagarasanul Andin si, din nou, resimt teama amestecata cu emotie la gandul ca suntem pe un drum ingust, pe alocuri mai prost facut, iar sub noi se deschide un hau de mai bine de 2.000 metri. Ma gandesc si la soferii de pe astfel de curse care cred cu putere in Sfanta Maria (protectoarea campioana intre sfinti in Ţile) careia i se roaga si ii pun iconite peste tot ca sa-i ajute sa treaca, inca o data, peste greutatile drumului.

Cand ajung in Santi, afara s-a lasat binisor frigul. Din pozele Rosei de pe couchsurfing nu am retinut fata ei, ci doar un amanunt absolut insignifiant pentru America Latina: Rosa este bruneta! Norocul face ca ea sa ma recunoasca fara nici o problema: catre mine se indreapta o femeie tanara cu o fata tipic hispanica si o silueta destul de subtirica pentru gustul meu. E insotita de un tanar bine, dar care se prezinta si se misca cu niste gesturi tipice de gay. “Julio is my name” si, aproape de fiecare data cand vorbeste, ii place sa rada cu toata dantura fiindca stie ca este perfecta. Din timp in timp, isi petrece limba peste dinti si clipeste gales din pleoape. Da, cu siguranta gay!

Dupa ce ne suim in masina personala a Rosei (da, nene, a venit sa ma ia in miez de noapte cu propria-i masina!) trag o concluzie pe cat de logica pe atat de ignorata pana in acest moment: in Ţile orice tanar trecut de varsta majoratului (18 ani) stie sa conduca. Ok, multi adolescenti invata sa conduca fara permis, stiu asta sotto fiindca m-am interesat in dreapta si-n stanga.

Masina Rosei opreste in fata unei case scunde din cartierul Providencia. De afara, estimez gresit atat dimensiunile casei cat si gustul cu care a fost aranjata in interior. Patrund intr-un univers nou care, desi bine asezat in clasa sociala, se va dovedi diferit de cel al lui Tavo si al familiei sale Lizama.

 (VA URMA)

Ma trezesc in dimineata lui 31 decembrie intr-o camaruta care, pentru cateva secunde, mi se pare ca e in afara sferei mele de imaginatie– si, cei care ma cunosc, stiu ca am o imaginatie destul de bogata. Dusul din baie iese direct din perete si, in mod evident, atunci cand este folosit, inunda intreaga baie– aici includ buda, chiuveta, intreaga podea si orice lucru care ar putea fi o victima colaterala a apei. Peretii baii, in special in jurul dusului, sunt usor crapati si poti vedea cu usurinta tevaraia. Ca tabloul sa fie complet, in fata usii de la baie e un covoras care cred ca nu a mai fost scuturat de vreun mileniu. Paturile noastre au saltele in care dispari in mai putin de doua secunde, pe jos e o gresie cenusie, peretii nu au mai fost aranjati cam de vreun alt mileniu, iar perdelutele de la fereastra glisanta imi amintesc de fata-de-masa a strabunicii Piranda. Unde mai pui ca tavanul e impanat cu un ventilator care, atunci cand merge, iti da impresia ca se apropie de tine un elicopter in deriva.

A, da, imi amintesc! Suntem in hostelul ala de langa autogara in care am ajuns fiindca cineva din grupul nostru de romani descurcareti a cedat nervos si a spus DA unui argentinian cu fata de betiv care se tot lipea de noi si ne lingusea in gura mare. Hostelul- ridicat la rangul de hotel de o stea- are un nume incredibil: EBEN EZER. Nu stiu daca numele este iudaic, klingonian sau pur si simplu stupid. Si nici ca ma intereseaza. Micul-dejun este inclus in pret si se compune din: o sticloaie de cafea (binisor facuta), un paharel de lapte, un croissant petit si o painica microscopica. Micul meu dejun din San Pedro pare Everest-ul pe langa ce mi se serveste aici. Dar, tac si inghit pentru ca sunt de parere ca mai bine putin decat deloc.

Conationalii mei au plecat navalnic, dis-de-dimineata, in centru sa-si faca rost de aprobarile cu care au voie sa urce pe Aconcagua. Ma trezesc intr-un lac de transpiratie infernala. Mi-e frica sa nu scap nimic pe podea pentru ca s-ar putea transforma in stana de piatra. Ma tarasc jalnic pana in “sala de mese” (cred ca nu de mult, aici a fost un internet-cafe, totul arata improvizat) unde beau cam un litru de cafea. In momentul in care ma ridic de la masa imi sclipesc ochii de hiper-activitate cerebrala si simt ca as putea sa merg la buda cam la fiecare 5 nano-secunde. Ma abtin si ma asez confortabil pe terasa hostelului-hotel-de-o-stea asteptad cuminte sa se intoarca romanasii. Sunt cu totii plecati– inclusiv Coco Crina Popescu.

Intr-un tarziu, apar obositi, dar triumfatori. A existat un minim de stres deoarece azi, fiind ultima zi a anului, ori faci ce ai de facut ori trebuie sa astepti vreo 5 zile (parca ar fi la noi!) ca sa se redeschida pravaliile. Recunosc ca nu simt deloc cum ca ar fi ajunul Anului Nou– poate si fiindca inca nu m-am obisnuit cu ideea ca am ajuns atata de repede in Argentina.

Ascult “Gotan Project” ca sa intru in atmosfera.

Spre seara, incepem sa ne pregatim usor, dar sigur, pentru marea schimbare. Renunt sa ma imbrac pompos, poate doar maieu-ul (cu sclipici) sa aiba ceva festiv!

Hostelul (nu pot, onest vorbind, sa-l consider un hotel, chiar daca doar de o stea) e o afacere de familie. Pe la receptie se perinda cand bunicul- care intelege germana- cand fiul- care intelege italiana- cand fiica- care vorbeste engleza. In special fiica imi sare in ochi– o tinerica cu cap de Demi Moore si corp de balena ucigasa. Toti trei sunt amabili si foarte prietenosi– din punctul asta de vedere nu am ce sa le reprosez. Pe cand bunicul asculta la maximum Beethoven & Mozart, fiul baga mare Pink Floyd si jazz. Pseudo-Demi nu s-a hotarat inca la un anume gen muzical– asculta totusi mai mult slagare locale cu refren de genul “Io no soy tonta.”

