Astazi ma simt imbufnata, suparata pe toti si pe toate. Mi se intampla foarte rar sa trec prin astfel de stari si din aceasta cauza toata lumea poate observa schimbarea de atitudine. Trec de la statusul de “Miss Sunshine” la cel de “Zuza-Nebuna”. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit– astfel de schimbari de comportament nu au nici o legatura cu acea parte a lunii. Ele tin mai degraba de un fel de defulare dupa ce am stat si analizat foarte multa vreme o stare sau o situatie.

In cazul starii mele jalnice din dimineata lui 24 decembrie: este un melanj intre ciuda pe care o simt pentru satul de speculanti numit San Pedro si faptul ca sunt atat de departe de casa + ca imi voi petrece Craciunul fara familie.

In orice caz, si Jorge si Maria Antoanieta au observat schimbarea. Nu prea au curaj sa ma intrebe direct care-i baiu, dar ii vad intr-un colt susotind si aratand ingrijorati cu capul inspre mine. Ma prefac ca nu-i observ si trec fluierand pe langa ei. Tabieturile de dimineata imi iau ingrozitor de mult timp, doar fiindca vreau sa-mi distrag mintea de la starea proasta in care se simte. Bautul cafelei, pe care o combin cu sorbitul dintr-o cana cu lapte, imi ia o ora. Micul-dejun (servit semprie dupa cafea) imi ia o jumatate de ora. Fac un dus si ma aranjez timp de alte 30 minute. Mai ma invart prin camera rearanjandu-mi lucrurile si facand de doua ori patul– inca o jumatate de ora. Pana la urma, desi m-am trezit la 9 dimineata, plec de la Incahuasi in jur de ora 12. Jorge ma duce pana aproape de centru. Ma intreaba la fiecare doua minute: “Tutto bene? Tutto a posto?” “Si, si, si” ii dau eu inainte cu minciuna.

Ieri, pe drumul de intoarcere din excursia noastra la gheizare, am observat pe o foaie de hartie numele complet al lui Jorge. Jorge Antonio Sepulveda. Cu un aer detasat l-am intrebat daca are cea mai mica legatura cu Luis Sepulveda, scriitorul. “Da, suntem veri primari.” Am cam ramas cu gura cascata. Cat de mica trebuie sa fie lumea asta in care traim ca sa intalnesc aici, in plin desert, pe varul primar al mult-indragitului autor Luis Sepulveda?! Acest scriitor mi-a incantat anii studentiei cu romane publicate la noi de Polirom, ca: “Batranul care citea romane de dragoste”,  “Hot Line”, “Jurnalul unui killer sentimental” sau “Nume de toreador”. O scriitura simpla, sincera si foarte sensibila. Asa cum mi-ar placea si mie sa cred ca pot scrie. Dintr-o data, toate incurajarile lui Jorge in ce priveste scriitura mea capata un alt contur. Vorba lui repetata de fiecare data cand ma vede cum transpir scriindu-mi blogul devine de-a dreptul profetica: “Io credo che tu poi diventare una granda autora”. Ca sa nu tac si sa zic si eu ceva: “Da, dar pentru asta am nevoie de o disciplina severa.” Da din cap aprobator. Lui Jorge ii place la nebunie disciplina militara, a lucrat  24 de ani pentru NATO. “Tii legatura cu Luis?” “Nu, doar cu maica-sa. Luis e un comunist basit!”

Dupa ce cobor din camioneta lui Jorge, o iau prin piateta spre Caracoles. Azi sunt pusa pe cheltuiala. Dispretuiesc profund shoppingul ca metoda de consolare psihica a depresiei, dar, asa cum foarte rar gasesc o placere perversa sa manand un Big Mac, tot asa ajunul Craciunului e zi de cheltuieli. Intru intr-un magazin de giuvaieruri, un loc ochit inca din prima zi cand am ajuns in SP. Am asteptat sa vad ca sefa nu e in magazin, ca sa le fac pe angajate de cap sa-mi dea un discount. Observ doua pustoaice transpirate. Nici una nu vorbeste engleza asa ca mi-este foarte dificil sa le explic ce anume vreau de la ele. Una numara pe degete, cealalta de-abia daca stie sa foloseasca calculatorul de buzunar. In acest magazin am pus ochii pe ceea ce se cheama RARI– bijuterii facute din par luat din coada calului. E o tehnica migaloasa si din acest motiv tot ce rezulta din aceasta metoda nu este ieftin. RARI care imi place aici sunt niste cercei cu culori vibrante care arata precum un mic si foarte delicat evantai chinezesc. Cumpar doua perechi– una pentru mine (mov), una pentru Iuliana (rosu aprins). Mai cumpar si un ceaun in miniatura, acoperit cu malachit- suvenir pentru tata. In fine, ochii imi cad si nu ma pot abtine sa nu achizitionez si un inel de argint cu o combinatie de lapis lazuli, turcoaz si malachit. Dupa 15 minute de traduceri nereusite si calcule alambicate, primesc o reducere de 5.000 pesos (aproximativ 6 euro). Sunt multumita, ma mai linistesc putin.

Mai merg putin si intru in al doilea magazin ochit inca de la sosire. Locul arata ca un mini-fond plastic– varianta ciliana. E micut ca si proprietara care este, in mare parte, si creatoarea lucrurilor scoase la vanzare. Alicia Corales o cheama pe aceasta femeie cu o privire misterioasa si un zambet care pare sa ascunda o tristete mai veche. Imi place grija cu care a pictat camasi si pantaloni si fuste si cateva gentute. Din pacate, nu sunt stilul meu. Intr-o vitrina exista o intreaga colectie de bijuterii de cupru (zona e bogata in minereuri de cupru). Totusi, ce imi atrage cu adevarat atentia este mica galerie de reproduceri dupa diverse pictograme ale culturilor inca si maya. Sunt fan Carlos Castaneda, astfel de imagini ma fascineaza de multa vreme. Dupa ceva perpeleala, aleg o imagine a unui (reproduc aici ce mi-a scris Alicia pe un biletel) “Inca Atacamena: Dios, Rey y Sacerdot “ Din nou, ma targuiesc la pret, obtin un discount de 4.000 pesos. Mai imi cumpar si o bratara din bumbac ceruit, vopsit galben si acoperit din loc in loc de mici cochilii de melci din Ocean. Arata foarte simpatica.

Acum ca m-am usurat de vreo 100 euro, parca ma simt mai bine. Mai urmeaza sa si mananc ceva ca sa fie meniul complet.

In SP nu exista mancaruri specifice locului. Cel putin, nu in locurile dedicate turistilor. Bucataria e internationala si, de cele mai multe ori, europeana. In dupa-amiaza asta, la meniul zilei, mi se serveste: supa crema de cartofi, friptura cu orez prajit si, la alegere, fie clatite fie un  espresso. Prefer din nou espresso-ul. Da, sunt iar la “Casa Estaka” doar ca astia de aici s-au obraznicit si se prefac ca au uitat ca in oferta “Meniul Zilei” apare, din partea casei, un Pisco Sour (care altfel costa 12 RON). Cum sunt obisnuita cu obraznicia bucurestenilor la astfel de faze, le cer cu un zambet fals si bautura gratis. Azi e ziua Judecatii-de-Apoi, nu iert nimic din ce misca in jurul meu!

Termin tacticos masa si pasesc in praful de afara, in plin soare canicular. De data asta, mi se pune pata pe toti turistii care colcaie in susul si in josul strazii principale. Mai toti arata ca niste imbecili caraghiosi care se cred intr-un film cu Indiana Jones: cu bocanci de 10 kg bucata, pantaloni de comando, jachete, palarii imense, imbuibati cu emulsie de soare care le face pielea sa arate de un alb gretos, cu bidoane de apa de 10 l in brate, unii cu cate un GPS (din pacate, nu glumesc). Cupluri de americani batrani (probabil ca stau la Explora) care arata ca impaiati incearca sa comunice cu populatia indigena intr-o spaniola cu un accent atat de fals incat ma cutremur de groaza. Tuturor acestor respectabili turisti le doresc o moarte neasteptata in desert sau cele mai mari tepe pe care si le-au luat vreodata intr-un loc turistic.

Ma hotarasesc sa ma intorc la pensiune. Pe o strada laturalnica lui Caracoles dau nas in nas cu Harold– ghidul din excursia la Salar de Atacama si Lagunas Altiplanicas. Se apropie curajos de mult de fata mea si incepe sa vorbeasca taraganat in engleza de parca ar vrea sa-mi spuna o incantatie: “Maine eu si australianca si ceilalti din excursia noastra luam cina de Craciun intr-un restaurant. Trebuie sa vii. Insist, dar chiar trebuie sa vii. Da?!!” “Nu stiu, Harold, totul mi se pare aici scarbos de scump.” “Dar vii, da?!”” Arata bine, dar are gandire de peste auriu. Plec gandindu-ma ce fel de femeie trebuie sa fii sa-i cazi sub vraja…

Adorm repede, dar nu inainte sa-mi dau seama de un lucru pe cat de evident pe atat de greu de identificat in rutina mea cotidiana din Bucuresti. Starea mea actuala generala este ca astept sa se intample ceva. Nu as putea defini cu precizie ce este acest CEVA, poate sa fie la prima vedere orice: faima, bani, un copil, un barbat pe un cal alb, o iluminare de ordin mistic. Habar nu am. N-am de ales asa ca ma hotarasc sa astept in continuare. Sunt mai mult decat convinsa ca, intr-o buna zi, raspunsul la aceasta asteptare este cheia spre fericirea personala.

(VA URMA)

Ma trezesc la 4.30 dimineata. Jorge imi bate vioi la usa, mie imi vine sa il strang de gat. Ma comport totusi politicos fiindca asta e ora normala la care trebuie sa te trezesti daca vrei sa vezi in plina splendoare GEYSERS DE TATIO. Sunt atat de nauca de nici nu stiu unde e baia si intru din greseala in camera cuiva. “Excuse me, por favor.” Nu conteaza, sunt campioana in comparatie cu celelalte doua persoane care merg cu mine si Jorge in acest tur. Dino si Sushi. Prima (da, e vorba de o femeie cu nume de dinozaur!) e din Sri Lanka, cea de-a doua din Nepal. Sushi ma face sa ma gandesc serios daca vreau sa mai vizitez Nepalul. Desi prietenoasa, Sushi e o persoana extrem de retrasa si de diferita, ca manifestari si mentalitate, de noi, europenii. Chiar daca sunt pe cealalta parte a globului, taman in America de Sud, cilienii sunt tot niste europeni cu o spaniola rostita intr-un ritm de mitraliera. Sushi-hindusa si Dino-budista sunt insa, pentru mine, reprezentarea misterului asiatic de nepatruns.

