Astazi ma simt imbufnata, suparata pe toti si pe toate. Mi se intampla foarte rar sa trec prin astfel de stari si din aceasta cauza toata lumea poate observa schimbarea de atitudine. Trec de la statusul de “Miss Sunshine” la cel de “Zuza-Nebuna”. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit– astfel de schimbari de comportament nu au nici o legatura cu acea parte a lunii. Ele tin mai degraba de un fel de defulare dupa ce am stat si analizat foarte multa vreme o stare sau o situatie.
In cazul starii mele jalnice din dimineata lui 24 decembrie: este un melanj intre ciuda pe care o simt pentru satul de speculanti numit San Pedro si faptul ca sunt atat de departe de casa + ca imi voi petrece Craciunul fara familie.
In orice caz, si Jorge si Maria Antoanieta au observat schimbarea. Nu prea au curaj sa ma intrebe direct care-i baiu, dar ii vad intr-un colt susotind si aratand ingrijorati cu capul inspre mine. Ma prefac ca nu-i observ si trec fluierand pe langa ei. Tabieturile de dimineata imi iau ingrozitor de mult timp, doar fiindca vreau sa-mi distrag mintea de la starea proasta in care se simte. Bautul cafelei, pe care o combin cu sorbitul dintr-o cana cu lapte, imi ia o ora. Micul-dejun (servit semprie dupa cafea) imi ia o jumatate de ora. Fac un dus si ma aranjez timp de alte 30 minute. Mai ma invart prin camera rearanjandu-mi lucrurile si facand de doua ori patul– inca o jumatate de ora. Pana la urma, desi m-am trezit la 9 dimineata, plec de la Incahuasi in jur de ora 12. Jorge ma duce pana aproape de centru. Ma intreaba la fiecare doua minute: “Tutto bene? Tutto a posto?” “Si, si, si” ii dau eu inainte cu minciuna.
Ieri, pe drumul de intoarcere din excursia noastra la gheizare, am observat pe o foaie de hartie numele complet al lui Jorge. Jorge Antonio Sepulveda. Cu un aer detasat l-am intrebat daca are cea mai mica legatura cu Luis Sepulveda, scriitorul. “Da, suntem veri primari.” Am cam ramas cu gura cascata. Cat de mica trebuie sa fie lumea asta in care traim ca sa intalnesc aici, in plin desert, pe varul primar al mult-indragitului autor Luis Sepulveda?! Acest scriitor mi-a incantat anii studentiei cu romane publicate la noi de Polirom, ca: “Batranul care citea romane de dragoste”, “Hot Line”, “Jurnalul unui killer sentimental” sau “Nume de toreador”. O scriitura simpla, sincera si foarte sensibila. Asa cum mi-ar placea si mie sa cred ca pot scrie. Dintr-o data, toate incurajarile lui Jorge in ce priveste scriitura mea capata un alt contur. Vorba lui repetata de fiecare data cand ma vede cum transpir scriindu-mi blogul devine de-a dreptul profetica: “Io credo che tu poi diventare una granda autora”. Ca sa nu tac si sa zic si eu ceva: “Da, dar pentru asta am nevoie de o disciplina severa.” Da din cap aprobator. Lui Jorge ii place la nebunie disciplina militara, a lucrat 24 de ani pentru NATO. “Tii legatura cu Luis?” “Nu, doar cu maica-sa. Luis e un comunist basit!”
Dupa ce cobor din camioneta lui Jorge, o iau prin piateta spre Caracoles. Azi sunt pusa pe cheltuiala. Dispretuiesc profund shoppingul ca metoda de consolare psihica a depresiei, dar, asa cum foarte rar gasesc o placere perversa sa manand un Big Mac, tot asa ajunul Craciunului e zi de cheltuieli. Intru intr-un magazin de giuvaieruri, un loc ochit inca din prima zi cand am ajuns in SP. Am asteptat sa vad ca sefa nu e in magazin, ca sa le fac pe angajate de cap sa-mi dea un discount. Observ doua pustoaice transpirate. Nici una nu vorbeste engleza asa ca mi-este foarte dificil sa le explic ce anume vreau de la ele. Una numara pe degete, cealalta de-abia daca stie sa foloseasca calculatorul de buzunar. In acest magazin am pus ochii pe ceea ce se cheama RARI– bijuterii facute din par luat din coada calului. E o tehnica migaloasa si din acest motiv tot ce rezulta din aceasta metoda nu este ieftin. RARI care imi place aici sunt niste cercei cu culori vibrante care arata precum un mic si foarte delicat evantai chinezesc. Cumpar doua perechi– una pentru mine (mov), una pentru Iuliana (rosu aprins). Mai cumpar si un ceaun in miniatura, acoperit cu malachit- suvenir pentru tata. In fine, ochii imi cad si nu ma pot abtine sa nu achizitionez si un inel de argint cu o combinatie de lapis lazuli, turcoaz si malachit. Dupa 15 minute de traduceri nereusite si calcule alambicate, primesc o reducere de 5.000 pesos (aproximativ 6 euro). Sunt multumita, ma mai linistesc putin.