Cu chiu, cu vai, ne punem cu totii in miscare in jurul orei 11 noaptea. Cum nimeni nu a fost in stare sa ne spuna unde e marea petrecere oraseneasca- gen foc non-stop de artificii si dans pe strada, doar suntem in Argentina!– ne-am decis sa mergem pe centru, mai exact in Plaza Independencia. De cum iesim din curtea lui Eben Ezer, realitatea cotidiana ma loveste drept in moalele capului. Ma simt ca intr-un cartier al Constantei (sa fie oare Coiciu? sau Piata Chiliei?), Ovidiu nu poate sa nu exclame in gura mare: “Bre, astia aici sunt ca La Havana la cateva ore dupa ce-a fost invadata de turistii capitalisti!” Si cata dreptate are: strazile sunt asfaltate prost, stilul arhitectonic e total haotic (langa un bloc de ghetou vezi o viloaie, iar langa viloaie vezi o casuta taraneasca de acum vreo trei secole), oamenii au fete tiganoase si usor desfigurate, nu exista omuleti la trecerile de pietoni– trebuie sa te orientezi strict in functie de masini. Totul pare perimat si scos din alt film. Piesa de rezistenta, fara vreo posibilitate de egalare, o constituie masinile. Marturisesc cu mana pe inima ca nu am mai vazut in viata mea EVER o concentratie mai mare pe metru patrat de rable. Doamne, pazeste si nu pedepsi! Cred ca unele masini au cel putin 100 ani si au fost reconditionare tot de 100 de ori. Exista aici chiar si modelul Renault de Dacie, unele masini au piese legate de ele cu sarma ca sa nu se rastoarne la prima curba. Da, ok, cateva masini sunt de colectie si as face oricand cu ele un export-import, insa majoritatea covarsitoare sunt simple harburi absolut patetice care scot niste sunete horror. Cum a fost posibil sa se intample asa ceva in Mendoza nu am nici cea mai mica idee, insa chiar si o buna parte din troleibuze arata ca in Bucurestiul anilor socialisti. M-am oprit la un moment dat in plina intersectie si am inceput sa rad nevrotic aratand cu mana spre dino-troleibuz. Am putut sa citesc pe fata soferului furie si frustrare.

Ajungem la bulevardul principal– Avenida San Martin. E ceasul 23:15. Jur si am ca dovada poza atasata ca pe acest bulevard si strazile conexe lui NU este nici tipenie de om; se aud greierii si pasarile de noapte, doar o mata speriata trece in fuga pe langa noi disparand in noapte. Tristete si intristare totala, grupul nostru de romani este singura entitate vie si zgomotoasa in intreg universul care ne inconjoara! Apocalypto dupa Ioana. Ma gandesc cu o ciuda imensa la Valparaiso (Ţile) si la focul de artificii egalat in America Latina doar de Copacabana. Ce puii mei cautam aici? A, da, Aconcagua…

Jean Jacques Annaud a recreat in Mendoza Tibet-ul din filmul sau “Sapte ani in Tibet”. Mi-as dori sa fie in seara asta alaturi de mine ca sa putem trai impreuna, fara sa mai recream, “Revelion in Zombie-Land”.

Of, Doamne, si ce a mai urmat dupa! Nu am ajuns bine in Plaza Independencia, situata in fata Primariei, ca a si batut de miezul noptii. In Romanica, oamenii dorm deja dusi fiindca e cinci dimineata. Noi, in schimb, stam ca niste aurolaci-homelesi pe jos, sorbim dintr-o sticla calda de sampanie si ne uitam la un foc de artificii, pus la dispozitie de edili, foc care dureaza exact trei minute. Apoi “Restul e tacere”- grupul nostru de romani se uita nedumerit la grupurile micute de straini adunati de prin alte hosteluri, la fel de nedumeriti si dezamagiti ca si noi. Unii sunt deja usor loviti in freza– cred ca sunt cei mai fericiti fiindca nu le mai pasa.

Ca sa ne mai dregem un picut moralul, dam o tura piatetei care, ce-i drept, e cocheta si bine pusa la punct. Ne hotaram sa ne bagam picioarele in ele de preturi- in noaptea de Revelion restaurantele de pe pietonala Aristides Villanueva si-au dublat scorurile- si ne asezam la singura terasa care pare mai animata.

Pana la urma a meritat efortul (material) deoarece, absolut la plesneala, am comandat un vin local- LA DELFINA- care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune vinuri rosii pe care le-am baut vreodata- le pot numara pe degetele de la o mana! Am infulecat fara sa respir un “Bife de chorizo”- o halca de carne de vaca transata si gatita in stil tipic argentinian. La viza amatorilor, argentinienii sunt mari amatori de carne, in special de parrillada (friptane la gratar). Mie ciozvarta mi s-a parut mult prea groasa si prea facuta– mi-a amintit la gust de filmul in care Chaplin isi mananca unul dintre pantofi imaginandu-si ca e o fripturica (cred ca e vorba despre “Goana dupa aur”). Dar, dee, “gusturile nu se discuta”. Putin dupa orele doua dimineata, centrul s-a mai animat un pic in sensul ca au aparut tot felul de adolescenti-emo care au inceput sa bombardeze trotuarele (in special cosurile de gunoi) cu petarde. Cainii si pisicile au inceput sa alerge crizate pe strazi, oamenii urlau din balcoane, ce mai! ca in Constanta sau Bucale in zilele lor de glorie.

Am adormit cam pe la cinci si ceva dimineata gandindu-ma cum ne vom umple urmatoarele doua zile pe care le mai avem de petrecut in Men-groaza. Poate ne cumparam o rabla si conducem non-stop timp de doua zile in cautarea vietii culturale intense si a restaurantelor cu mancare bestiala. Poate…

(VA URMA)

Cateva vorbe despre casa lui Tavo: tatal lui T. (pe care il cheama tot Octavio)  este bancher, iar mama lui (Marta) este creatoare si importatoare de bijuterii (majoritatea de aur). T. mai are inca 3 frati, el fiind cel mai in varsta dintre toti. Copiii au primit o educatie buna (au fost trimisi la cea mai buna universitate din Santi), nu li s-au refuzat vacante in tara sau in strainatate si nu au dus lipsa de nimic pe intreaga durata a copilariei si adolescentei lor. Mezinul studiaza inca arhitectura, pe cand T. a terminat cu ceva timp in urma psihologia. Din clipa in care s-au nascut, acesti 4 feti-frumosi (fiindca sincer din parinti atat de chipesi nu puteau iesi niste strambi) au crescut in casa in care eu m-am trezit in aceasta dimineata de luni.