In fine. Dupa ce le-am asteptat pe fete sa-si pudreze nasurile lor aramii, ne suim in masina si da-i inainte 90 km. Deasupra noastra cerul e splendid si nesfarsit. Iau cu mine ceasca de cafea pe care reusesc sa o termin de-abia cu 10 km inainte sa ajungem la destinatie. Pe drum, inainte sa pierd semnalul la mobil, ii trimit mamei un sms: “Ee, acu e acu. Is la 4.400 m, la granita dintre Chile si Bolivia. Ma uit la vulcanul TATIO (vezi pe Net). Cam am rau de altitudine– greata, dureri de cap..dar se merita! Stai asa, tocmai vad un flaminco!” Bine, am exagerat, nu era nici un flaminco, poate doar o rata mai mare.

Ajungem la gheizere pe la 7. Sunt minus 10 grade. Din cauza schimbarilor termice, dimineata devreme este cel mai bine sa vizitezi acest loc magic. Jorge ne lasa sa facem poze si duce masina in parcare ca sa poata pregati micul-dejun. Eu fac in graba cateva poze cu aparatul lui Jorge (al meu a murit definitv ieri); in schimb, Sushi si Dino incep sa fotografieze fiecare roca, fiecare gheizar, fiecare deal. Exasperant! Sunt totusi simpatica cu ele ca doar nu prea am incotro.

Cand finalmente ajungem la masina din parcare, ma uit in ochii lui Jorge si il intreb cu cel mai senin aer din lume: “Dove e il Tatio?” Sarmanul om crede la inceput ca glumesc, dar vede ca insist din priviri. “Dove il Tatio?! Porca-miseria! Stai cu picioarele pe el !!” A, da. Greseala mea sa cred ca muntele din fata mea ar putea fi vulcanul. O mica confuzie, stresul vacantei.

Stam in parcare pana incepem sa ne incalzim si sa ne revenim. Toate grupurile de turisti agasanti pleaca rand pe rand. Ramanem doar noi si niste pescarusi pe care nu avem voie sa-i hranim. Fetele insista in cor sa cautam niste lame ca ele nu se intorc altfel in San Pedro. Eu vreau diin nou la toaleta. Jorge incearca sa ne impace pe toate. Dupa vreo 5 minute de mers cu masina, ajungem in fata unei piscine. Nu-mi vine sa cred! Aici, la aproape 5.000 m altitudine, inconjurata de vulcani si gheizare, aceasta piscina cu apa termala la 30 grade e o minune si o binecuvantare in acelas timp. Si, spre norocul nostru, suntem singuri in toata zona. Budistele sunt de un pudism extrem. De-abia daca il lasa pe Jorge sa le faca o poza daramite sa se scalde in fata lui! Eu in schimb nu am jene. Ma dezbrac pana la costumul de baie. Ma dovedesc inca o data foarte bine organizata– am uitat sa iau un prosop. Jorge pleaca cu le ragazze sa caute lame, eu incerc sa nu ma inec intr-o apa care daca imi trece de gat. Ies si incep sa dardai ca o jucarie chinezeasca. Sentimentul este insa unic!

Nu, nu erau lame, erau vicunii. Ne continuam periplul in cautarea animalului misterios, desi lui Dino i s-a facut ditamai raul de altitudine. Nu, nici de data asta nu prea avem noroc, vedem doar guanacu si flamincos! Doi la pretul de unu. Iar am nevoie la toaleta, dar unde sa ma duc? Jorge imi face semn cu mana ca si cum ar spune “Oriunde!”.

De catva timp observ cum, din cand in cand pe marginea drumului, cateva pietre sunt puse ingenios una peste cealalta. Ma gandesc cu admiratie la cat talent trebuie sa aiba Mama-Natura sa cladeasca astfel pietrele– ca un fel de domino in desert. Dar, aflu de la Jorge ca mana omului este in fapt responsabila pentru ceea ce vad. Un asa aranjament pietros se ridica pentru a marca parcele de pamant, dar si pentru a demonstra simbolic ca ai trecut prin acel loc in care ai lasat o particica din inima ta. Din nou, foarte poetic.

Revenind la concret: ma uit cat cuprind cu ochii si vad un domino mai mare. Locul ideal pentru a improviza spontan un WC. In timp ce ma usurez observ un guanacu care s-a oprit din pascut (ce-o manca in desertul asta?) si ma priveste cu mult interes. Imi amintesc de “Il ciudad y los perros” si cum baietii obisnuiau sa faca sex cu astfel de animale. Cat de bolnav trebuie sa fii?

Ma intorc la masina. Fetele s-au apucat din nou sa faca poze pe banda rulanta. De randul asta, vorbim de un mic lac populat de flamincos si de alte pasari de balta. Mai ca imi vine ciuda ca am platit 40.000 pesos (aprx. 50 Euro) ieri ca sa vad cam aceleasi lucruri. Cilianul e smecher, stie ca urmeaza o mica vale in care putem vedea lame pascand. Fetele sunt multumite, pot sa se simta acum rau fiindca si-au indeplinit obiectivul.

Urmeaza partea cea mai pitoreasca a excursiei. Oprirea pentru pranzit in satucul MACHUCA. Vazut de sus, pare un loc desprins dintr-un film despre razboiul din Vietnam. Dar odata ajunsi imi schimb radical parerea. E doare un satuc tipic, cu cateva casute pitoresti si un local minuscul. Punctul de atractie al locului il constituie bisericuta. Din pacate, e inchisa. Fac cateva poze, ma invart fara sens in jurul ei. Pe drumul de intoarcere la masina, gasesc in nisip un rinocer de jucarie. Ce sa insemne asta?

Mi-e foarte, foarte jena, dar trebuie sa marturisesc ca am cedat de foame si am mancat carne de lama pe post de frigarui. Am inghitit tot bla-bla-ul despre cum aici se sacrifica doar masculul (de parca asta ar avea vreo valoare) si am infulecat vreo doua-trei piese. In timp ce mananc si beau ceai de coca, il urmaresc pe bucatar. Are o masuta si un gratar rudimentar. Pe masuta se afla un fel de mini-lighean cu carne si un altul cu ceapa. Prepara totul fara nici o regula de igiena (am umor, nu?) si totul merge ca pe banda rulanta. Are un baietel cu inceput de obezitate care ne face pe toti de nervi: tipa, alearga, o agreseaza pe Sushi cu un balon mov. In momentul in care plecam, sta pe jos in fata WC-ului cu o galeata pusa pe cap. O belea.

Chiar si intr-un loc atat de uitat de Dumnezeu, stiinta si-a facut cu succes loc. Machuca traieste din energie solara! Guvernul incurajeaza populatia locala sa recurga la o astfel de sursa de energie intr-un loc in care soarele arde necrutator.

Ma simt oarecum trista ca plimbarea s-a incheiat. Nu ma consoleaza nici macar faptul ca pe drum zarim o specie de pasare pe cale de disparitie: nandu.

Cum pot explica inapoi acasa cum arata astfel de locuri– cu tot ceea ce contin ele? Stiu, arat poze, dar nici asa nu pot de fapt sa-i ajut pe cei carora le povestesc sa vizualizeze cum trebuie tot ceea ce ma inconjoara in momentul in care scriu.

Ma gandesc la Jorge. Ce viata! Sa poti sa te retragi la 40 de ani intr-un astfel de loc si sa traiesti exclusiv de pe urma propriului negot. Si, trebuie sa fiu crezuta pe cuvant, intr-un loc ca SP nici un negot nu iese in pierdere! Unde mai pui ca Jorge si-a cumparat pamant si in Patagonia unde planifica sa-si ridice un hotel! Mai spun de mine ca sunt jidovul ratacitor, dar uitat-te la cilian! Nu pot totusi intelege un lucru: cum poate sa aiba parte de atata frumusete si sa nu vrea sa o imparta cu o femeie? Pare sa traiasca aici singur-singurel, poate doar din cand in cand sa se mai intample ceva intre el si Maria-Antonieta. Cred ca s-a ars destul de rau in trecut ca sa stea atat de cuminte.

Seara, merg la culcare relativ devreme. Ma simt obosita dupa o zi plina.

Daca stau sa ma detasez de intreaga situatie, imi pare ca joc intr-un film si ca ceea ce mi se intampla nu e real. Acum 6 zile paraseam un Bucuresti mohorat ca acum sa ard sub soarele desertului intr-un loc catre care am calatorit zeci, nu mii! de km. Daca cineva m-ar intreba care este ratiunea pentru care am ales sa fiu in San Pedro si nicaieri altundeva, as spune sincer: “Nu stiu.” Nu poate fi doar faptul ca e destinatie turistica atat de in voga, nu pot fi atat de snoaba! Cred ca am ajuns aici pentu a intelege cat de diversa si de frumoasa este planeta pe care traim. Pentru asta, ii sunt recunoscatoare Providentei si tuturor celor care au facut posibila venirea mea aici.

Adorm gandidu-ma ca maine e ajunul Craciunului. Asta da, va fi o experienta iesita din comun.

(VA URMA)

Sunt deja 6 zile de cand sunt in Ţile. Inainte sa plec din Romania, mi-am propus ca scopul acestei calatorii sa fie acea decizie care sa ma ajute sa-mi schimb viata. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit: in momentul de fata nu-mi lipseste nimic, am un job placut, o familie sanatoasa si, ce-i mai important, nu am grija zilei de maine. Dar e in natura firii mele sa fiu asemenea jidovului ratacitor. In viata mea exista ciclul celor 4 ani. La 24 de ani am emigrat din Romania; la 28 de ani m-am reintors in tara. La 32 de ani vreau sa am propria casa (in strainatate, cel mai probabil in America Latina judecand dupa piata imobiliara de aici :-), primul film de lung metraj si sa fiu la a doua carte publicata. La 36 de ani vreau sa am un copi (bine ! pentru asta nu cred ca trebuie sa calatoresc)l si la 40 de ani vreau sa fiu complet independenta si sa traiesc exclusiv din biznisul propriu- penduland intre Romania si restul lumii. Pare sa sune ridicol, dar tind sa cred in spirala vietii. Cred ca fiecare om ambitios are datul sa-si modeleze propria spirala in functie de puterea si ritmul proprii. In cazul meu, am ramas cu cifra magica patru si cu aceste schimbari radicale care se intampla la fiecare patru ani. Imi place sa cred ca e asa deoarece pentru mine viata in general si a mea in particular se ghideaza dupa principiul “Cum iti asterni, asa dormi.”