Mai merg putin si intru in al doilea magazin ochit inca de la sosire. Locul arata ca un mini-fond plastic– varianta ciliana. E micut ca si proprietara care este, in mare parte, si creatoarea lucrurilor scoase la vanzare. Alicia Corales o cheama pe aceasta femeie cu o privire misterioasa si un zambet care pare sa ascunda o tristete mai veche. Imi place grija cu care a pictat camasi si pantaloni si fuste si cateva gentute. Din pacate, nu sunt stilul meu. Intr-o vitrina exista o intreaga colectie de bijuterii de cupru (zona e bogata in minereuri de cupru). Totusi, ce imi atrage cu adevarat atentia este mica galerie de reproduceri dupa diverse pictograme ale culturilor inca si maya. Sunt fan Carlos Castaneda, astfel de imagini ma fascineaza de multa vreme. Dupa ceva perpeleala, aleg o imagine a unui (reproduc aici ce mi-a scris Alicia pe un biletel) “Inca Atacamena: Dios, Rey y Sacerdot “ Din nou, ma targuiesc la pret, obtin un discount de 4.000 pesos. Mai imi cumpar si o bratara din bumbac ceruit, vopsit galben si acoperit din loc in loc de mici cochilii de melci din Ocean. Arata foarte simpatica.
Acum ca m-am usurat de vreo 100 euro, parca ma simt mai bine. Mai urmeaza sa si mananc ceva ca sa fie meniul complet.
In SP nu exista mancaruri specifice locului. Cel putin, nu in locurile dedicate turistilor. Bucataria e internationala si, de cele mai multe ori, europeana. In dupa-amiaza asta, la meniul zilei, mi se serveste: supa crema de cartofi, friptura cu orez prajit si, la alegere, fie clatite fie un espresso. Prefer din nou espresso-ul. Da, sunt iar la “Casa Estaka” doar ca astia de aici s-au obraznicit si se prefac ca au uitat ca in oferta “Meniul Zilei” apare, din partea casei, un Pisco Sour (care altfel costa 12 RON). Cum sunt obisnuita cu obraznicia bucurestenilor la astfel de faze, le cer cu un zambet fals si bautura gratis. Azi e ziua Judecatii-de-Apoi, nu iert nimic din ce misca in jurul meu!
Termin tacticos masa si pasesc in praful de afara, in plin soare canicular. De data asta, mi se pune pata pe toti turistii care colcaie in susul si in josul strazii principale. Mai toti arata ca niste imbecili caraghiosi care se cred intr-un film cu Indiana Jones: cu bocanci de 10 kg bucata, pantaloni de comando, jachete, palarii imense, imbuibati cu emulsie de soare care le face pielea sa arate de un alb gretos, cu bidoane de apa de 10 l in brate, unii cu cate un GPS (din pacate, nu glumesc). Cupluri de americani batrani (probabil ca stau la Explora) care arata ca impaiati incearca sa comunice cu populatia indigena intr-o spaniola cu un accent atat de fals incat ma cutremur de groaza. Tuturor acestor respectabili turisti le doresc o moarte neasteptata in desert sau cele mai mari tepe pe care si le-au luat vreodata intr-un loc turistic.
Ma hotarasesc sa ma intorc la pensiune. Pe o strada laturalnica lui Caracoles dau nas in nas cu Harold– ghidul din excursia la Salar de Atacama si Lagunas Altiplanicas. Se apropie curajos de mult de fata mea si incepe sa vorbeasca taraganat in engleza de parca ar vrea sa-mi spuna o incantatie: “Maine eu si australianca si ceilalti din excursia noastra luam cina de Craciun intr-un restaurant. Trebuie sa vii. Insist, dar chiar trebuie sa vii. Da?!!” “Nu stiu, Harold, totul mi se pare aici scarbos de scump.” “Dar vii, da?!”” Arata bine, dar are gandire de peste auriu. Plec gandindu-ma ce fel de femeie trebuie sa fii sa-i cazi sub vraja…
Adorm repede, dar nu inainte sa-mi dau seama de un lucru pe cat de evident pe atat de greu de identificat in rutina mea cotidiana din Bucuresti. Starea mea actuala generala este ca astept sa se intample ceva. Nu as putea defini cu precizie ce este acest CEVA, poate sa fie la prima vedere orice: faima, bani, un copil, un barbat pe un cal alb, o iluminare de ordin mistic. Habar nu am. N-am de ales asa ca ma hotarasc sa astept in continuare. Sunt mai mult decat convinsa ca, intr-o buna zi, raspunsul la aceasta asteptare este cheia spre fericirea personala.
(VA URMA)




