Asadar, casa aceasta reflecta perfect structura interna a familiei LIZAMA: la parter sunt patru camere (evident, pentru 4 baieti), doua bai, o bucatarie in care poti intoarce Jeep-ul, un living, o sufragerie, un hol micut si (he-he) camera menajerei care locuieste de ani buni cu familia. La etaj e dormitorul parintilor (absolut imens), baia cea mai mare din intreaga casa si un living pe care ei il numesc “family room” (se aduna sa se uite impreuna la cate un film sau baietii cu alti baieti mai incing cate un Play Station). Pana sa ajungi la casa propriu zisa trebuie sa parcurgi o alee lunguiata care imi aminteste de cum sunt gandite aleile de vile din Italia; curtea e neregulata si nu foarte mare, insa suficient de spatioasa sa gazduiasca cele trei masini ale familiei– cate un Jeep pentru babaci si o Toyota micuta pentru plozi. Piesa de rezistenta a gospodariei este insa gradina de un farmec si o prospetime intense– la un capat al ei se intinde o piscina maricica incadrata de tufe de trandafiri si leandri. Intr-o parte a gradinii, aproape de usa care da spre living, se afla un pavilion de vara in care familia, rudele / prietenii se aduna pentru traditonalele friptane (sau BBQs). Design-ul interior si cel exterior sunt in totalitate mana Martei care, desi pe alocuri poate da dovada de un usor iz indoielnic, provoaca per total o senzatie de placut deoarece totul e in culori calde sau neutre si nimic nu e incarcat. Preferatele mele din intreg arsenalul de design sunt cele doua colivii clasice de pasari (asa cum aveau domnitele cam acum 100- 120 de ani) si vesela.

Tot ce tine de acest camin este armonios si face sens. Simti cum lucrurile se leaga si cum oamenii astia alcatuiesc o familie care stie sa pretuiasca ce are si, in acelasi timp, stie sa imparta, cu modestie, ce are si cu altii. Desi nu m-am dezmeticit inca, simt ca am nimerit intr-o familie de burghezi de la care pot invata foarte multe.

Nu vreau sa par rea, dar, sincer, daca Marta ar fi fost o sotie de bogatan de Bucuresti, ar fi avut mari sanse sa nu-si cunoasca lungul nasului. In schimb aici, in Ţile, este o femeie stilata care a reusit sa creasca 4 baieti, sa tina o casa (okay, menajera a ajutat si ea) si sa aiba o cariera. Totul cu o naturalete si un zambet care ar putea cuceri si cea mai inghetata inima.

Nota bene: mascota casei este basset-ul Vender sau Venderino (diminutivul spaniol) sau Venderică (mai pe romaneste). Este un catel admirabil asupra caruia voi reveni cu amanunte.

In fine, Marta ma duce la autogara unde trebuie sa ma intalnesc cu amicii mei romani ca sa putem pleca impreuna spre Argentina. Pe drum, Marta se ofera ca, atunci cand ma reintorc sa stau cu ei in casa, sa imi arate putin din Santi. Sa vedem daca va stii sa se tina de cuvant. Femeia asta, care pentru mine este departe de a fi imaginea unei mame clasice (romance)- are1,73 m, o talie de viespe si este in permanenta ingrijta- vorbeste engleza cu un accent spaniol extrem de sarmant. Se incapataneaza in mod constant sa imi vorbeasca pe engleza (desi eu o incredintez ca intendio todo in espaniol) deoarece vrea sa exerseze. Bravo ei!

**—————**

Reintalnirea cu romanii mei a fost okay, doar ca ne-am enervat putin fiindca eu uitasemla T.acasa o foita nu mai mare decat o copiuta nenoricita care se cheama “Tarjeta de Immigraciones”. Completezi o astfel de tidula la intrarea in Ţile si nu ai voie sa iesi din tara fara ea. Doar ca eu nu am stiut si soferul Tur Bus m-a lasat dupa foarte multe insistente sa ma sui la bord. Drumul pana la granita cu Argentina este de fapt un fel de Trans-Fagarasan de toata frumusetea si, ca sa ne simtim si mai in largul nostru, acelasi sofer Tur Bus ne-a pus filmul  “The Shooter”– cu un Mark Wahlberg extrem de furios, care impusca tot ce misca la fiecare 5 minute; nu cred sincer ca a avut in acest film mai mult de 10 replici, chiar ma intreb cum de a ajuns sa i se dea rolul din “Cartita” (pe care l-a jucat totusi impecabil). In fine…

Am trecut in Argentina fara absolut nici o problema si la inceput nu am putut sa observ nici o diferenta majora intre CL si AG; poate doar ca drumurile erau mai deteriorate si ca un combinat (de nu stiu ce) era prea aproape asezat de oras. Pe drum m-a incantat viteza cu care un peisaj il inlocuia pe altul– trecand cat ai zice peste de la canion la rau si de la munte la dune. Apoi, totul s-a transformat intr-o multitudine de podgorii– pe care tronau, una mai bengoasa decat alta, casele proprietarilor.

Cand in sfarsit am ajuns in Mendoza se facuse deja opt seara. Primul lucru care m-a lovit ca un trasnet cand am coborat din autocar a fost caldura absolut naucitoare. Incredibil, dar as fi putut jura ca sunt in Bucuresti in plina luna august– o caldura lipicioasa si extrem de neplacuta mi s-a lipit de intreg corpul din secunda in care am luat contact cu ea. Nici vorba de asa ceva in Santi! Intreg grupul nostru de romani a fost luat cu asalt (exact ca la noi acasa) de un grup de barbati energici care au inceput sa ne convinga cum avem noi nevoie de un hostel oferit de ei. Impresia mea generala, de moment, a fost ca am nimerit intr-o semi-tiganie de Bucuresti din care nu vom scapa atat de usor. Si, helas! cata dreptate se va dovedi ca am.