Sa revin la desert si SP (San Pedro).  Micul-dejun e consistent si se compune din: omleta, sunca, cascaval, paine facuta in casa (cu seminte de floarea-soarelui si mac), unt, marmelada, suc de fructe, lapte si cafea instant. Este suficient ca sa ti se faca din nou foame de-abia dupa 4-5 ore (vorbesc despre mine Jorge face onorurile si gateste pentru mine omleta. E cam sarata, dar e okay. Nu ma dezmeticesc bine cand aflu ca in 10 minute trebuie sa fiu gata ca vine microbuzul sa ma ia in excursie. Pentru azi avem pe lista SALAR de ATACAMA si LAGUNAS MISCANTE si MINIQUES. Pe drumul de intoarcere ne oprim intr-un satuc ca sa pranzim si intr-un altul ca sa ne minunam cum in acest desert atat de arid pot exista oaze atat de bogate in recolte.

Cateva cuvinte despre Salar de Atacama: cu o suprafata de aproximativ 3.000 kilometri patrati, vorbim aici de un lac salin care a secat in mare parte lasand in urma cantitati uriase de sare. Salar de Atacama este numarul doi in ambele Americi la capitolul lac salin secat, dupa Salar de Uyuni in Bolivia. Aici se gaseste 40% din rezerva mondiala de litiu. Pentru mine, acest loc este special deoarece tot aici se gaseste Los Flamencos National Reserve.

Ne ia cam doua ore sa ajungemla Salarde Atacama. Suntem un grup de 14 turisti; eu si un cuplu francez mixt (el francez, ea de origine din Madagascar) suntem singurii europeni. In rest, vorbim de o australianca (o mironosita), un brazilian misterios, un cuplu simpatic de pensionari din California, o familie braziliana (4 membri), un cuplu de imbecili tot din Brazilia si o brazilianca singura si nefericita.

Pe ghid il cheama Harold; nu e din San Pedro, a venit si el pe aici sa faca bani; e prototipul latinului tanar, dar libidinos. De fiecare data cand vorbeste cu mine sau cu mironosita, pune mana pe noi. Eu si fata suntem blonde cu pielea alba, el e un brunet tiganos. De unde rezulta o atractie fatala, dar doar dinspre el spre noi. Destul de haios, daca te poti detasa de intreaga situatie.

Pe drum oprim de doua ori. Prima data ca sa vedem niste lame care pasc in liniste pe o pasune de langa drum. Personal, nu cobor din microbuz fiindca mi se pare ridicol sa fotografiez niste animale care sunt la metrii buni distanta. Prin analogie, imi imaginez niste japonezi care vin in Transilvana si se opresc la un colt de sat sa fotografieze in disperare niste capre. Ridicol.

A doua oara ne oprim sa fotografiem vulcanii din zare: Licancabur, Amarachi, Aguas Calientes, Lascar. Ultimul dintre ei este cel mai important vulcan activ din Chile. E frumos, dar aparatul meu foto e o rabla jalnica cu care de-abia pot face poze la cativa metri in fata mea.

Finalmente, ajungem la poarta rezeratiei de flaminco. Rezervatia este impartita in sapte sectoare ce se intind pe o suprafata totala de740 kmpatrati.  La prima vedere, pare doar o intindere nesfarsita de sare si roci. Totusi, dupa cateva minute de mers, vad in dreapta si in stanga mea mici intinderi de apa cu flamincos din loc in loc. Nu stiu de ce, dar de fiecare data cand vad un flaminco ma gandesc la un dinozaur sau, si mai simplu, la un animal preistoric. Pasarea asta nu are in fapt nimic frumos: un cap disproportionat in raport cu restul corpului, ochi rautaciosi, picioare ridicol de subtiri si un corp ca o bulina. Si totusi, e ceva in legatura cu un flaminco extrem de misterios si de frumos. Felul in care sta in mod constant aplecat deasupra apei culegand neostenit moluste, felul in care imaginea lui reflectata in apa compune un cerc perfect de straniu, de ireal si intreaga pshihologie a acestei pasari ma face sa cred ca flaminco este, de departe, unul dintre animalele mele preferate.

In Salar de Atacama exista trei feluri de flamincos: andin, cilean si James! Cel din urma nu e de gasit– isi face vara in Canada. Diferenta majora dintre flaminco cilian si cel andin este ca primul este mai scund decat al doilea cu5 cm(masoara doar105 cm). Mai difera si in penaj, unul e rozosin, celalalt tinde spre alb. Una peste alta, sunt o specie splendida pe cale de disparitie fiindca fac doar un ou pe an! si sunt vanati fara mila de Zorro (vulpe tipica regiunii).

Stau ca o japoneza minute bune in sir ca sa fac o fotografie a unui flaminco in zbor.Teoretic, nu ar trebui sa fie prea greu fiindca pasaroiul se tot muta dintr-o balta in alta. Practic, nu e deloc facil pentru ca rabla mea de aparat foto se inchide si se deschide dupa o logica proprie care ma depaseste.Reusesc in final.

Cum suntem cu un grup maricel, trebuie sa ne mutam dintr-o parte in alta ca niste viţici manate de la spate de domnul ghid. Urca, coboara, urca din nou in mini-scartul pe patru roti. Acum suntem la intrarea rezervatiei in care sunt cele doua lagune. Pentru mine e putin curios ca de fiecare data cand intram intr-o rezervatie sau intr-un parc natural trebuie sa ne dam datele de pasaport. Dar, asta e, “La Romafaci precum romanii.” Lagunele sunt (gasesc eu) maiestoase, de un albastru electric. Sunt oarecum distrasa de la frumusetile naturii fiindca dardai din toate incheieturile. Nimeni nu s-a gandit sa-mi spuna ca pe aici bat niste vantoase de te iau pe sus.  Sunt in pantaloni scurti, tricou si sandale. Minunat. Arat ca pantofarii idioti care fac cu mandrie ture prin Bucegi. Unde mai pui ca obisnuiam sa rad mereu de ei…

Dupa ce am “batut” cele doua lagune in lung si lat, ne indreptam spre un satuc unde pranzim. Ca sa fac o comparatie, e ca si cum as manca intr-o cantina de fabrica dintr-o Romanie a anilor ’80. E totusi curat si mancarea e rezonabila. Asta daca poti face abstractie de cum arata bucataria– o bucatareasa obeza amesteca neglijent intr-un ceaun imens, sunt muste din loc in loc, etc.

Inainte de SP, mai oprim o data intr-un alt satuc renumit in regiune pentru livezile lui. Ne uitam ca niste papagali la gutui, smochine, la un soi de corcoduse. Trebuie sa le consideram extraordinare AICI, pentru ca suntem in mijlocul celui mai arid desert din lume. M-a cam luat moleseala, nu e de mirare la cat de cald este. Unde mai pui ca suntem la peste 2.500 metri– ma simt, din cand in cand, ametita.

Ne intoarcem in SP in jur de 5 dupa-amiaza. Nu prea am chef sa mai fac ceva, am avut o zi plina.

Nu stiu care sa fie explicatia: altitudinea, diferenta de fus orar, apropierea desertului, insa noptile pentru mine sunt o experienta interesanta. Nu pot dormi mult, ca in Bucuresti, ma restrang la maximum 7 ore pe noapte. Visez intens si, spre deosebire de visele din Romania, pe cele de aici mi le amintesc cu o claritate de multe ori dureroasa. Zic dureroasa pentru ca sunt o reprezentare clara a dorintelor mele obscure. Noaptea, NU pot uita ca trebuie sa-mi planific cu atentie viitorul pentru ca ma simt in plina criza a femeii care implineste curand 30 de ani. Nu mai stiu ce vreau de la viata si, in acelasi timp, vreau totul. Nu mai sunt convinsa ca Romania este cel mai bun loc din lume in care sa traiesc. Calatoriile in jurul lumii au un mare neajuns: te fac sa realizezi cat de vasta e planeta pe care locuiesti. Pe masura ce calatoresc tot mai departe de Bucuresti, simt, de fiecare data cand ma intorc in Capitala, ca nu mai am aer, ca ma sufoc. E o senzatie similara cu cea de claustrofobie, vreau sa intind mainele in sus si sa sfasii cerul Bucurestiului care ma strange strans precum o cagula. E un sentiment extraordinar pe care nu il pot impartasi mai cu nimeni.

Poate de aici, poate din alte motive ce imi raman necunoscute, timpul pe care il petrec in SP e un timp special, unic in viata mea. E ca o cochilie de scoica prinsa inauntru unui peste ce navigheaza peste nori si peste ape vaste. 

(VA URMA)

Ma tem ca blogul de fata va avea un puternic caracter didactic. E totusi important sa descriu in amanunt locul catre care am ales, de buna voie si nesilita de nimeni, sa calatoresc timp de 18 ore!

Localizat la aproximativ 2.000 kilometri departare de Santiago, aproape de granita cu Bolivia, San Pedro e in fapt o oaza situata la o altitudine de 2.440 m in cel mai arid loc din lume: Desertul Atacama. Locul in sine e doar un satuc care, acum 10 ani, era un simplu stop pentru vacarii care traversau dintr-o parte in cealalta a Anzilor. Ceva-ceva a dat drumul la un turism care in zilele noastre a atins un adevarat delir. Cum nu poate exista mai mult pamant decat era acum 10 ani (vorbim de desert), lupta pentru glie e foarte brutala. Un metru patrat de pamant costa enorm. Partea distractiva e ca Biserica (Catolica) detine majoritatea pamanturilor de aici asa ca trebuie pupati in fund din toate directiile in fiecare zi a saptamanii.

Sa revin la satucul propriu zis. E o vorba: “La pomul laudat sa nu te duci cu sacul.” Aici, sacul e o metafora pentru banii pe care ii poti pierde, daca nu esti atent, in mai putin de trei zile. Schimbul valutar e peste tot, fara exceptie, infect. Magazinele de suveniruri isi vand artefactele la preturi care sunt, de exemplu, de 4-5 ori mai mari decat cele din La Serena. Celmai modest sandwich, cu un gust de musama, costa 12 RON. Cam pe la toate colturile exista insi care incearca sa te convinga sa faci un tur cu agentia lor de turism ca mai apoi sa te trezesti ca te-au chelit de bani. Barbatii de aici arata bine, dar sunt obraznici– mai ales cu blondele. Totul costa de te rupe si fiecare miscare gresita te poate costa usturator. Uite, de exemplu, Hotel Explora: se spune ca e cel mai bengos loc din SP (prescurtare pentru San Pedro). M-am dus si eu ca “saracul” sa vad cum arata. Ei bine, imprejurimile sunt neingrijite, curtea n-a mai fost de mult pietruita, te impiedici la fiecare pas si poti cadea in cap daca mergi pe bicicleta; peste tot sunt baligi de cai fiindca grajdurile sunt in curtea hotelului; trebuie sa te deplasezi cam 12 minute ca sa ajungi in buricul targului– si asta se intampla de multe ori cand afara sunt 35 grade la umbra. He, he , si totul pentru pretul de 300 EURO / noapte.

Orice om intreg la mine se poate intreba ce naiba caut atat de departe si intr-un loc atat de rapace. Aici intervine adevarata frumusete. Imprejurimile lui SP sunt locuri unice in lume. Unice din punct de vedere geologic, ecologic si istoric. SP e inconjurat de munti vulcanici (unii activi, altii inactivi) care pot atinge usor 6.000 metri, de desert cu canioane si dune de o frumusete rara; de gheisere si ape termale; de lagune de un albastru electric sau de un verde turcoaz; exista doua lagune una langa alta ce formeaza OJOS de SALAR (au forma unor ochi)– o laguna e cu apa dulce, cealalta cu apa sarata; de rezervatii naturale cu specii unice in lume cum ar fi: flaminco, vicuña, nandu (un fel de emu, dar mai cocosat), pasari de balta colorate si galagioase. Nu intru in detalii despre ce tipuri de plante se gasesc pe aici– evident ca cea mai raspandita e cactusul. De-abia astept sa mananc TUNA- fructul cactusului. E impresionanta viteza cu care se schimba peisajul putand trece ultra-rapid de la o laguna cu vulcanii in fundal (unii fumegand) la un desert infinit. La doar 2 kilometri de mers pe jos de SP dai de Catarpe unde poti vedea ruine incase. Aici, in desertul Atacama, a existat un tip de saman despre care voi scrie un blog special peste cateva zile.

Si, sa nu uit, cerul de vara vazut de aici este spectaculos. N-am vazut in viata mea atatea stele!

Una peste alta, tot ceea ce inconjoara acest sat de bijnitari este extraordinar si TREBUIE vazut o data intr-o viata de om. Cat de ironic: tot ceea ce este iesit din comun aici nu are nici o legatura cu mana sau meritul omului si, cu toate acestea, nu poti sa nu apelezila SPca sa poti sa te bucuri de natura.

M-am cazat la pensiunea INCAHUASI (“Casa Incasa”)( http://www.bbincahuasi.cl/). Am apelat la acest B & B fiindca celelalte de aici erau fie prea scumpe, fie deja ocupate. Am plecat din La Serena pe 20 decembrie, la orele 18:45 si am ajuns in SP a doua zi la 11:30. Desi in Premium, am avut o noapte semi-confortabila: mi-a fost frig la picioare, mi-a venit lumina in ochi, am trecut prin zdruncinaturi care m-au invinetit. Langa mine a stat o amiba sau, cu alte cuvinte, o fiinta umana cu un sex nedefinit. De fiecare data cand trebuia sa ma uit la ea, ma cutremuram de groaza. Am trecut prin orasele Copiapo, Caldera, Antofagasta, Calama, dar fiind noapte nu am vazut mai nimic- cu exceptia Calamei care e un oras minier de o uratenie desavarsita. Cred ca numele i se trage de la calamitate. Mentionez ca e o particularitate in nordul Ţile sa aiba orase aflate la distante considerabile unul de altul.

In fine, aterizez la 11:30 intr-o autogara de marimea unui bat de chibrit. Imi reiau activitatea de magar cu sute de bagaje si apuc prima la stanga fara sa mai intreb incotro. Dupa doua minute cedez nervos si iau un taxi. Mormai taraganat: “Calle El Carmen. Incahuasi.” Distractia costa, dintr-un foc, 2.000 pesos (10 RON) pentru un drum de doua minute. De afara, pensiunea nu iese cu nimic in evidenta. Intru intr-o curticica cocheta si ma indrept spre o masuta la care stau doi oameni. O femeie maruntica, cam la 50 ani, dar cu trasaturi inca frumoase si un barbat la vreo 45 ani care se tine bine (fara burta, fara chelie) imi fac concomitent cu mana si imi zambesc. Asa ii cunosc pe eroii din SP: Maria Antoanieta si Jorge. Anticipand un pic, pot spune ca acesti doi oameni mi-au devenit, dupa doar 3 zile, amigos. Voi detalia pe parcurs.

Peste tot domneste un haos organizat. Ma deruteaza un pic intreaga dispunere a pensiunii. Sunt 10 camere, toate diferite intre ele. Peretii sunt acoperiti cu argila (adobe) rosie si in fiecare camera exista o sticla (a se citi de bautura) infipta in perete pe post de fereastra care comunica cu camera alaturata. Culorile sunt vibrante, e curat. Sufletul casei e bucataria: maricica, cu un tavan acoperit cu paja (paie) si dale de piatra caramizie, arata intr-un mare fel. Miroase imbietor a mancare (nu e pentru mine Un brad mic de Craciun e asezat intr-un colt. Totul e pus la punct si in acelasi timp usor neglijat. De aici rezulta un aer familiar in care te poti simti ca acasa.

Primesc camera cinci. Precizare importanta, retroactiva: pe parcursul intregii mele calatorii in America Latina ma vor urmari constant doua numere norocoase: 4 si 5. Voi cunoaste oameni nascuti pe aceste date (sau a caror date de nastere adunate dau 4 sau 5- de exemplu 13), lucruri deosebite mi se vor intampla in zile cu astfel de numere, etc. E doar o constatare, dar e importanta. Cred in numerologie.  Myself: sunt nascuta pe 23!

Back. Camera mea e mica si cocheta. Intimatatea e relativa fiindca oricine poate vedea prin perdelele atarnate neglijent. Sunt doua paturi dublu-etajate si un pat single– pe care il aleg instant. Cam scartaie si e aproape de peretele de argila care m-ar putea transforma in omul-de-caramida-rosie-in-timp-ce-dorm. Totusi, imi place. Si doar fiindca ma autosugestionez daca tot platesc 30 Euro / noapte. Asta e, it’s the peak of the season here.

Trag usa camerei mele dupa mine, lasand in urma acelasi haos de explozie nucleara. Ce pana mea, doar eu platesc!

Maria-Antoanieta ma duce pana aproape de centru. Ha, ha, ce comic. Centrul propriu-zis se compune din: piateta, strada principala (Caracoles), cateva stradute laturalnice si o puzderie de caini vagabonzi. La prima vedere, e greu sa-ti dai seama ce semnificatie are fiecare dugheana in parte. Nu e din cauza numelor in spaniola, ci din cauza aspectului lor fizic. Uite, dugheana asta poate fi un magazin artizanal, un mini-market sau o agentie de turism. Incep sa intru in cele care imi par ca vand accesorii. Sunt innebunita dupa bijuterii si dupa artefacte locale.

Stomacul isi cere dreptul suprem. Imi face cu ochiul un local care se cheama “Casa Estaka”. Intreb de meniul zilei fiindca e un fel smecher de a manca economisind ceva banuti. Pentru azi, avem: supa rece de rosii cu putina tequila, pui la gratar cu cartofi fierti si, la alegere, fie un desert (Crema catalana) fie un expresso. Aici e high-class, “Casa Estaka” are espressor, adio conserva de ness! Aa, din partea casei mi se ofera un pisco sour (adica pisco cu lemon pica). Deschid laptop-ul si observ cu satisfactie ca wi-fi-ul merge brici. Am uitat sa precizez ca m-am indragostit de berea bruna numita Kunstmann. Da-i cu netu, da-i cu haleala, da-i cu berica si sa tot treaca asa vreo doua ore.

Pe drumul de intoarcere cumpar carti postale pentru: familie, bunici, Elenuta, Smaranda, Iuliana si Tinca.

Nu ajung bine la pensiune ca mi se propune sa fac un tur. Primul intr-o serie de trei. Pretul e usor piperat (12.000 pesos sau 15 euro), dar, ce sa-i faci! Pentru asta sunt aici!

Jorge e ghidul meu personal, lucru care face turul mai scump deoarece sunt doar eu. El nu vorbeste engleza, eu no hablo espaniol. Ne prindem repede ca putem comunica in italiana. A lui e foarte buna (are o proprietate in Venetia), a mea scartaie, dar merge.

Jorge este prototipul perfect al lui Casanova. Pentru cei care nu stiu, diferenta dintre Don Juan si Casanova este ca primul se poate indragosti si ramane asa (devenind astfel vulnerabil), pe cand cel de-al doilea e un mercenar cu fata de barbat tandru. Cu alte cuvinte, Jorge e latino, e single si face pe periculosul!

Vedem “Valle de la Muerte”, “Valle de la Luna” si o formatiune stancoasa de forma unui amfiteatru- care se cheama chiar Amfiteatru. In departare se vad muntii dintre care se remarca Lincancabur (5.916 m) si Acamarachi (6.046 m). Desi e foarte frumos, nu ma simt intocmai miscata. Pentru mine, punctul cel mai important este sa vad gheizarele si pasarile flaminco.

Ne intoarcem la pensiune pe la 9 seara. Jorge imi spune ca are trei baieti, fiecare facut cu o alta femeie. Unul e in Columbia, unul in Chile si unul in Olanda. Doamne pazeste!

Adorm mai cu greu. Sa fie oare altitudinea care ma face usor nervoasa? Peretii pensiunii par de hartie, se aude tot.

Maine, 22 decembrie, plec intr-un tur organizat sa vad SALAR DE ATACAMA si LAGUNAS ALTIPLANICAS.

Oare flamincos viseaza?

(VA URMA)

Numele acestui oras spune cam totul. Un loc linistit, pitoresc si plin de energie pozitiva.

In lume, exista alte doua locuri care se numesc La Serena: unul in Columbia (e un simplu orasel provincial), celalalt e in fapt o provincie istorica in Spania.

La Serenade Chile e un oras cu o economie in plina dezvoltare, adica care a luat-o rau la goana vrand sa ajunga, evident la o scara totusi mai mica, la acelasi nivel de dezvoltare ca si Santiago. Desi sunt doar 190.000 locuitori, Serenita are un aer cosmopolit; are un aeroport care se cheama La Florida, o plaja de mai bine de 17 kilometri, o promenada cu o vedere splendida si o istorie care o situeaza pe locul trei ca vechime in Chile (a fost descoperita in 1.544). La Serena este capitala regiunii Coquimbo.

Inainte sa ajung in acest loc nu stiam decat ca La Serena este situata la apx.470 km nord de Santiago. O astfel de distanta pentru o tara ca Chile e floare la ureche. Pentru mine nu e totusi ceva obisnuit fiindca trebuie sa stau 7 ore si jumatate pe un scaun destul de incomod. Am putine ore de lumina ca sa ma pot destinde uitandu-ma pe geam. Nu-mi arde de citit fiindca mintea nu e inca setata pe exercitiul lecturii. Imi pun I-pod-ul (Madonna, of course) si incerc sa ma relaxez. Nu prea reusesc, ma crizeaza gandul ca Gonzalo ar putea sa ma lase balta.