(VA URMA)

]]> http://www.ioanajoca.com/blog/2008/12/30/santi-2-mendoza-1/feed/ 0 http://www.ioanajoca.com/blog/2008/12/29/la-serena-3-santi-1/ http://www.ioanajoca.com/blog/2008/12/29/la-serena-3-santi-1/#comments Mon, 29 Dec 2008 14:59:19 +0000 ioanajoca http://www.ioanajoca.com/blog/?p=86 Continue reading →]]> Ţile este tara in care s-a produs cel mai naspa cutremur EVER. Nu e ca si cum in lume nu ar mai fi existat (inainte si dupa cutremurul cilian) si alte cutremure la fel de nasoale. Insa acest cutremur este unic deoarece oamenii de stiinta au reusit sa-l filmeze in toata splendoarea lui. Cutremurul s-a produs pe 22 mai 1960, a avut magnitutinea de 9 grade / scara Richter, epicentrul in Oceanul Pacific la aproximativ 150 km departare de coasta lui Ţile si a avut efecte devastatoare: porturile din apropierea epicentrului- Valdivia si Puerto Montt- au inregistrat pierderi dureroase (umane si materiale), o buna parte din Puerto Montt chiar s-a scufundat sub ape, iar valurile enorme de tsunami au lovit Hawaii, Filipine si chiar (nu e de gluma aici) Japonia! Au urmat cutremurele din 1985 si 1995 (amandoua cu magnitutine de aproximativ 8 grade pe scara Richter). La asta se adauga probabilitatea stiintifica conform careia un astfel de cutremur se poate intampla in Ţile oricand intre 25 si 100 ani (cata precizie!) de la ultimul produs.

De aici, rezulta doua lucruri:

1) Constructiile (case si blocuri de locuinte) sunt extrem de atent construite- nu de alta, dar oricand pot fi lovite de un monstru de cutremur gen “Bucuresti ’77”

2) Probabilitatea de a fi victima unui astfel de cataclism ACUM cand sunt aici este infima deoarece media aritmetica dintre 25 si 100 (minim si maxim de timp cand se poate produce un seism) este de aproximativ 62 ani. Asadar, ultimul cutremur-gigant s-a produs in 1995, deci 1995 + 25 (minim) da 2020, iar 1995 + 62 (media) da 2057. Deci-deci-deci, sunt in afara oricarui pericol de viata si de moarte!

In concluzie, de fiecare data cand G. vine alergand pe hol, bagandu-si capul in camera mea si spunand: “Acum exact 3 minute a mai fost un cutremur! L-ai simtit?!”, eu ii raspund degajata si cu o inima usoara ca “Nu!”. Apoi imi vad mai departe de ce am de facut pentru ca stiu ca mai sunt ani buni pana cand Cutremurul-Armageddon va lovi aceste locuri fermecate.

Azi e luni, 29 decembrie. Tur Bus-ul meu pleaca spre SANTI (-ago) la 4 dupa-amiaza. Am suficient timp sa ma mai plimb inca o data- insotita de G.- prin centrul La Serenei, sa imi rezolv cateva “afaceri marunte (gen schimbat bani si incarcat creditul la telefonul mobil) si sa pranzesc. Aleg din nou mica terasa de la etajul unu din La Recova, insa, spre dezamagirea mea, omul Snoopy-Snoop nu mai e. In locul lui, e un alt individ- e adevarat ca si insul asta poate scoate sunete stranii, dar nu mai e acelasi lucru. Comand supa de vita, gratar cu piure, un Austral (bere ciliana de calitate semi-medie) si, la sfarsit, o portie de papaya cu frisca. Mananc atat de mult incat ma jur ca de-abia am reusit sa ma ridic de la masa. Ca o gravida! La o privire mai atenta asupra La Recovei apreciez la maximum preturile decente ale suvenirurilor– in comparatie cu cele din nenorocirea de SP! Ma avant iar in cadouri (obligatii back home) si cumpar: papusi-degetar (finger-puppets), doua perechi de cercei de lemn pictati manual si, surprise-surprise!, un breloc care infatiseaza un omulet pe care, daca stii cum sa-l misti, il faci sa-si arate..hm, cum sa-i spun?..banana?! Porcos, chicios si foarte haios! Trebuie sa ma gandesc bine daca chiar vreau sa fac acest breloc cadou sau sa-l pastrez pentru distractia proprie…

In sfarsit, vine si clipa marii despartiri. Pot spune, cu mana pe inima, ca La Serena e un loc super-fain, bun de distractie si bun de plaja, de drumetii (de pe plaja vezi muntii in zare) si de relaxat super-ok. Imi amintesc ca in prima zi petrecuta aici am descoperit singurica o terasa a unui restaurant numit RAPSODIA: cu o curticica interioara in centrul careia se afla un palmier urias, cu muzica gen “Cafe del Mare”, un Wi-fi brici si, nu in ultima instanta, o mancare excelenta, Rapsodia este un adevarat paradis ascuns pentru cei care vor sa petreaca putin timp aici relaxandu-se si bucurandu-se din plin de viata si de lumina maiestoasa cernuta printre crengile palmierului. Deci, nu-mi va fi dor doar de adorabilul G, ci si de un oras fermecator– prins ireversibil intre ocean, desert si munti.

Singurul meu mare regret legat de La Serena este ca nu am apucat sa vizitez Elqui Valley– despre a carei existenta nu am stiut pana sa sosesc in La Serenita. Elqui Valley (in original “Valle de Elqui”) este locul de nastere al laureatei Premiului Nobel pentru Literatura (1945), feminista Gabriela Mistral. Totodata, pe langa peisajele absolut mirifice, aceasta vale se remarca prin Pisco de calitate superioara, comunitati numeroase de hipioti-marihuanati, fenomene paranormale (gen flux de energii extracorporale foarte puternice) si, aici vine partea dureroasa, un anume hotel cu camere ale caror tavane se pot deschide noaptea (gen cort) asa incat poti adormi privind puzderia de stele ale cerului de vara! NEXT TIME.

Cateva cuvinte de introducere despre locul in care voi fi gazduita, timp de sapte nopti (ne-consecutive) in SANTI: cu aproximativ o luna si jumatate inainte sa ajung in Ţile, am contactat diversi coucisarfari locali rugandu-i sa-mi ofere gazduire pentru diverse perioade de timp. Campion al raspunsurilor prompte si extrem de bine puse la punct (din punct de vedere al informatiilor) a devenit un cuplu din SANTI: pe el il cheama Tavo (de la Octavio), iar pe ea Conchi (de la Consuelo). In special Tavo mi-a oferit, de fiecare data cand am avut nevoie, informatii despre cum sa calatoresc, ce sa vad si ce sa nu fac in timpul sederii mele in Ţile. Asa ca nu e de mirare ca, in mai putin de doua saptamani, am devenit prieteni pe Net si, de fiecare data cand aveam nevoie sa stiu ceva, ii scriam lui Tavo!