O mica paranteza: in Ţile principala companie de transport cu autobuzul se cheama TUR BUS. Mi se pare curios, dar trebuie sa accept gandul ca in aceasta tara nu exista un sistem de cale ferata. De aici rezulta, in cazul cilienilor, ca autostrazile in particular si drumurile in general sunt extrem de bine puse la punct. Nu glumesc! Poate doar in Statele Unite sa mai existe un astfel de sistem. Aici, drumurile ajung chiar pana la 5.000 metri taind cu maiestrie muntii.

In cazul lui TUR BUS exista cinci tipuri diferite de scaune si, implicit, tarife diferite. Avem scaunul clasic (o mizerie), pe cel executiv (semi-mizerie), scaunul semi- rabatabil si rabatabil (ambele rezonabile) si scaunul-scaunelor numit Premium. In cazul ultimului, ai putea jura ca esti la tine akas in pat daca, din cand in cand, nu te-ar zgaltai putin. E un scaun care se da complet pe spate si se uneste cu un fel de masuta plianta pe care o ai la picioare astfel incat formeaza un pat perfect orizontal. TUR BUS iti pune la dispozitie o saltea pe care sa o pui peste Premium ca sa dormi cat mai confortabil; ti se mai ofera si o pernita plus o paturica. Esti un paşă intr-un mic palat deoarece locurile Premium sunt doar 6 la numar per autobuz!

In cazul meu si al calatoriei mele La Serena: am preferat sa economisesc ceva bani si sa merg cu o semi-cama – semi-rabatabil- care se da pe spate pana la maximum 30 grade. Nu stiu cand am adormit, dar cand m-am trezit m-am simit ca dupa o semi-coma: doar in astfel de somnuri agitate imi mai curge cate un firicel de saliva din gura de ma simt ca un pensionar nenorocit. Cred ca m-a ajuns din urma drumul din Romania si decalajul de fus orar!

Ma trezesc cu un minut-doua inainte sa intram in autogara din L. Serena.  Inainte sa cobor, trebuie sa fac o marturisire importanta. Gonzalo are la profilul sau de caucisarfar o singura poza cu el. E complet neclara si pare sa contina un barbat imbracat intr-o jacheta imensa, cracit peste un morman de zapada, undeva in munti. Nu-i poti vedea fata si poza pare sincer facuta sa dea impresia ca totul in ea e mai mare decat ar trebui. Poza asta ma face sa ma gandesc la doua lucruri: primul si cel mai important e ca Gonzalo ar putea sa fie vreo pocitanie de barbat cu o fata spalata cu programul de centrifugare rapida. Al doilea lucru la care ma gandesc cu groaza e ca ar putea fi vreu pigmeu, un omulet de vreun metru si 40 de centrimetri. Oricum ar fi, trebuie sa fiu pregatita pentru ce-i mai groaznic!

Hmm. In timp ce cobor imi tin ochii semi-deschisi ca impactul psihologic sa fie mai mic.

Doamne! Ce inseamna sa ai intutitie. Din stanga mea se aude o voce masculina care ma striga pe nume, dar cand ma intorc vad un piticot. Daca e posibil, e mai mic chiar decat mine, sa zicem cu 5 centimetri. Adica are vreun metru 55. Hm…Asta e, tot stau gratis. Sper doar sa nu aiba o casuta de marimea unei scorburi de veverita. Luam un taxi care ne lasa in fata unui complex de resedinte private. Imi aminteste de locul in care am stat jumatate de an in Dublin.

Intram intr-o casuta cocheta, dar neatinsa de mana unei femei. De aici trebuie subinteles ca e usor neglijata la detalii de ordin casnic si ca miroase subtil a mucegai.

Camera de oaspeti e mica si contine ca piesa principala de mobilier un pat metalic dublu-etajat. Un fata lui, o mini carpeta cu Bart Simpson. Mai sunt: un dulap incastrat in perete, un frigider nefunctionabil, un scaun cu un casetofon pe el si un fotoliu. Jur ca in mai putin de 10 minute lucrurile mele erau desfasurate peste tot  de parca fusesera lovite de o explozie nucleara. Am baut o bere ciliana neagra, m-am spalat pe dinti si am adormit in mai putin de 5 secunde.

A doua zi, 19 decembrie, este o zi de-a dreptul magica! Ca sa-i dau Cezarului ce-i al Cezarului trebuie sa recunosc ca Gonzalo e gazda perfecta: se ofera sa-mi arate orasul, ma ajuta sa schimb avantajos bani si sa imi cumpar un SIM cu numar de Ţile. Apoi se ofera sa ma duca intr-un local in care putem pranzi pe cinste.

Tin sa preciezez in mod special ca in La Serena exista un sistem de transport in comun extrem de ingenios. Se cheama simplu IL COLECTIVO. E in fapt un taxi pe care il poti imparti cu alte doua-trei persoane. Costa, pe timp de zi si indiferent unde vrei sa calatoresti in oras, 450 pesos (aproximativ 2,5 RON). E comod, e practic si e mult mai rapid decat un autobuz. Unde mai pui ca il colectivo sunt mai toate masini japoneze!

Pentru mine, punctul de atractie al centrului e piata LA RECOVA.

Fara preturi piperate sau kitsch-uri, locul e plin de culoare si magie. Incep sa cumpar in nesimtire,ma targuiesc spre nefericirea localnicilor. Cumpar suveniruri de genul tricotaje marunte, nu ma pot abtine si imi cumpar si un borcan de MANJAR CON COCO.  Manjar se traduce prin crema lichida de lapte cu zahar.E buna, dar trebuie mancata cu grija fiindca altfel de apuca o mare greata.

In sfarsit, ne asezam la masa unui restaurant care imi pare sincer o taverna locala. In stanga mea e o librarie cu numele Macondo (remember Marquez?). In stanga se vede de sus o buna parte a pietii. Comand ca inecata. Primul fel: supa de sparanghel. Felul doi: peste oceanic cu cartofi prajiti. Felul trei: salata de papaya cu iaurt. Totul inmuiat intr-un vin bunicel. Printre imbucaturi discut cu Gonzalo despre literatura ciliana: Mistral, Antunes, Allende, Neruda. Baietii stau bine in special la capitolul poezie. O natie poetica.

Cand cred ca m-am mai linistit, observ la parter un fenomen straniu. Un nene cu fata de mexican sta asezat pe un scaunel la o masa micuta. Peste tot pe masa se afla imagini cu Droopy Droop. Nenea tine in gura un fluier de care se foloseste ca sa vorbeasca precum Speedy Gonzales. Scoate sunete foarte stranii, contrastul e imens intre aspectul lui fizic masiv si vocea subtirica. Are un suport de tigara pe care il foloseste tacticos. Incearca constant sa atraga atentia copiilor pentru ca vinde un sistem cu care oricine, dar in special copii, il poate copia pe Droopy. Trebuie doar sa urmaresti umbra reflectata pe pagina. Foarte ingenios si foarte straniu in acelasi timp.

Dupa masa, petrecem restul zilei plimbandu-ne pana la ocean si apoi pe plaja pana la Gonzalo akas. Sa tot mergem vreo 10 kilometrii in total. Nu resimt oboseala, mi-e doar putin frig. Cum stau pe plaja ma uit in zare si vad muntii. Imi pot imagina cum iarna ai in stanga oceanul si in dreapta muntii cu zapada. E spectacular!!

In timpul plimbarii observ tot felul de elemente pitoresti sau mai putin obisnuite pentru mine. Aproape de plaja e un semn care te instruieste in ce parte trebuie sa o iei la goana in cazul unui tsunami. Apoi: de-a lungul drumurilor principale vad, din timp in timp, o casuta cand mai mare cand mai mica. Oricum e la scara de Disneyland. In jurul ei si inlauntru se gasesc poze sterse de soare, cruciulite si flori din plastic. Aflu ca se cheama (LA) ANIMITA. E pentru oamenii care au murit in accidente, foarte aproape de locul in care e casuta. La noi ar fi acea cruce de pe marginea drumului.

Intr-un tarziu, dupa 10 ore de plimbari si observatii, ajungem inapoila Gonzalo acasa. Radem super-rapido o pizza de supermarket si bem o sticla de vin cilian. Ne uitam la “300”- barbatii arata infiorator de bine.

Pe la unu noaptea merg la culcare. Maine, pe 20, ma asteapta o zi lunga. Trebuie sa fiu pregatita.

(VA URMA)

ŢILE e condusa de o femeie! Michelle Bachelet este mama-singura, atee si femeie! Este in fruntea unei tari care masoara, nici mai mult nici mai putin, 756.950 kilometri patrati! Acestea fiind datele, cred realmente ca nu mi se poate intampla nimic periculos pe strazile orasului-port Viña.

Iata-ma: cu blugii Zara care mi s-au crapat pe cracul drept, inclinata la 60 de grade de un rucsac care e mai greu decat povara cunoasterii proprii; pe umarul drept am o geanta si o gentuta, schiopatez patetic dupa zbor, adidasul drept mi-e rupt. Imi trag puternic nasul si imi aranjez cu demnitate o suvita rebela care imi intra constant in ochiul drept.

Lili m-a lasat balta. Pot declara acum, cu mana pe inima, ca sunt in mierda.

Unghiul de inclinatie a atins (aproximativ) 75 grade. Ma mut dintr-un cafe internet intr-altul doar ca sa pot verifica daca totusi Lili, in bezna mintii ei, nu mi-a trimis un mesaj de ultima ora. Nada. O sun in continuu pe mobil. Zero. Colac peste pupaza, la orele 10 se inchid toate cafeurile. Ultimul telefon public (in Ţile functioneaza inca cu monede) mi-a inghitit toti maruntii. Fucking shit. Dar ma tin tare, presedinta ma vrea o femeie puternica, independenta si stapana pe ea in orice situatie.

Am ajuns cu cocoasa la 90 grade. Mi-e foame, mi-e somn (cand am dormit ultima oara?) si am inceput sa resimt usor, dar iritant, un sentiment de nervozitate.

Cand credeam ca nu mai am nici o scapare si ca trebuie sa ma gazezla Western-ulextrem de scump, intru intr-un cafe deschis (bingo!) pana la orele 23. La birou, un cuplu simpatic caruia i se face mila de mine. Ma sfatuiesc sa ma cazez in hotelul de la colt: ROKAMAR. Ii intreb sincer daca nu e de cacat (e in plin centru si costa doar 30 euro camera double). Nu, nu! E muy bien. Ok! Oricum nu mai prea am de ales, e deja unsprezece noaptea.