OK, aici trebuie sa fac o paranteza foarte importanta: in majoritatea cazurilor cand spui coucisarfar, te gandesti la oameni tineri care au o conditie buna, dar care iti pot pune la dispozitie maximum camera ta personala in apartamentul lor. Sistemul “couch surfing” are, in medie, un standard de confort de la “suficient de bun” la “bun” asta traducandu-se prin oameni majoritatea pana in 35 de ani cu o conditie buna (job decent si o situatie sociala bunicica) sau tinzand spre buna (aici vorbesc de studenti). Nu e ca si un “Home Exchange” (ca in filmul “The Holiday” cu Cameron Diaz & Jude Law) de te trezesti in fata unei viloaie in care de-abia daca stii cum poti inchide ferestrele…

Asa ca nu mica imi este mirarea cand, astepandu-l pe T. in Terminal de Buses ALAMEDA, ma aud strigata si, intorcand capul, zaresc un barbat tanar si frumos la volanul unui X3. Hmm. E adevarat ca in unele randuri din emailurile lui T. au existat niste sugestii vagi care trimiteau catre familia sa ca apartinand protipendadei, insa nu am luat niciodata seama cum trebuie. Incepand din clipa in care l-am cunoscut pe T. am intrat intr-un univers care pentru mine, pana la sfarsitul sederii mele in Ţile, va fi pe cat de fascinant pe atat de provocator! Acest univers se cheama simplu BURGHEZIE.

(VA URMA)

Last night I dreamt of San Pedro
It all seems like yesterday, not far away”  ♪

Deschid ochii si privesc usor ametita pe geam. San Pedro a devenit doar un punct verde, minuscul, care, dupa mai putin de un minut, se pierde intre dunele uriase de nisip. Versurile Madonnei imi rasuna in minte, iar refrenul ma face sa ma intreb, exact ca si diva platinata, daca nu cumva mi-am imaginat totul, ca intr-un vis sau, mai nou asa cum se practica, ca intr-un mit urban. Poate am iesit azi-noapte intr-un bar cu niste cilieni simpatici si ne-am imbatat si am fumat atat de multa iarba ca, timp de minute ce pareau ani lumina, am calatorit printre dune, canioane, lagune si vulcani. Poate ca doar mi-am imaginat ca sunt un flaminco care zboara greoi peste mari saline secate, poate am fost o lama care fuge de mananca pamantul printre dealuri aride si gheizare bufnitoare. Sau, cine stie? Poate am fost doar o pala de vant care a trecut peste o fata pistruiata si arsa de soarele desertului si a ajuns inapoi la mine sub forma unui gand care nu a durat mai mult de doua secunde…

Dar, NU! Uite, am cu mine lucrurile cumparate in San Pedro, zeci de poze, nisip pe tastele laptop-ului, pielea sarata si aurita de soarele etern…Si, mai presus de toate, am amintiri atat de pretioase incat ar trebui inchise intr-o cutie ermetica si tinute departe de orice ar putea sa le altereze. Imi amintesc cu mare afectiune de bunatatea si ospitalitatea lui Jorge si a Mariei Antoanieta. Ma gandesc ca este foarte posibil sa nu ma mai intorc vreodata aici, sa nu-i mai vad niciodata pe acesti doi oameni si inima mi se strange de tristete. Cat ma induioseaza amintirea mic-dejunului din pensiunea micuta, cand ma trezisem cu bretonul à-la-Agent Cooper, iar Maria Antonieta mi l-a aranjat cu drag ca sa arat cool de la primele ore ale diminetii; cum Jorge ma facea sa rad cand ma punea sa repet din ce in ce mai repede “Pizza-Pasta-Pesto”; cum Maestrul m-a imbratisat cu nesfarsita dragalasenie si mi-a spus sincer intr-o spaniola zorita: “Cand tu pleci, pleaca si Fericirea din acest loc”. Totul s-a asezat cuminte in inima mea si, indiferent de interpretarile viitoare pe care mintea mea va incerca sa le dea oamenilor si intamplarilor din San Pedro & around, va ramane viu si sincer.

Sunt din nou in Tur Bus indreptandu-ma din San Pedro catre La Serena si, again, catre dragul de Gonzalo. Adorm melancolica avand ca vecin de scaun un cilian cam de varsta mea care canta in surdina, plin de emotie, imitandu-l la secunda pe JT (Justin Timberlake) care danseaza frenetic pe ecranul laptop-ului sau. In spaniola, cuvantul desktop se traduce prin ESCRITORIO. Fain!

Inainte sa adorm ma gandesc la toate lucrurile, sa le zic, mai nefericite care mi s-au intamplat de cand am aterizat in Ţile– adica de exact 11 zile (azi e 27 decembrie). OK: blugii Zara s-au dus pe apa sambetei, de altfel ca si adidasii mei; apoi, am pierdut o masea (oricum, era un dinte prost montat), aparatul foto s-a stricat (oricum, era o vechitura) si mi-au disparut in mod misterios 10.000 pesos (aproximativ 12 EURO); pielea de pe talpa dreapta mi s-a crapat de la prea mult aer uscat si mers pe jos..Dar, sa fim seriosi, astfel de lucruri sunt niste simple mizilicuri si nu au cum sa imi afecteze in mod real buna desfasurare a acestei calatorii absolut geniale! Asa ca, adelante!

Ma trezesc a doua zi, undeva inainte de 9, si recunosc ca sunt foarte aproape de La Serena dupa dealul cu antene uriase. Ma precipit, strang tot ce am imprastiat pe jos in timpul noptii si imi iau adio de la “Buffy, spaima vampirilor” si “The Fresh Prince of Bel-Air” care inca ruleaza haotic pe ecranele autobuzului. Exista un dezavantaj si un avantaj de a te afla pentru a doua oara intr-un loc in care ai mai fost nu cu mult timp inainte. Dezavantajul este ca te poti plictisi foarte repede de acel loc; avantajul este ca poti aprofunda locurile si obiceiurile acelei locatii, poti observa detalii si poti invata povesti care, foarte probabill, ca ti-au scapat prima data cand ai fost in acel loc. In cazul meu si al La Serenei, am inclinat balanta spre avantaj clar.

“Mi-am trait traiu, mi-am mancat malaiu” sau, cu alte cuvinte, fiindca e a doua oara cand il vizitez pe Gonzalo, trebuie sa ma descurc sa ajung singura de la autogara la el acasa. Arat iar ca un camiloi de circ, e un adevarat cosmar fiindca e duminica dis-de-dimineata (ora 9) si, in afara de maturatori si gradinari, nu e nimeni pe strazi. O curiozitate: in Ţile, strazile se matura cu crengi uriase de palmier.

Stau ca o gorila in intersectie, ma mut de pe un picior pe altul, ma sprijin de garduri si de stalpi. Trec de pe o parte pe cealalta a intersectiei fiindca nu sunt sigura din ce parte trebuie sa iau il Colectivo catre Gonzalo. Am un aer net superior fiindca am mai fost “pe aici” si stiu rostul lucrurilor. Le dau flit taximetristilor, ma uit cu mila la oamenii din autobuze. Eu astept il colectivo numero 21. A-ha, uite unul! Full!! In masina e o intreaga familie, probabil merg la biserica. In sfarsit, ma arunc intr-un 21 si ajung ultra rapid acasa la Gonzalito. Totul e neschimbat: cand dau sa deschid poarta, aceeasi doaga pica cu un trosnet. Cand intru in casa ma trece acelasi fior la mirosul de aer usor statut. Uite, Gonzalo tot nu a aspirat covorul din camera de oaspeti, se plange ca are tot mai multe furnici, dar maine e ziua Judecatii de Apoi pentru Familia Furnica. Totul e neschimbat si, concomitent, nou si emotionant. Dintr-un tablou din sufragerie un Neruda usor caricatural (sau o fi aratat toata viata lui ca o caricatura?) ma priveste sugubat. E inca dimineata, dar pentru mine, care am calatorit aproape 2.000 km si o noapte intreaga, pare a fi o eternitate. Imi deschid un Kunstmann rece ca gheata si ma tolanesc comfortabil in sufragerie. Vad (pentru a cata oara?) prima parte (preferata) din “The Lord of the Rings”. Frodo e cel mai tare din parcare, dar mie tot de elfi imi place cel mai mult. In timp ce iau o pauza de orci si gnomi, fumez o tigara de foi pe terasa casutei lui Gonzalo (care s-a culcat putin). De sub o grinda, o porumbita care cloceste ma priveste tamp, dar simpatic. Din toate partile, sunt inconjurata de furnici care se suie pe mine in nesimtire. Dintr-un colt al curtii, o soparla s-a oprit in soare, bucurandu-se de viata. Totul e asa cum trebuie sa fie.

La pranz, Gonzalo ma invita sa mancam intr-un restaurant bengos asezat pe plaja. La Serena si Coquimbo, candva doua orasele complet separate, s-au unit in zilele noastre si, daca nu esti de-al locului, nu stii cand treci dintr-o parte intr-alta. Gonzalo vocifereaza cu furie aratand spre dealul cel mai inalt din Coquimbo pe care troneaza o cruce imensa de un prost-gust total. “Crucea celui de-al Treilea Mileniu” SAU “Aici sunt banii dumneavoastra”. Prietenul meu coucisarfar e oripilat de edificiu si tot nu-i vine sa creada ca o parte din taxele pe care le plateste Statului s-au dus pe cruce. In intersectii, asa cum se practica aici de ani si ani, sunt tineri saltimbanci care castiga si ei un ban de sezon; unii fac jonglerii cu foc sau popice, altii fac echilibristica, cativa se fofileaza de la gimnastica extrema si doar executa cateva miscari mecanice, destul de prostesti. Una peste alta, mie mi se pare destul de riscant sa te tot agiti printre masini, dar este evident mult mai placut si mai civilizat decat sa fii vreun ciung sau stramb care se taraste prin intersectie; sau vreo mama inlacrimata cu 10 copii acasa si un sot handicapat. Etc, etc.

Restaurantul nostru se numeste “Tololo Beach” fiindca suntem pe..Plaja Tololo. Din tot ce-am comandat, cel mai placut a fost aperitivul: scoici (in spaniola machas) impanate cu parmezan si creveti adusi direct din Ecuador. Gonzalo imi explica cu rabdare ca aici, in Ţile, crevetii sunt mititei, cei din Ecuador sunt niste giganti in comparatie cu ei. Nu ma prea intereseaza astfel de detalii fiindca sunt prea ocupata sa mananc tot ce este pe masa, dar dau politicoasa din cap la fiecare idee noua elaborata de G. (Gonzalo)!

Dupa pranz, profitam din plin de vremea absolut superba si facem o plimbare pe plaja. De data asta, e in sens opus celei pe care am facut-o ultima data in La Serena. Ne indreptam spre Far, calcam pe o puzderie de scoici, suntem atenti sa nu ne intepam in meduze.

Aproape la fiecare trecere de pietoni, Gonzalo nu are rabdare sa astepte si exclama tare si hotarat: “I cross”. Dupa care, traverseaza! In mod hotarat, e un individ mic si nervos, dar eu am prins drag de el dupa felul in care se poarta cu mine. E ca un frate mai mare, ce-i drept cam mizantrop (expresia lui preferata este: “People, they are the worst!”- remember Seinfeld?!)  insa e ceva in legatura cu el care ma face sa-l indragesc tare. Da, cu sigurata G. este un prieten adevarat si sunt convinsa ca, daca ma mai reintorc in Ţile, il voi revizita.

Inainte sa mergem la culcare, ne uitam la “Brasil” (pe care eu nu-l stiu) deoarece nu am reusit sa mai scap de gura lui G. din momentul in care a aflat ca nu am vazut niciodata filmul. Desi stiu foarte bine ca e un “cult film” recunosc ca nu prea e pe gustul meu. Prea multa agitatie, prea multa nebunie, prea mult zgomot fara suficiente pauze de liniste. Nu mi s-a intamplat niciodata pana acum sa spun ca imi place un film doar fiindca e un clasic super-premiat asa ca nu voi incepe cu “Brasil” sa schimb foaia. Adorm aproape instantaneu. Sunt obosita dupa drumul nesfarsit (18 ore cu autocarul) de la SP la Serena si dupa o zi perfecta, dar lunga. Din fericire, nu visez nici un Icar sau samurai-gigant-care-ma-fugareste-sa-ma-execute.