Dupa un minut ajung in fata unei case in stil neo-colonial care arata,de afara, mai mult decat decent.Intru si dau le receptie peste un batranel obez cu o fata blajina de Mos Craciun. Ma tin in continuare tare si ii spun raspicat,pe engleza!,ca vreau mai intai sa vad camera. No problemo. Compusa din strictul necesar,camera se remarca prin simplitate si curatenie. Locul ideal de care am nevoie ca sa imi revin dupa un zbor exasperant de lung.

Mos Craciun cilian imi da cu bunatate o cheie imensa, telecomanda dela TVsi ma anunta ca micul-dejun e la ora 9 dimineata. Daca mi-e cumva foame, dupa colt pot gasi magazinul de sandwich-uri intitulat simplu MEGA-SANDWICH.

Colind putin pe strazi, incercand sa revin la pozitia de HOMO SAPIENS. La o prima ocheada, oraselul (sunt apx. 290.000 locuitori) pare linistit, fericit si studentesc.

Ajung in camera la miezul noptii si adorm la o secunda dupa ce am atins patul. Jur ca nici nu imi amintesc cand am cazut in genunea viselor fara amintiri.

Ma trezesc la 8:45, in sunetul unor claxoane care tiuie continuu, ca in Bucuresti. E joi, 18 decembrie. Imi arunc cu apa pe fata, ma spal pe dinti si cobor precipitata la micul—dejun. Acesta se compune din: suc super-concentrat, doua chiflute delicioase, gem prea dulce si un iaurt NESTLE de fructe. Aici NESTLE e pe val, nu vad pe nicaieri vreun Danone. Caut disperata din priviri drogul meu drag: CAFEAUA.

Apare feciorul care, cu un zambet timid, imi intinde un ibric cu apa fiarta. Nu-mi vine sa cred: conserva metalica de Nescafe Brasero de pe masa e ca sa-ti prepari singur cafeaua instant. Asta e.

Autobuzul spre La Serena pleaca abia la 17:35. Am la dispozitie mai bine de patru ore sa ma bucur de aceasta bijuterie dela Pacific.

Pornesc purtata de intuitie inspre ceea ce eu cred ca e centrul orasului. Planul e sa mananc ceva in centru dupa care sa gasesc esplanada ca sa stau la soare si sa ma bucur de imensitata oceanului.  Stradutele sunt extrem de pitoresti, aproape la fiecare colt exista cate un negustor ambulant care vinde inghetata, castane coapte, fructe, acadele imense sau floricele. Un nene cu fata de Speedy Gonzalez e imbracat intr-un costum imens de Mos Craciun. Arata de-a dreptul ridicol– asa cum sta si transpira in plina vara, rezemat neglijent de un palmier. Soferii de autobuz pe cursele locale par loviti de dambla: claxoneaza continuu, merg pe contrasens, enerveaza pe toata lumea. Ma invart de cateva ori in cerc; am ca reper al mersului meu haotic CLUB GIACOMO care se tot repeta. Incep sa devin atenta, sa citesc numele strazilor: VALPARAISO, BOLIVIA, O’HIGGINS, VIANA. Asa am sanse mici sa mai merg ca un titirez.

In sfarsit, ma biruie foamea. Ma asez pe o terasa minuscula, cu doar 3 masute care troneaza in mijlocul strazii. Nici un chelner nu vorbeste Ingles. Incerc, folosindu-mi sumarele cunostinte de spaniola, sa descifrez “meniul zilei”. “Verduras” trebuie sa fie verdeturi, tortilla stiu deja, deci tortilla cu verdeturi. Am invatat ca “postre” inseamna desert. Eu ii spun in gluma posteriorul. Apoi o cafea- nu ma mai surprinde ca duduita imi aduce o canoaie cu apa clocotita pe care o toarna peste pulberea de nes. Imi mai cumpar si un fresh– nimic special, e de portocale (naranja). Incep sa fumez o tigara de foi si sa-mi scriu blogul despre Madrid. Nici nu observ ca m-am pus cu bratul drept direct in soare. Acum cand scriu, la patru zile dupa, acest brat s-a cojit deja si arata foarte bronzat. Sunt o caraghioasa.

La masa vecina a venit o mama cu un copilas de vreo doi ani. Cu ea mai sunt (cred eu) fratele mai mare al bebeului si bunica copiilor. Observ un amanunt foarte comic: de fiecare data cand prichindelul  se bucura sau se mira face o grimasa care aproape ca-i paralizeaza trasaturile pentru cateva secunde bune. Singurul element care ramane ne-atins de paralizia asta momentana este unicul lui dinte. Are o figura atat de ridicola incat incep sa rad impreuna cu fratele lui mai mare. Asta e una dintre trasaturile cilienilor: incearca sa comunice din priviri cu lumea din jurul lor. Mi se pare grozav.

Mai am vreo doua ore pana la autobuz. Ma ingrozeste deja gandul ca va trebui sa merg pe jos, cu rucsacul imens, pana la autogara. Aman mental, pe cat de mult pot, intoarcerea la hotel unde mi-am lasat bagajele.

Merg dusa de intuitie spre Ocean. Pe drum mi se intampla un incident pe care il consider extrem de haios. La un semafor, in timp ce ma chinui sa fac o poza, un individ ma interpeleaza in gura mare: “De unde esti?” “De ce?” ii raspund cu neincrederea tipica romanului. “Doar asa.” Ma uit mai bine la el: e decent imbracat si nu pare beat.
“Din Ro-ma-ni-a.” Vine raspunsul care personal mi se pare genial: “Esti latina si esti si blonda? Wow!” Sunt sigura ca presedinta Bachelet ar fi invidioasa.

Coasta arata splendid. Singura asemanare, dar foarte palida, e ca si aici ca si in peninsula din Constanta exista un cazinou.  Cam atat. Totul radiaza frumusete si curatenie. Ma indrept spre un bar cu o terasa suspendata peste Ocean. Imi comand un cocktail. In felul acesta aflu de existenta lui PISCO– sau tuica ciliana. Se combina de obicei fie cu suc de lamaie fie cu suc de mango. Cateva zile mai tarziu am vazut cum arata lamaia folosita pentru pisco: e minuscula si se cheama limon pica. Pisco e delicios. Imi deschid laptopul in miniatura si ma conectez la lume. E prima data cand fac acest lucru de cand am plecat din Romania. Intru pe Mess, scriu emailuri, imi corectez blogul. Observ in apa cativa cormorani care se harjonesc.

Daca inchid ochii si incetez sa respir pret de cateva secunde, cred ca am murit si am ajuns in Paradis.

Cuvintele nu pot cuprinde ceea ce ochii pot imbratisa.

Ma uit la ceas si constat cu groaza ca mai am extrem de putin timp sa ajungla Rokamarsi de acolo la autogara. Mierda! Alerg, alerg si curg pe mine toate apele fiindca e miezul zilei, e vara si e al naibii de cald.

Fug, timp de 12 minute, pe bulevardul principal cu rucsacul in spate si cele doua genti. Am ajuns din nou la rangul de urangutan! Prind autobuzul la limita. Va fi prima mea experienta cu sistemul de autobuze din Chile pe o durata de sapte ore.

In La Serena ar trebui sa fiu asteptata de caucisarfarul Gonzalo. Daca si asta imi trage teapa, problema va deveni complexa fiindca ajung in Serena la 0:30.

Gonzalo, Gonzalo, esperame, por favor!

(VA URMA)

Observatie importanta: CHILE se pronunta corect (adica pe limba lor natala) cu Ţ. ŢILE.

Inca o observatie pertinenta care se cere aici pentru ca pe parcursul sederii mele in  ŢILE sa nu existe confuzii in citirea blogului. Animalul pe care noi il numim lamă, cilienii il numesc (pronunta) giama. Adica acei doi de l (llama)  formeaza un g rotunjor.

Tin in mod expres sa fac aceste doua precizari deoarece pot sa spun (anticipand un pic) ca cilienii sunt niste oameni extrem de mandri de cultura si de spaniola lor. In semn de respect pentru ei voi folosi de fiecare data cuvintele in original (spaniola) carora le voi alatura si o transcriere fonetica. Consider sincer ca pentru a intelege o cultura si o civilizatie trebuie in primul rand sa le intelegi (chiar daca doar basic) LIMBA. Graiul, ca sa fiu mai exacta. Cea mai veche unealta de comunicare iti va povesti, daca stii cum sa o asculti, despre dragoste, ura, viata si moarte. Si, in cazuri limitate, despre infinit.

Dar sa cobor cu picioarele pe pamant. Suntem noua insi in Arturo Merino Benitez International Airport of Santiago. Asteptam de ne vine acru sa ne soseasca bagajele. Intre timp, studiez fizionomiile localnicilor care lucreaza sau sunt in tranzit in aeroport. Prima impresie conteaza. Aici trebuie sa fac o marturisire: am o imaginatie care imi joaca uneori feste. In cazul lui ŢILE, proiectia mea mentala despre acesti oameni era ca majoritatea arata ca eroii din “Apocalypto”- poate totusi cu mai putine tatuaje si piercing-uri.

Right? Wrong. Foarte multi au fete de europeni (as putea spune de mediteranieni). Adica nu ies cu nimic extraordinar in evidenta!

OK. In asteptarea noastra, remarc un fapt straniu: mai multi labradori (cainele orbului) misuna liberi si nestingheriti de nimeni peste bagajele oamenilor. Din cand in cand, cate unul se opreste in dreptul unui bagaj si nu se mai misca. Aha, am inteles! Sunt cainii personalului care controleaza sa se asigure ca nu aducem in ŢILE alimente ciudate, dubioase chiar. Imi amintesc ca labradorul e un caine extrem de pofticios (probabil din acest motiv usor de dresat sa miroasa mancare) si care da ortul popii la varste fragede daca nu ii controlezi alimentatia. Sa adulmece oare si droguri? Parca nu-l vad toxicoman. Doar obez!

Iesim finalmente din aeroporto. Ne asteapta Max- un production assistant care lucreaza pentru “Moonlighting Chile”(www.moonlighting.co.za) Ne urcam cu catel cu purcel in pick-up truck-ul NISSAN. Cele (cred) 14 rucsace enorme se bataie la fiecare curba in portbagajul descoperit. Noroc ca le-am legat cu o cordelina!