 (VA URMA)

Ce inseamna de fapt pre-columbian? Trebuie sa explic deoarece altfel s-ar putea ivi o mare confuzie intre acest terrmen si faptul ca SP se alfa departisor de Columbia Era pre-columbiana defineste acea perioada de timp in care civilizatiile americane (toate Americile) nu au intrat nici intr-un fel in contact cu civilizatia europeana- sau, cu alte cuvinte, cu (de ex) alde Cristofer Columb. In America de Sud, cele mai importante dezvoltari pre-columbiene au existat in actualele Peru, Ecuador, Bolivia si Columbia. Chile nu pare sa se remarce in mod deosebit prin relicve si istorii neasemuite. Totusi, nordul in care ma aflu acum cand scriu a apartinut, pana in secolul XiX, atat lui Peru (o parte) cat si Boliviei (o alta parte). Acest lucru semnifica automat faptul ca aici, in desertul Atacama, au existat culturi si cilvilizatii pre-columbiene. Din ce am citit eu in dreapta si in stanga, am aflat ca in ARICA (cel mai nordic oras din Chile, situat la 18 km de granita cu Peru, caruia i-a si apartinut in trecut) se gaseste site-ul arheologic CHINCHORRO. Arica se afla cam la 6 ore distanta cu masina de San Pedro. E un nimic daca te gandesti ca distanta dintre Arica (cea mai nordica locatie) si Punta Arenas (cea mai sudica locatie din Chile) e de aproximativ 4.000 km!

Mumiile CHINCHORRO sunt cele mai vechi mumii din lume (mai vechi chiar decat cele egiptene!) mergand in urma pana la anul 5.000 i.Ch! Evident ca daca esti vreun obsedat de culturi si civilizatii disparute incepi sa cauti ca disperatul mai multe despre aceste mumii fiindca, fie vorba intre noi, putine povesti mai gasesti despre ele pe Internet! In ce ma priveste, marturisesc cu rusine ca nu m-am dus pana la Arica sa vad mumiile (se spune ca mumificau totul, inclusiv fetusi si nou-nascuti). Insa, toata aceasta unda mistica de istorie ma face sa ma gandesc cu teama la un singur lucru: nu stiu de fapt nimic despre lumea in care respir. Iata, de exemplu, doar America de Sud: aici numarul civilizatiilor pre-columbiene si tot ce vine impreuna cu ele (mod de viata, stil cultural, ritualuri etc) este foarte mare. Nu o sa plictisesc pe nimeni cu detalii, dar, din momentul in care vrei sa afli mai multe, roata nu se mai poate opri! Stiu superficial despre Inca si Maya, insa aceste civilizatii nu sunt decat varful iceberg-ului. Culturi dominante care au inflorit si au asimiliat precum Imperiul Roman. Alaturi de ele, precum stelele din jurul unei constelatii importante, se afla puzderie de culturi– fiecare cu personalitate proprie.

Sa luam, de exemplu, CULTURA NAZCA din Peru: a existat intre secolele I-VIII d.Ch.; NAZCA au construit apeducte care functioneaza si astazi, au fost mari maestrii in ceramica si textile. Ce stiu despre ei? Nada. Si povestea ar putea continua la nesfarsit cu celelalte (aproximativ) 24 de culturi pre-columbiene sud-americane.

Ce vreau de fapt sa spun ca sa nu dau impresia ca am facut o mare peltea fara fir logic? Vreau sa spun ca descinderea mea in San Pedro de Atacama reprezinta doar un pas minuscul inspre o posibila viitoare calatorie in America de Sud. Pana in momentul de fata, stiu putin mai mult decat multi co-nationali de-ai mei, dar in fapt NIMIC in comparatie cu realitatile istorice. Trebuie sa ma reintorc si sa vizitez (cel putin) PERU ca sa depasesc media acceptata de cunostinte generale. Toata istoria pre-columbiana (cu siturile arheologice si colectiile aferente din muzee) cere mult timp, multi bani si disponibilitatea de a calatori, de multe ori, distante uriase pentru a putea intelege trecutul locurilor pe care le vizitezi. Sunt hotarata sa revin in America de Sud– de data asta in Peru, Bolivia & Ecuator– nu inainte insa de a ma documenta serios in Romania despre ceea ce urmeaza sa vad. Pentru asta, imi auto-recomand sincer colectia clasica, dar extrem de bine pusa la punct, a Editurii Univers (Colectia Meridiane).

(VA URMA)

Cu emailul de mai sus imi incep ziua de Craciun. Cred ca nu vorbesc doar in numele meu cand spun ca ma incearca un sentiment suprarealist citind ce imi scrie mamuca. Iata-ma, in cel mai arid desert din lume, singura-cuc, inconjurata de lame si dune si mama ii tot da inainte cu bradutul de Craciun, Capra si cozonace. De-abia ce incepuse mintea sa mi se obisnuiasca cu ideea ca in luna decembrie pot fi chiar 35 grade la umbra cand vine un astfel de email direct din Constanta. Greu de imaginat, iar sentimentul ce ma incearca atunci cand il citesc esti ambivalent: pe de-o parte mi-e foarte dor de familie (inclusiv de pisica- obeza Isis) si mi-as fi dorit sa imi petrec Craciunul in sanul ei; pe de-alta parte, sunt atat de usurata ca nu trebuie sa mai fiu in locul mohorat si deprimant numit Constanta.

Rad atat de mult si de tare la citirea emailului incat incet si rand pe rand toti cei din jurul meu incep sa rada si ei, dar fara sa stie motivul. Ii explic printre lacrimi si sughituri lui Jorge (care mai nou ma striga IOCA) ce se intampla in Constanta. Intelege cu chiu cu vai dupa care fuge la Maria Antonieta sa-i spuna si ei. Familia ultra-simpatica de francezi care se afla prin preajma mea incepe sa rada si ea. Dee, la noi in tarisoara nu-i totul doar o bagheta si o sampanie.

In fine, portia de ras e absolut necesara fiindca, asa cum am scris, ziua precedenta a fost cam deprimanta si cam cheltuitoare pentru mine. Nu am in continuare nici un plan despre cum imi voi petrece Craciunul in San Pedro. Abia am terminat de mancat micul-dejun si e deja ora 12. Incep sa fluier si sa ma uit pe peretii bucatariei. Brusc, Maria Antonieta ma intreaba daca nu vreau sa iau cina de Cracila cu ei. “Care voi?”, intreb intr-o doara. “Pai, eu, Jorge, Maestrul si Padre Alexander”. Sa explic: Maestrul e un cilian extrem de simplu si de modest care momentan construieste receptia pensiunii Incahuasi. Pe maestru il cheama Roberto, dar eu in gand ii spun “Rade-ciob-de-oala-sparta” fiindca imi zambeste mereu cu gura lui stirba. Padre Alexander este patronul spiritual al oazei si in acelasi timp, se subintelege, “cerbul lopatar” (sa-i zic spagar?!) al tuturor afacerilor cu pamant din San Pedrito. Asadar nu e deloc de mirare ca Jorge, care umbla ca disperatul sa cumpere glie locala, l-a invitat la cina de Craciun. Pot sa imi imaginez cum voi arata intre Maestru si Patronul Spiritual- zuza blonda si decoltata. Asa o imagine ma face sa chicotesc si sa accept pe nerasuflate invitatia.

Ziua trece pe neobservate. Din cald se face foarte cald, apoi canicular. Spre seara, temperatura incepe sa revina iar la normal ca noaptea sa se racoreasca bine de tot. Cam pe la sapte seara, familia franceza improvizeaza un snack mititel de Nöel. Asaza pe masa de pe terasa pensiunii tortilla cu pufuleti si sos guacamole, alaturi de o sampanie made-in-Chile.

Tatal de familie, Christian, pufaie si bodogane insolenta cilienilor de a vinde sampanie ciliana si nu frantuzeasca. O numeste “suc cu bule”. Christian arata ca unul din spartanii din “300”- are 1,95 m si o figura extrem de virila. Ca si sotia lui, este profesor de educatie fizica in Tahiti. Au impreuna un fiu (care seamana vag cu papa) si o fetita de 8 ani, infiata de la localnicii din Tahiti. Arata foarte haiosi si foarte simpatici toti patru impreuna- cum isi iau bicicletele si fac toate turele posibile timp de ore intregi. Pentru mine, sunt tipic francezi adica zgarciobi: mananca doar ce isi gatesc, nu platesc nici un tur local, se targuiesc pentru camera in care stau. Poate e mai bine asa, sa fii cumpatat. Ma gandesc cu candoare la fetita infiata care poate ca tocmai din cauza faptului ca parintii adoptivi sunt Hagi-Tudose a ajuns sa traiasca cu mult mai bine decat fratii si surorile ei naturale.

Jorge vrea sa se intreaca pe sine, creeaza un intreg haos in bucatarie cand se apuca sa faca paine. Nu stie nici el exact ce are de facut, merge dupa ureche, construieste un crater enorm din aluat, incepe sa-l framante spasmotic autofelicitandu-se in gura mare cat de genial e el singur si ce gazda perfecta care se gandeste crestineste in ajun de Craciun sa-i serveasca pe robii lui Dumnezeu cu paine si ceva vin. Doar ca Jorge e ateu convins si face tot ce face cu singurul scop de a castiga si mai multa popularitate.

Ne asezam (eu, Jorge, Maria Antoanieta si familia franceza) la masa sa gustam paine à la Jorge, vin cilian si branza frantuzeasca. Incerc sa ma infrupt cu cat mai putin, dar simt ca nu ma pot abtine si incep sa bag in mine ca in fabrici si uzine. De azi-dimineata s-a cazat in pensiune un brazilian straniu: mic, tanar si chelios, cu ochi plangaciosi si foarte curios. In orice directie ma intorc in seara asta, dau invariabil cu ochii de brazilianul Eduardo. Ma priveste senzual si isi salta sosetele de emotie. Trebuie sa scap cumva de el, stiu ca voi reusi, doar am izbutit atatea zile sa scap de agasantul de ghid Harold.

Salvarea vine de la Jorge care incepe sa zbiere ca din gura de sarpe la mine si la Maria Antonieta: “Haideti, femei, ce mai asteptam?! La biserica cu noi!!”

Bisericuta din San Pedro e ca o bijuterie micuta din secolul al XVII-lea. Sincer, nu ma astept sa vad atat de multa lume adunata la slujba, dar probabil am subestimat numarul turistilor care, la fel ca si mine, au venit sa caste gura la o slujba plina de pitorescul locului. De-abia ne-am gasit loc pe o bancuta, ca slujba incepe in mare tromba. In centrul atentiei se afla Pastorul-Parinte Alexander. Ca intr-o tragedie greaca, parintele face un show de zile mari. Am impresia ca sunt in plin univers Gospel in care s-au strecurat, din greseala, cateva elemente de desen animat. Padre canta, zice incantatii, vorbeste la microfon, danseaza, mangaie copilasii, ne priveste patern peste ochelari si bate tactul din picior. Melodia mea preferata este cea care are ca refren cateva sunete foarte simple: “Ro-po-po-pom, Ro-po-po-pom”. Un alt cantec care ma face sa rad in surdina este varianta spaniola a lui “Deschide usa, crestine”: niste fetite imbracate in rochii super-chicioase pasesc prin biserica pe ritmul cantecelor. Imi amintesc de niste personaje dintr-un film mexican.

Punctul culminant al slujbei este momentul in care Padre Alexander insfaca o papusa care chipurile imita un bebelus la puta goala. Papusa nu e nimeni altul decat baby-Jesus himself. Si asa incepe marea parodie cu popa care tine papusa la pieptul lui in minute interminabile de tacere, timp in care noi trebuie sa ne ridicam in picioare si sa ne asezam la fiecare doua minute. Ma apuca piticii si incep sa batai din picior, cand trebuie sa ma ridic iar protestez in surdina, insa Jorge este exigent si ma obliga sa ma ridic. Padre Alexander ii tot da inainte cu baby-Jesus pe care il pupa, il inchina, il binecuvanteaza ca a venit pe acest Pamant. Totul se incheie in tromba cu parintelul care indeamna toti copilasii din biserica sa i se alature copilulului-prea-sfant intr-o procesiune imaginara. Procesiune?!

Ajungem inapoi la pensiune dupa doua ore de agonie in bisericuta. Maria Antonieta pune val-vartej masa fiindca pe toti ne-a luat frigul, foamea si somnul in timpul slujbei. Din fericire, nu avem parte de mancarea clasica de Craciun din Ţile: curcanul prajit. Servim in schimb supa de linte, pui prajit cu cartofi si salata. Consumam la greu vin cilian care, trebuie sa admit, e foarte placut. Glumim, ne hlizim, Maestrul se uita la mine ca la o curiozitate exotica si se intreaba ce culoare am de fapt la par. Facem haz de Padre Alexander care nu mai vine, mancam si portia lui de haleala. Sa traiasca!

Si, uite asa, am trecut de inca un Craciun– de data asta, cu niste straini care se poarta cu mine de parca as fi parte din familia lor, intr-un loc aflat in cealalta emisfera fata de Romania si departe de familia mea.

Sa fii calator si nu doar trecator pe acest Pamant nu este, la urma urmelor, un lucru atat de rau.

(VA URMA)