Max, care are cam 30 ani, arata ca un american sexy. Imaginea mea despre indienii lui Mel devine din ce in ce mai indepartata. OK, Max e pe jumatate argentinian. La viza amatoarelor: se spune ca argentinienii sunt cei mai cool din toata America de Sud. Pentru cititorii masculini am o noutate socanta: nu columbiencele, ci vezenuelienele sunt cele mai sexy femei din America Latina. Cele mixate, in special, fiindca in sangele lor s-au amestecat 4 poate chiar 5 rase. Personal, eu nu am vazut (inca) o venezueleanca, dar va tin la curent

Revenind. Max intra cu 4X4-ul in curtea unei vilute care (dupa cum e piata acum in Bucuresti) ar costa la noi cam 700-800.000 euro. Suntem in cartierul Vitacura (Beverly Hills-ul orasului Santiago). Decidem sa ramanem aici cateva ore pana ne regrupam si decidem care incotro apuca.

Intre timp, eu continuu sa observ tot ce ma inconjoara. Multe lucruri imi reamintesc de State: pick-up truck-uri si alte masini de talie mare, stilul arhitectural, felul in care sunt dispuse strazile, faptul ca au o numerotare a imobilelor care poate ajunge pana la 20.000, distantele din oras care se numara in blocks si nu in strazi, aspectul exterior al benzinariilor etc.

Asa cum stau jos si rontai de zor o pizza picanta, observ ca talpa adidasului meu drept e pe duca. Daca imi pun ambitia, pot sa o misc un pic si sa vad in interior. Uite! O soseta. Grozav! Incepe ditamai calatoria cu un adidas rupt…Motanul Traffic se uita incruntat la mine. Cred ca in gandul lui moare de ras. Cred ca pana si tanarul timid care a venit sa aspire piscina rade de mine…A, sa nu uit! Desi au acelasi sistem metric ca si noi si pentru prize nu ai nevoie de adaptor, trasul apei la buda difera flagrant de al nostru. Ca si WC-ul in sine. I confess ca am stat vreo doua minute pana m-am dezmeticit ca maneta minuscula de pe marginea stanga a cuvei e in fapt manerul. La muchachos astia nu cuva, ci buda propriu-zisa se goleste si se umple de fiecare data cu apa. Ca norocul ca au volanul pe stanga fiindca nu stiu ce mi se putea intampla altfel!

Se fac orele 6 seara. Suntem de mai bine de 9 ore in ŢILE. Ma simt excelent.

S-a decis ca eu sa fiu dusa pana la metrou (statia “La Moneda”) ca de acolo sa ma descurc singura pana la autogara. Cat de greu poate fi? Trebuie doar sa intreb de unde iau metroul pentru “El Terminal de Buses”. Pe drum, observ de pe geamul masinii o sumedenie de locuri, unul mai frumos decat celalalt. Nu intru in amanunte aici fiindca voi reveni la ele in detaliu in perioada pe care o voi petrece in Santi(ago).

Metroul e atat de ticsit incat trebuie sa-l astept pe al treilea ca sa ma pot sui. Aici nu-i cala Metrorex, trenurile sosesc la fiecare doua minute. Imi dau seama (mi-a luat ceva) ca am nimerit la ora lor de varf.

Ajung la autogara cu nervii deja in pioneze. In aceasta calatorie am o identitate tripla: romanca-europeanca-caucisurferita. Cateva cuvinte despre cea de-a treia identitate: COUCHSURFING (www.couchsurfing.com) este o comunitate virtuala excelente pusa la punct de americani care permite celui care calatoreste (aproape oriunde in lumea asta larga) sa stea gratis la alti caucisarfari. E la latitudinea gazdei daca iti pune la dispozitie o camera sau doar o saltea, cate nopti poti sta si cam cati oameni in total.  JE: am gazduit pana acum 11 strainezi. Acum voi fi la randul meu gazduita.

Dar, ghinion! Prima mea gazda (Liliana) refuza de cateva ore bune sa-mi raspunda la telefon. Pentru mine, nu exista cale de intoarcere, trebuie sa ajung in seara asta in Viña del Mar!!!

Autobuzele spre Viña (a se citi VINIA) pleaca la fiecare 10 minute. Ca si mine de altfel. Prima mea experienta cu sistemul cilian de autobuze. Si prima data singura pe un continent complet strain, fara cea mai vaga idee unde voi innopta daca Lili nu se hotaraste sa raspunda la mobil.

Timp pana la destinatie: 1 ora si 40 minute.

“Andale! Aribba, aribba. Hepa!”

Vaya con Dios, chica. Emotiile sunt totusi reduse fiindca: 1) am lovele in buzunar  ♪ si 2) oamenii locului sunt extrem de politicosi si prietenosi (nu e doar o aparenta!) incat ma simt mai in siguranta ca akas.

(VA URMA)

E 17 dec. si putin trecut de miezul noptii.Tocmai ne-am imbarcat in avionul trans-atlantic.Peste tot misuna oameni care se intorc acasa pentru Sarbatori sau turisti care vin sa-si petreaca (in miezul iernii!) vara in emisfera sudica.Sunt multi parinti cu copii minusculi, ca de jucarie.Ni se dau o pernita, o patura si sosete sintetice ca sa nu ne fie frig la picioare.Cred ca ar fi trebuit sa ne dea alte picioare fiindca dupa un zbor de 14 ore,coborand din avion, am inceput sa schiopatez jalnic.Mi s-a pus un carcel ce ma va tine zile in sir.

Sa revin la zbor: ma uit cu ciudala Business Class.Avand parte de o incurcatura in aeroportul din Madrid, mi s-a oferit sa zbor Biz panala Santiagode Chile. Din greseala, stapanita de frica ce ma domina animalic pe TOT timpul zborului, am spus pas!

O noua metoda folosita de companiile aeriene pentru a-si linisti pasagerii este sa arate cum decoleaza avionul. Se ataseaza o camera pe coada avionului ca toti calatorii sa poata urmari decolarea. In cazul meu, nu am putut urmari acest monitor. Ma uitam in nestire pe geam si fiecare sunet, fiecare inclinarea a avionului, fiecare strop de condens care cade pe geamul din fata mea reprezinta o posibila catastrofa aeriana.

Suntem de cateva minute bune in aer. Ma uit la vecina mea care mormaie: “Sa ma trezesti cand vin astia cu mancarea!” Ma uit la ceas: 13 ore si 5 minute pana la destinatie. Ma consolez la gandul ca am suficient timp sa ma gandesc ce vreau sa fac in 2009. Daca stau sa cuget bine, cred ca pot sa reflectez la planuri care sa se termine undeva prin 2029!

In sfarsit, dupa vreo 3 ore de zbor si doua sticlute de vin rosu, ma biruie oboseala. IBERIA ruleaza pe ecran un film stupid cu Frances McDormand in rolul principal.

Adorm, dar somnul este iepuresc. Tresar de fiecare data cand se anunta sa ne punem centura fiindca “We will experience some turbulences.”

Ma trezesc de tot pe la 6 dimineata. Am o fata umflata de parca o mie de hobiţi m-au calcat in picioare. Ma uit cu  o privire pierduta la monitor. Peste cateva minute incepe “The X-Files”- filmul. Un thriller cu iz de horror care nu are darul sa ma linisteasca de loc.

Ma calmez oarecum la singura scena umana din intreg filmul: Scully si Mulder sunt acum, in mod oficial, un cuplu! E o imagine super-sexy, cu cei doi acoperiti pana in gat, intinsi in semi-obscuritate pe un pat. Fac un cuplu seducator. Pentru mine care sunt un fan declarat “X-Files” (stiu toate episoadele din toate seriile) e un mare pas inainte sa-i vad impreuna. Ma simt responsabila pentru fericirea lor ca si cum ar fi rudele mele.

Ma mai linistesc. Nu pentru mult timp, fiindca la sfarsitul filmului Mulder ii da papucii (neoficial) lui Scully pentru ca e nu e destul de…paranormala.

Nu mai este decat jumatate de ora pana la aterizare. Creierul incepe incetul cu incetul sa se linisteasca. Ma gandesc ca am strabatut in total, timp de o zi si o noapte, peste13.000 km, din care 11.000 doar intre Madrid si Santiago. Am trecut peste Atlantic si doua Tropice. Am schimbat emisfera si am dat ceasul inapoi cu 5 ore. Am lasat in urma iarna ca sa aterizez in plina vara! Ma gandesc cu neobosita admiratie la conchistadorii care au traversat o infinitate ca sa descopere noi continente ca mai apoi sa le stapaneasca. Ce timpuri!

Ma mai gandesc la un lucru care ma bantuie de fiecare data cand calatoresc peste granita. Fara exceptie, de fiecare data cand plec din Romania dau ceasul inapoi. Pana acum, cea mai mare diferenta de fus orar a fost de 7 ore (in State). De aici se naste dilema: cum TIMPUL (ca si banul) este in fapt o notiune relativa inseamna ca eu intineresc constant cu 5 ore de cand sunt in America de Sud. In total, voi intineri in emisfera sudica 160 de ore (32 zile x 5 ore) sau, pe scurt, cu 6 zile si 66 de minute. OK. Puteti spune ca in Romania se tot da (o data pe an) ora inainte. Dar tot asa o dam si inapoi si ca atare una o anuleaza pe cealalta! Treaba asta cu timpul e complexa si, pana la urma, varsta omului e data in primul rand de timpul interior. Ca sa divaghez putin, calatoria asta a mea peste Atlantic e ca un fel de episod “X-Files” in care eu, Ioana Joca, sunt inchisa intr-o capsula a timpului. E adevarat ca experimentul nu dureaza decat cateva zile.

In lungul timp pe care l-am avut pe Transatlantic mi-a mai venit inca o idee (nu dilema! Cum ar fi sa traiesc jumatate de an in Romania (aprilie- septembrie) si jumatate in emisfera sudica (octombrie-martie)?! In felul asta, in viata mea ar fi o vara eterna. Pastele ar fi in Romania, iar Craciunul printre cactusi si palmieri! Sunt o fiinta solara si probabil tocmai din acest motiv ma regasesc in America de Sud (a se citi CHILE) printre oameni a caror civilizatie descinde—si din– INCA (Poporul Soarelui). Frigul si lipsa soarelui fac din mine o molusca patetica.

Deschid larg ochii. Capitanul ne anunta ca in Santiago sunt 20 de grade (la doar 10 dimineata).

Ii multumesc destinului ca m-a adus pana aici. Cu zambetul pe buze cobor din avion!

E 17 decembrie. Pasesc in lumina diminetii de vara. El ciero azul.

Let the adventure begin!

Trebuia sa decolam la 15:50. Nu am mai decolat deloc fiindca zborul a fost amanat pentru a doua zi. Bagajele noastre invelite frumos in plastic raman in aeroport.  Suntem transportati la un hotel de 4 stele, aflat la vreo 7 minute distanta de mers cu masina de aeroport. Nu am sa dau aici numele hotelului fiindca nu despre asta e vorba in acest blog. Pot doar sa spun ca s-a prezentat si comportat exact ca un hotel de 4 stele si, din acest punct de vedere,  ii sunt foarte recunoscatoare companiei IBERIA ca ne-a pus sa asteptam.

Dar, adevarata recunostinta este pentru a doua zi, 16 decembrie, cand am avut la dispozitie o zi intreaga intre zboruri ca sa vizitam magnificul Madrid.

Sunt un om al planificarii absolute, un om caruia ii place sa-si controleze destinul si oamenii din anturaj. Asa ca va puteti inchipui cu usurinta ca o astfel de intamplare fericita si total neplanificata mi-a provocat (scuzati-mi franchetea) un orgasm intelectual!

Am facut in seara de dinaintea Madridului un quick search pe Wiki ca sa ma dezmeticesc putin in legatura cu ce as putea vedea si vizita intr-o zi intr-un oras ca Madridul.

Am o regula foarte simpla pentru cazurile cand vizitez pentru prima oara un loc: o plimbare prin centru, un muzeu, o carte postala catre familie, un pranz strasnic intr-un birt cu puternic iz local si un espresso servit impreuna cu un digestiv, cam pe la 5 dupa-amiaza. Daca mai ramane timp, ma pot hazarda sa mai improvizez putin– de exemplu, caut sa ma plimb prin parcul principal, apoi sa stau pe o banca si sa privesc in liniste lumea din afara mea. Asta, evident, daca vremea imi permite.

La Madrid, desi in plina luna decembrie, vremea imi permite. E soare, e racoare, trotuarele sunt uscate, aerul miroase a proaspat. Ies din metrou in statia TRIBUNAL. Sunt exact orele 10. O iau o statie pe jos cautand directia catre GRAN VIA. Asa zice Wiki: trebuie sa vezi GRAN VIA! Pentru mine cuvantul WIKI e similar cu vorbele mamei in copilarie..

Primul lucru care imi atrage atentia este emblema orasului: un ursulet suit pe labele din spate incearca sa ajunga (cred eu mai intai) la un stup. Vad apoi emblema pictata mai mare si imi dau seama ca Martinica incearca de fapt sa ajunga la ceva zmeura suspendata meschin de sus., Ma uit la ursulet, el se uita mai departe la zmeurica.

Mai trece putin timp si realizez ca Madridul are foarte multi orbi. Uite, tocmai a trecut pe langa mine un cuplu de indragostiti orbi. Amandoi erau purtati de cate un labrador care, cred eu, formau la randul lor un cuplu. Un labrador era negru, celalalt auriu.

Stradutele laterale sunt extrem de inguste, flancate de cladiri care, din cauza ingustimii, nu ies din start in evidenta. Ma uit cu atentie sporita la ele si ma indragostesc pe loc de cladirile vechi– de o eleganta absoluta, cu balconase inchise cochet, flori stralucitoare si colivii nenumarate cu pasari exotice care tipa strident!

Mi se face foame. Intru intr-o cafenea locala si uit sa mai ies. Privesc in nestire pe geam: pe trotuar si in piateta din fata localului misuna o sumedenie de caini in lesa. Sunt preferati cainii de talie mica si foarte nervosi. Tinerii arata cool, poarta un anumit cercel de ureche pe care nu l-am intalnit decat aici in Spania. Trebuie sa nu uit sa imi cumpar si eu o pereche, ultima s-a stricat.

Ma ridic de la masa ghiftuita. Injur printre dinti fiindca imi dau seama ca iar am uitat sa imi comand o paella. Acum doi ani am fost doua saptamani la Barcelona si, in  fiecare zi, imi propuneam sa comand o paellla, ca apoi sa uit instantaneu sa fac acest lucru.

Merg pe stradute, ies in Gran Via. Cumpar carti postale. Intreb dde Muzeul Prado (nu Prada! . E aproape, mergem pe jos. Ma astept la o coada imensa (gen Luvru), dar nu e nimeni. Aflam cu bucurie ca in fiecare zi, de marti pana sambata, intre 6 si 8 seara intrarea e gratis– doar pentru colectiile permanente. Hotarasc sa ma intorc la 6.

Am 3 ore la dispozitie sa ne plimbam prin centru. Imi cumpar tigarete de foi aromate. Intru intr-o cofetarie dintr-un colt foarte circulat. Aici toata lumea urla si gesticuleaza. Imi cumpar o econquito (pentru cine nu stie, vorbim aici despre un pandispan extrem de satios).

Mai am ceva timp pana la Prado-gratiso asa ca luam loc in localul Santa Ana care are ca mascota o veverita semi-alcoolica (i se citeste dupa pozitia coditei). Cer un pahar din vinul casei. Ma serveste un peruan care surade continuu. Vinul e sec si umed, servit impreuna cu o portie de masline atat de bune incat mai cerem doua portii! De data asta, impreuna cu jambonul (jamon) casei. Excelent!

Intarziu la Prado. Ajung la 18.30. Pentru mine, acest muzeu inseamna un singur lucru: Hieronymus BOSCH si “Gradina Deliciilor Terestre.” Gonesc ca dementa de la parter la subsol, prin toate salile si salitele, in cautarea tabloului. E in fapt un triptic foarte mare. Ajunsa in fata tabloului, il privesc in liniste vreun minut dupa care lacrimile incep sa-mi curga tacute pe obraji (mai ales pe dreptul). Acest tablou mi-a incantat intreaga copilarie: era reprodus modest in “Istoria ilustrata a picturii” de la ed. Meridiane; priveam clipe in sir pictura incarcata cu milioane de detalii, la fel cum miniaturistii din romanul lui Pamuk ar fi privit o miniatura desavarsita. Acum pictura e in fata mea– marturisesc ca am mai fost atat de fericita in fata unei picturi doar in alte doua randuri: la “Familia Arnolfini” a lui van Eyck si la “Nasterea Venerei” a lui Boticelli.

Am o ora pana cand se inchide muzeul. Mai vad: el Greco, Tizian, Rubens, Goya, Velasquez si Dûrer.

Pe neasteptate, sunt somata sa ies din muzeu. Toata lumea trebuie sa (citez) evacueze muzeul cu 10 minute inainte de 8. Ma uit la ceas: 19:46. Cer sa merg la toaleta, dureaza doar doua minute. Nu! TREBUIE sa evacuam. Incepe o alta goana nebuna pe holuri, de data asta in sens contrar. No chance, astia sunt chiar nebuni. Ii injur in gura mare pe romana si ii fac fascisti in surdina.

Ies ultima din muzeu. In urma mea, usa lui Prado se inchide cu un muget infundat.

“Hasta la vista, fascistilor!’. Viva Iberia.

Azi, timp de o luna intreaga, pornesc intr-o calatorie aventuroasa in America de Sud. Pentru exactitatea scriiturii, o sa haladuiesc timp de 25 de zile inCHILEsi timp de alte 5 in ARGENTINA.

La prima citire, o astfel de calatorie suna super-dooper (cum ar spune Fratii COHN).

Dar sa trec la lucruri concrete: singura ma voi urca in autobuz si voi calatori aproape 2.000 km din centru Chilein nord pentru a ajunge in San Pedro de Atacama (Link San Pedro de Atacama).

San Pedro este unul dintre cele mai incredibile locuri din lume (in 2007, a fost desemnat destinatia turistica a anului) cu gheizere, rezervatie de flamingos, ape termale, vulcani, canion si un peisaj selenar care iti taie respiratia. Se spune ca cerul de vara (e plina vara in decembrie cand ajung! ) vazut din San Pedro te imbraca intr-o puzderie de stele care sunt atat de aproape de tine incat mai-mai ca poti intinde mana sa prinzi cateva pentru o salba…

Alte destinatii? Santiago de Chile– care se anunta o metropola pe cinste– e un loc cu o istorie “internationala” (cum o numesc eu) relativ noua. Ganditi-va ca acest loc a fost descoperit de-abia in secolul 16 de catre conchistadorul spaniol Pedro de Valdivia. Pana atunci, ca si restul tarii, Santiago era un punct pe harta locuit de populatii despre care, marturisesc, nu stiu absolut nimic. Dar imi doresc din suflet sa aflu. Cum as putea altfel cand sunt o mare admiratoare a incasilor! Fiti pe faza, e foarte posibil sa ma intorc cu un tatuaj inca permanent- pe post de suvenir J

Voi mai sta si in locuri turistice de pe litoral ca Valparaiso si Vina del Mar. Cateva nopti le voi petrece in oraselul argentinian Mendoza. Se spune ca chilienii sunt mai cool decat argentinienii. Vom vedea.

Sunt curioasa daca si in Santiago, ca si in Bucuresti, exista maturatori care pe la miezul noptii se chinuie asiduu sa mature o baltă. Daca exista homeleşi, caini vagabonzi. Daca pasarile flamingo sunt la fel de interesante in realitate, daca exista branza si lapte de alpaca si lama. Daca chilienii il citesc pe Carlos Castaneda si daca au auzit vreodata de Dracula sau Hagi. Ma intreb daca o sa fiu singura persoana blonda intr-un ocean de oachesi bruneti, daca femeile lor sunt durdulii si barbatii arata toti ca Armando Maradona…Daca 13 e un numar cu ghinion si la ei si daca de Craciun se mananca turta-dulce (eu am luat putina cu mine ca sa fac cadou). De Craciun voi fi in Desertul Atacama.

Dar, mai presus de toate, ma intreb DACA ma voi simti printre vero latinos ca si la mine acasa. Marturisesc ca in Spania m-am simtit excelent, dar cred ca o astfel de comparatie ar fi gresita. Am fost cu totii mititei si ne amintim de meciurile de fotbal cu Maradona, de Sclava Isaura, mai apoi de Natalia Oreiro si de literatura sud-hispanica care ne-a invadat pur si simplu librariile. Ar fi totusi eronat sa compar tarile Americii de Sud intre ele fiindca ar fi ca si cum un sud-american ar compara intre ele tarile latine din Europa. Asa ca imi pun marea intrebare a acestei calatorii: ce anume individualizeaza CHILEde restul tarilor de pe aceasi continent? Ce il face sa fie el si poate fi tocmai acel el ca o a doua casa pentru mine? Poate ca ma voi indragosti nebuneste deChile sau poate imi va fi doar indiferent.

Oricum ar fi, calatoria care incepemaineeste o mare aventura. Sper sa fie inca un pas spre auto-cunoastere, o expeditie in interiorul sinelui meu care ma va ajuta sa inteleg mai bine ce imi doresc de la aceasta viata efemera.

Oricum ar fi, tineti-mi pumnii!